Romanele lui Joel Dicker au fost traduse în limba română la Editura Trei, toate fiind lucrări de mare amploare, de peste 600 de pagini, în care autorul de origine elvețiană își etalează măiestria. Reușita lui Dicker nu este doar de a monta povești polițiste cu pârghii bine calibrate, cu suspans dozat corespunzător și un joc al clarobscurului biografic care te face să nu poți anticipa finalul intrigii sale. Mai mult de atât, pe lângă faptul că valorifică influențe noir și gotice în romanele sale, Dicker preferă să își provoace cititorii cu teme cu încărcătură morală sau cu adâncimi psihologice sau filosofice.
În Adevărul despre Cazul Harry Quebert, Dicker deghizează o satiră la adresa relației dintre public și scriitor, confruntând apetitul pentru senzațional. În Cartea Clanului din Baltimore avem de a face nu doar cu o saga de familie, dar și cu o poveste despre obsesia comparației și rănile pe care aceasta le lasă din copilărie până la vârsta adultă. În Enigma Camerei 622, cel mai recent roman publicat, suntem imersați într-o încurcătură din lumea finanțelor, în care triumfători ajung să fie, în mod ironic, cei cu stofă de artist. Artiștii își iau revanșa în fața pragmaticilor obsedați de bani și putere, într-un număr de iluzionism grandios pe care cititorii îl vor uita cu greu.
Dispariția lui Stephanie Mailer este de asemenea o poveste polițistă întinsă pe sute de pagini care explorează parțial, la fel ca în Adevărul despre Cazul Harry Quebert, raportul problematic dintre realitate și artă. Cât suntem dispuși să acceptăm în numele artei? Sau, privind altfel: cât de acceptabilă devine o piesă de teatru, aparent nulă din punct de vedere estetic, atunci când miza ei este aceea de dezlegare a unei crime? Cum ne putem folosi de artă pentru a nega realitatea, pentru a ne salva aparențele confortabile? Interferențele dintre artă, ca exercițiu gratuit, de delectare estetică și arta capabilă să schimbe vieți și să deslușească de fapt ascunzișurile realității sunt punctele forte cu care Joel Dicker jonglează în acest roman.
Povestea se centrează în jurul evenimentului evocat în titlu: dispariția unei jurnaliste talentate, Stephanie Mailer, un personaj care urma să răstoarne verdictul în cazul unei cvadruple omucideri petrecută în 1994 în orășelul Orphea, nu departe de New York.
Implicată într-o anchetă pe cont propriu, la mai bine de 20 de ani de la comiterea acelei fapte care a șocat comunitatea mică din statul newyorkez, Stephanie Mailer pare să se fi apropiat de câteva puncte nevralgice, scăpate în investigația inițială desfășurată de polițiștii Jesse Rosenberg și Derek Scott. În 1994, familia fostului primar din Orphea și o alergătoare de ocazie au fost omorâți cu pistolul de cel pe care anchetatorii l-au identificat drept vinovat, un anume Ted Tennembaum, proprietarul unui local popular despre care se știa că se afla într-o relație tensionată cu fosta administrație locală. Reluând parteneriatul după an de zile, aproape de momentul retragerii din Poliție, Derek și Jesse, alături de agenta șefă adjunctă, Anna, pornesc în cercetarea dispariției lui Stephanie și, simultan, în reconstituirea evenimentelor petrecute în 1994. Căci dacă criminalul este încă liber, înseamnă că are tot interesul să își conserve anonimatul și să păstreze aparențele pistelor inselatoare pe care Scott și Rosenberg le-au urmat în 1994.
La fel ca în celelalte romane ale lui Dicker, intriga polițistă inițială este doar scânteia pentru o elaborare mult mai sofisticată, în care se vor amesteca o mulțime de personaje. De data aceasta Joel Dicker joacă ambițios și ne poartă prin mai multe surse de suspans: crima din 1994, dispariția lui Stephanie Mailer dar și cel puțin alte câteva crime care vor apărea pe parcursul poveștii, unele evident legate de ancheta în desfășurare, altele secundare sau chiar total lipsite de legătură cu investigația principală.
