În octombrie 1944, în lagărul de exterminare Auschwitz Birkenau a avut loc o revoltă a deținuților, cu precădere a membrilor Sonderkommando, echipele de muncă responsabile cu pregătirea prizonierilor pentru intrarea în camerele de gazare. Aceste echipe de muncă au fost privite cu o oarecare ambivalență, chiar și la ani de zile de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe de-o parte, membrii ei au fost printre cele mai privilegiate categorii de deținuți, având acces la bunuri și produse cu care se putea face contrabandă. Pe de altă parte, aceste echipe au fost cele mai apropiate și informate de scopul real al exterminărilor din lagăre, imputându-li-se parțial o posibilă complicitate morală la crime. În aceleași timp, în ciuda statutului privilegiat, au fost și echipele care au primit certitudinea sfârșitului, atâta timp cât administrația lagărului se asigura periodic de epurarea lor, tocmai pentru că puteau reprezenta o potențială amenințare la adresa siguranței lagărelor.

Privită retrospectiv, prin ochii prezentului, ne putem întreba despre rostul acestui efort, în contextul în care revolta a fost înăbușită de autoritățile germane, fără să mai stârnească un alt ecou semnificativ, cu doar câteva luni până la strămutarea prizonierilor, odată cu avansul armatei sovietice. Să îl vedem ca pe un moment de eroism, amorsat de aspirațiile și zvonurile optimiste legate de pierderea războiului? Să îl privim ca pe un moment de disperare al celor care se știau deja condamnați la moarte sau mai degrabă un protest simbolic plătit cu sacrificiul personal suprem, o căutare a unei urme de demnitate în contextul unei asimetrii de forțe depline? Între atâtea evocări memorialistice sau românești ale ororilor din lagărele naziste, acest moment pare să fie particular de dramatic și de obscur.

Pe de o parte, rezumatul unui fapt istoric pare destul de sec: un grup de deținuți au condus o revoltă aproape cu mâinile goale împotriva SS-ului, reușind să detoneze unul dintre crematoriile lagărului, dar fiind ulterior prinși și executați. Pe de altă parte, asamblate în detaliu, în contextul acelei atmosfere, secvențele care au condus la revoltă și revolta în sine apar ca ceva sincopal, neobișnuit în raport cu firescul pervertit, sinistru al vieții de lagăr. Pentru că existau specii de firesc și obișnuințe chiar și în aceste fabrici ale morții. Exista o banalizare a suferinței și a morții, exista un firesc al deținutului obișnuit centrat pe efortul de supraviețuire, exista un firesc al administratorilor lagărului care puteau să ducă o viață de familiști convinși, dar și de executanți eficienți (așa cum evocă volumul lui Martin Amis, „Zona de interes”, ecranizat și premiat în urmă cu un an). În acest context sistematic organizat cu randament mortal, cu control deplin al procesului de dezumanizare, tocmai spre finalul războiului apare acest episod de răsturnare a ordinii mortale.

Într-o poveste care împletește ficțiunea cu istoria, autorul american James Shipman reușește să surprindă fațetele multiple, motivațiile nuanțate și ne ajută să înțelegem mai bine sensul acestor evenimente în romanul „Dincolo de sârmă ghimpată” tradus și publicat în limba română la Editura Humanitas. 

Revolta din octombrie 1944 este privită din multiple unghiuri și e orchestrată narativ în jurul unei povești de dragoste, dar și de prietenie. Tomasz și Jakub sunt doi membrii ai unui Sonderkommando care trudesc zilnic lângă unul dintre crematoriile lagărului Auschwitz. Prietenia lor pare solidă, Tomasz punându-se în pericol adesea și plătind cu produse greu obținute situațiile fără ieșire în care ajunge Jakub. Amândoi au privilegiul de a lua legătura cu partenere din lagărul de femei, după ce plătesc tributuri scumpe paznicilor. Jakub se încăpățânează să o cucerească pe Ana, o femeie cu un istoric traumatic care are norocul de a lucra într-o fabrică. Ceea ce Jakob urmează să afle este că Ana colaborează deja cu alți deținuți, cărând praf de pușcă din uzină în vederea pregătirii unei revolte. În același timp, Jakub primește o propunere explicită din partea lui Roch, alt deținut veteran, în vederea organizării unui atac asupra administratorilor lagărului. Păstrând o perspectivă prudentă și circumspectă, centrată mai degrabă pe supraviețuirea prin mijloacele sigure ale contextului privilegiat, Tomasz îl descurajează pe Jakub să ia parte la această mișcare. În același timp Ana, bolnavă și slăbită,  pare să fi intrat în vizorul unui sergent nazist, Schmidt care îi dă târcoale și caută să o agreseze și să o pedepsească

