Am în sânge ceva dintr-o rudă tătară, cândva în negurile acelei perioade de colonizare a Dobrogei cu români, proces dus la cele mai înalte culmi ale omogenizării în perioada comunistă, când celelalte grupuri etnice de-aici ajung, față de cele din Transilvania, minorități tratate cu un mai vădit dispreț.
Îmi vine uneori, ca să-i trigăruiesc pe ultranaționaliștii din jurul meu și să-i intrig pe străini, să mă descriu nu ca român, ci ca dobrogean, cu tot sentimentul de inadecvare ce derivă din faptul că nu am văzut o foarte mare parte din Dobrogea și sunt multe lucruri pe care nu le cunosc despre istoria sa.
Uite, îmi place limba turcă (pentru mine ca lingvist, e o limbă mai demnă de apreciat ca multe alte limbi), dar n-am învățat-o ca lumea, baremi că am intrat la engleză-turcă (parcă) la facultate, doar că am preferat să fiu la română-portugheză, spunându-mi că poate portugheza e de mai mare viitor (în ceea ce privește turca, vedeam deja că situația cu Erdogan e dubioasă și că Institutul Cultural Turc are o orientare mult prea tradiționalistă; acum mai mulți ani, pe Fabrica de Literatură publicasem o cronică în care am desființat o antologie de traduceri din poezia turcă contemporană care avea o selecție exasperant de cuminte).
Dar poate o s-o fac și pe asta într-o zi, măcar out of spite pentru cine îmi dădea lecții mai demult despre cât de „sănătos” e multiculturalismul dobrogean (care cel puțin în mediul urban de azi mi se pare că se oprește la diversitatea culinară bulevardieră, în rest ne bântuie puseele rasiste) și cât de „nociv” e multiculturalismul occidental...