Poliția se dovedește neputincioasă, lovindu-se fie de drumuri fără ieșire, fie de personaje cu potențial cheie care dispar sau mor. Rămași mereu cu un pas în urmă, doar folosindu-și rațiunea și tehnicile detectiviste, Jesse, Derek și Anna sunt nemulțumiți să stea la cheremul lui Kirk Harvey, fostul șef al Poliției din Orphea din 1994, retras din activitate și reprofilat ca un scenarist grandoman. Harvey pretinde nici mai mult nici mai puțin că ar avea cheia dezlegării engimei în piesa sa de teatru la care muncea de mai bine de 20 de ani, intitulată Noaptea neagră și pe care avea de gând să o promoveze în cadrul festivalului de teatru din Orphea.
Cu o reputație știrbită și deja ridiculizat anterior pe scenă, interesul pentru Kirk Harvey crește cu atât mai mult cu cât promisiunea sa artistica se dovedește inedită pentru presă și publicul larg. Arta bate cotidianul dar tot arta este cea care ar putea să îl dezlege.
Pe măsură ce ancheta Poliției avansează lent, ziua premierei se apropie și o mulțime de elemente din puzzle-urile separate pe care Dicker le asamblează simultan nu sunt încă așezate la locul lor, nu se potrivesc în întregime. Există mai multe răspunsuri plauzibile dar nu epuizează, la fel ca în dosarul din 1994, toate elementele sau se mulțumesc cu aparențe facile. În același timp, piesa lui Harvey pare să se anunțe un fiasco: regizorul și scenaristul reinventat din polițist se afla la limita tulburării psihice și diletantismului, angajând actori de ocazie și repetând aceleași câteva scene fără ca nimeni să aibă acces de fapt la textul piesei.
În toată această atmosferă apăsătoare care amenință să se soldeze cu un eșec deopotrivă polițienesc și artistic, se întâmplă însă ceva, o serie de reacții în lanț care vor atrage inițial mai multă confuzie, înainte de a așeza premisele clarificării. Intriga este bine încurcată și amestecată, cu personaje care nu par să aibă prea mare legătură unul cu celălalt, chiar dacă vorbim de o comunitate mică, așa cum este cea din Orphea: ce legătură poate fi între directorul unui cotidian, soția acestuia, primarul actual și soția sa, un critic literar concediat din New York, un director de revistă literară din aceeași metropolă respectabilă? Ce îi leagă pe Derek și Jesse și de ce rezolvarea cazului din 1994 le-a schimbat viețile atât de profund? Ce caută o absolventă de Harvard în Drept ca agentă de poliție într-un oraș mic? De ce ar putea fi librarul din Orphea ținta unui asasinat?
Trecutul și prezentul, separate inițial de linii destul de clare (fără ca Dicker să ne ofere mereu răspunsul de ce se află dincolo de aceste linii) încep să se amestece mai ales spre finalul romanului când toate firele se vor lega în locurile potrivite. Iar o poveste de asemenea proporții n-ar avea substanță sau ar fi pură exploatare narativă fără personaje, de aceea Dicker preferă să schițeze, inegal, e adevărat, povestea participanților pe de o parte, pentru a-i umaniza, pe de altă parte pentru a adăuga combustibil poveștii.
Rezultatul, chiar dacă poate mai puțin original pentru cei care sunt familiarizați cu filmele lui Hitchcock este realmente solid, dat fiind faptul că și după punctul culminant aparent al romanului și anume montarea piesei lui Kirk Harvey care ar trebui să dezvăluie elementele cheie ale investigației, povestea continuă. În acest sens Joel Dicker se joacă din nou cu convențiile ficțiunii și practică o tachinare ludică cu etapele narative (așa cum o face, de altfel și în Engima Camerei 622, când nu vom cunoaște nici măcar victima crimei care centrează povestea, până aproape de final).
Cei care l-ați descoperit și citit pe Joel Dicker veți regăsi și în acest roman reperele solide ale unui talentat autor de thrillere cu twist intelectual. Cei care nu l-ați citit până acum, încercați această poveste întinsă și complicată. Veți trăi o adevărată experiență a hipnozei narative.
Articol realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent
sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem
oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult
(cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc
adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a
existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern
narativă.” – Sever Gulea