Surprins de o dilemă morală: să se solidarizeze cu cei care caută protestul și o formă de dreptate sau să-și asigure supraviețuirea cu ajutorul prietenului său, Jakub va lua totuși o decizie, atunci când va afla pericolul în care se află Ana. Pe de altă parte, din tabăra nemților, comandantul lagărului Josef Kramer care reușise „performanța” exterminării deportaților din Ungaria în vara anului 1944, e îngrijorat de câteva incidente recente și posibile evadări, căutând vinovați. El apelează disprețuitor la subalternul său Hans pentru a identifica potențiali protestatari. Dornic să își mențină postul, dar și să își securizeze familia nemulțumită de viața din lagăr, Hans ticluiește un scenariu de infiltrare a propriului său nepot pentru a deconspira o presupusă mișcare de rezistență. Imaginea executantului zelos, dar mai degrabă ilustrativ pentru banalitatea răului evocată de Hannah Arendt, Hans este un familist care gândește în perspectivă, căutând deja alternativele de supraviețuire, fără să își trădeze țara, conștient însă de faptul că Germania pierde războiul. Jocul de-a șoarecele și pisica va înclina în favoarea nemților, care află în timp util de planurile de revoltă și sunt gata să le anihileze. Chiar și luați prin surprindere de inițiativa nemților, echipele Sonderkommando ripostează curajos și, dincolo de cei executați în confruntarea directă, o parte reușesc să scape din perimetrul inițial și să fugă în pădurea din apropiere. Nemții se feresc să îi atace brutal și decisiv, atâta timp cât evadații au un prizonier atu printre ei. Pe de altă parte, evadatii constată că șansele de a scăpa din teritoriul controlat de nemți sunt totuși mici, atâta timp cât porțile de trecere sunt tot mai bine păzite. Despărțit de Ana, elaborând un plan împreună cu Tomasz (care pare să fi ales prietenia în detrimentul supraviețuirii silențioase), Jakub va fi pus din nou în fața unei alegeri dificile. Care va fi deznodământul poveștii, dincolo de anihilarea revoltei, vă rămâne să descoperiți.

Citită strict în cheie istorică, rămâne surprinzător și captivant pentru cititorul contemporan, obișnuit cu firescul mijloacelor de comunicare, cât de multe lucruri și detalii atârnau în acea perioadă de forța circumstanței. În lipsa unor mijloace de comunicare rapide, bazându-se doar pe estimări și sincronizări fragile, orice formă de organizare dincolo și dincoace de sârma ghimpată a lagărului atârnă aproape de pur noroc, orice grimasă a unui gardian, orice ordin suplimentar, orice mită mai mare poate da peste cap planuri făcute săptămâni întregi, fără posibilitate de corecție. Dincolo de asta, ceea ce impresionează în romanul lui Shipman este credibilitatea umană a poveștii: toate personajele, indiferent de tabără sunt animate deplin de sentimente umane, de la dragoste, atașament, admirație, respect și până la frică, nesiguranță, disperare. Nici prizonierii și nici nemții nu sunt scutiți de ele și tocmai evocarea acestei fragilități interioare, care trece peste asimetria evidentă dintre prizonieri și torționari dau un aer plauzibil și viu poveștii. Niciuna dintre alegerile pe care le fac nemții sau deținuții nu are un caracter moral limpede, toate sunt montate de tensiuni și dileme care ne provoacă poziționările etice chiar și în calitate de cititori. Evitând verdictele ușoare și schematismul judicativ, cartea lui James Shipman ne plasează în miezul unor situații imposibile, evocând totuși optimist capacitatea de supraviețuire a dimensiunii umane în cele mai vitrege circumstanțe. 

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.