Spune-mi ce cărţi citeşti ca să-ţi spun cât de
visător eşti.
Mai crede oare cineva astăzi în
poveşti?
Nici măcar copiii mici. Ce este povestea? Când să mai
asculţi poveşti când timpul este plin cu lucruri serioase:
calculatorul cu jocurile lui şi internetul, televizorul şi desenele
animate, filmele cu asteroizi şi tot felul de extratereştri….
Credeţi că mai are cineva timp de poveşti, când rolele şi
trotinetele performante bat la puncte până şi faimoasa minge de
fotbal sau baschet? Să fim serioşi.
Eu cred că în câţiva ani poveştile vor muri şi nici
măcar numele lor nu va mai fi pomenit, căci cine să-şi mai aducă
aminte de ele. Dar să lăsăm poveştile să-şi poarte singure de grijă
şi să vă spun ce am păţit eu. Da. S-a întâmplat de-adevărat şi nu-i
poveste.
Într-o dimineaţă de noiembrie, pe când se îngâna
noaptea cu ziua, dar soarele încă nu se trezise din somn, a trebuit
să plec într-o călătorie cu avionul pentru probleme importante. Nu
că aş fi eu cel mai important om de pe planetă, dar distanţa până
la destinaţie era foarte mare şi altă cale nu era. Am ajuns la
aeroport cu inima cât un purice. Nu că mi-ar fi fost frică de zbor
sau de lungimea distanţei dar parcă simţeam că ceva nu este în
regulă. Ce anume, nu ştiu: căci nici văzul, nici auzul, nici
pipăitul, nici mirosul şi nici măcar gustul acelei dimineţi nu-mi
puteau spune despre ce poate fi vorba. Era ceva, un ceva care
plutea, învăluindu-mă cu mantia sa de nelinişte. Aşa dar, am urcat
în avion şi am aşteptat liniştit decolarea. Dar ca să ajung la
destinaţie trebuia să schimb avionul aşa că am aterizat pe un
aeroport foarte mare în care aproape că m-am pierdut dar peste tot
erau indicatoare care te dirijau spre poarta de
îmbarcare.
Din avion, pământul părea un pat imens, acoperit cu o
pătură albă şi pufoasă pe care te-ai fi tot jucat şi te-ai fi tot
rostogolit, cu toate că cele mai bune tumbe tot în iarbă se fac.
Zborul se desfăşura în bune condiţii şi la un moment dat am aţipit
şi când m-am trezit, am văzut pe hublou, că de jur împrejur erau
stele, stele adevărate şi nu stele verzi. Luna se juca cu mine
ascunzându-se ba după un colţ de nor ba după altul. La un moment
dat am observat că norii fug prin noapte ca o turmă de bizoni şi
lăsau tot mai multe dâre în urma lor. De undeva se strecura o
lumină albăstruie. Avionul a început să tremure uşurel ca apucat de
frisoane. La un moment dat în difuzoare s-a auzit vocea stewardesei
care ne ruga să ne punem centurile şi să stăm liniştiţi pentru că
va trebui să trecem printr-un nod de furtună ce nu poate fi ocolit.
Am văzut câteva chipuri palide în jurul meu dar nu mi-am făcut
probleme. Stewardesele au trecut printre scaune şi au verificat ele
însele centurile. Totul era în regulă cu noi pasagerii, numai
avionul tremura de parcă cine ştie ce văzuse. Vocea căpitanului s-a
auzit spunând că va cere toate aprobările pentru a ateriza de
urgenţă pe un alt aeroport, pentru a evita furtuna de care nu mai
scăpăm. Unii pasageri au început să ceară calmante şi
apă.
Nu ştiu ce s-a întâmplat, căci totul s-a întâmplat
foarte repede, dar la un moment dat eram în scaunul de care eram
legat şi cădeam ca o ghiulea spre pământ. Nu-mi aduc aminte să fi
văzut vreo explozie, sau să fi auzit ceva deosebit, tot ce ştiu era
căderea, prin aerul rece şi îngheţat. Nu ştiu cât timp a durat, că
mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am revenit eram undeva, nu ştiu
unde, căci nimic din ce ştiam eu nu se regăsea în jurul meu.
Pământul nu era ca pământul pe care îl ştiam eu. Era ceva tare şi
zgrunţuros dar nu mirosea a pământ. Mirosea a... a altceva. Apoi
totul s-a desfăşurat cu o viteză fulgerătoare şi dacă sunt goluri
de care nu-mi amintesc este pentru că probabil nu am reuşit să
descifrez toate semnalele primite. Jur împrejur lume speriată,
rănită, lume inconştientă şi lumini, multe lumini :rotitoare,
mişcătoare, alunecătoare, încât totul părea un carusel imens ce se
învârte şi nu se mai opreşte.Am pipăit centura şi am desfăcut-o cu
un declic. Jur împrejur lumea privea dezorientată căci nu înţelegea
ce s-a întâmplat. Eram într-un loc necunoscut. Până şi aerul avea
alt gust şi altă consistenţă. Am rătăcit pe coridoare şi culoare
printre alţi oameni dezorientaţi care se strigau şi se căutau. La
un moment dat am ajuns într-o zonă centrală acoperită de un dom
transparent de cristal. Deasupra acelaşi cer cu stele întrucâtva
cunoscut iar dedesupt, în mijloc chiar dacă nu se vedea bănuiai o
deschidere imensă. Când am ajuns în preajmă am văzut o deschidere
imensă prin care oamenii erau aspiraţi înăuntru şi direcţionaţi
către alte zone din interior pe nişte benzi rulante imense.
Extratereştri! Acesta a fost primul gând cât de cât coerent. Chiar
dacă sună a science fiction aceasta era realitatea. Şi imediat
sinapsele mi-au deschis drumul către nuvela „Arena”, către filmele
„Avatar” şi „Aliens”. Oare chiar e adevărat că toate speciile caută
să deţină supremaţia aşa cum am făcut şi noi pe pământ? La cât de
imens este Universul aceasta să fie principala lege a vieţii?
Supremaţia? Toleranţa, iubirea şi înţelegerea nu există? Pentru
a-ţi apăra viaţa şi teritoriul trebuie să lupţi. Poveştile frumoase
cu „ET” şi „Întâlnire de gradul trei” nu corespund întrutotul
realităţii. Undeva, sunt sigur, există un decident, un judecător,
un consiliu care permite astfel de abateri dar numai între nişte
limite. Sau poate că nu? Eu, noi toţi, umanitatea nu poate învinge
o altă civilizaţie pe calea armelor. Oricât de mari ar fi
pierderile omeneşti trebuie să vedem care sunt punctele lor slabe
şi acolo să-i atacăm. La fel ca în Arena. În toate poveştile
căpeteniile lăsau doar câte un reprezentant din fiecare armată să
îl înfrunte pe inamic. E greu de acceptat ca un singur om să decidă
soarta umanităţii, dar ca şi în „Jocul lui Ender” un om este parte
din întreg şi împreună suntem puternici. Dincolo de orizont,
dincolo de aşteptări şi vise, Universul ne striveşte cu imensitatea
lui.
Eu, Frank Grillo, te invit să fii alături de mine
pentru că, începând din 3 noiembrie 2017 povestea devine realitate
şi filmul ne poartă pe tărâmul războiului lumilor.
Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2017
