Doina Ruști este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii române contemporane, o prozatoare cu o scriitură vibrantă, ce îmbină forța documentării istorice cu rafinamentul narativ. Autoare a peste 40 de titluri traduse în peste 15 limbi, și-a câștigat renumele prin romane cu miză socială, precum „Fantoma din moară”, „Lizoanca la 11 ani” sau „Logodnica”, dar și prin trilogia fanariotă, formată din „Manuscrisul fanariot”, „Mâța Vinerii” și „Homeric”. Cel mai recent roman al său, „Ferenike” (2025), este prima sa incursiune autobiografică, un exercițiu literar profund despre memorie, identitate și puterea confesiunii. Pe lângă cariera literară, Doina Ruști este scenaristă, profesor universitar și mentor pentru noile generații de scriitori, susținând cursuri de scriere creativă la Universitatea din București. Are titlul academic de profesor univ. dr., cu specializarea în istoria culturii și civilizației universale pentru film. Distinsă cu importante premii literare, precum Premiul Uniunii Scriitorilor din România și Premiul Ion Creangă al Academiei Române, autoarea continuă să fascineze cititorii prin poveștile sale captivante, în care trecutul și prezentul se împletesc într-o mitologie personală a scrisului.

Ferenike este cel mai nou roman al Doinei Ruști, iar pentru noi a fost un bun prilej de a iniția un savuros și fascinant dialog despre primul roman autobiografic al autoarei, apărut în luna februarie la Editura Humanitas, mărturisindu-ne că, deși a început să-l scrie într-o vară, pe o terasă, el se scria de mult în mintea prozatoarei, dovadă că poate fi privit ca un roman-sinteză al celorlalte scrieri care l-au precedat și ca un roman-vizionar, dacă ar fi să ne gândim anticipativ la cele care îi vor urma.

Ioana Zenaida Rotariu: Ferenike este și un roman al familiei, o mare pânză pe care ați pictat lumea Comoșteniului, un roman autobiografic, un roman-atelier, primul dintr-o serie de romane autobiografice, așa cum ați declarat în timpul lansării de la București la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Cât a durat scrierea acestui roman? L-ați scris în paralel cu alte cărți, a interferat sau s-a hrănit din ideile rămase încă nepuse în pagină ale altor romane?

Doina Ruști:Ferenike este un roman-atelier, în cuprinsul căruia se află uși multe, care duc spre toate celelalte scrieri ale mele. Totodată, în fiecare roman al meu se află premizele, dacă nu chiar părți, ale acestui roman. 

Mă aflu acum la vârsta unei cărți de memorii. Însă eu detest memorialistica. Mi se pare că i se acordă o importanță exagerată în stabilirea faptelor istorice. Nu cred în sinceritatea scrierii memorialistice, convinsă fiind că orice act de reconstituire este subiectiv. Tocmai de aceea mi s-a părut mai potrivit să-i spun roman autobiografic. Am ținut să precizez acest lucru pentru că nici ficțiunea confesională nu mă încântă prea mult: mă refer la acele romane mărturisitoare, în care autorul se întoarce cu ostentație la copilărie, la discursul și la tonul de atunci, mimând naivitatea, ignoranța, chiar puritatea, în mod ridicol, aș zice. Vă amintiți șirul lung de romane în care povestitorul deapănă amintiri despre cărți capitale, prefăcându-se că nu le știe valoarea, ori, și mai neverosimil, povestește despre comunism, cu toate că experiența nu este una directă. Am evitat să cad în zona clișeică. Apoi am ocolit și căile clasice, ale romanului introspectiv, în sens proustian. Nu mă conving nici scriitorii care își analizează faptele trecute, cu aerul că n-ar fi mulțumiți, dar de fapt aleg să pună pe tapet acțiuni care elogiază intrinsec propria ființă. Există desigur și cealaltă tendință, de a aduce toate întâmplările detestabile (oribilități sau vicii), așteptându-se la aplauze consolatorii etc. 

Și-atunci ce-am încercat să fac în Ferenike? Am păstrat structura romanescă, respectiv povestea (conflictul epic și deznodământul), încercând un act de dedublare narativă. Povestitorul sunt chiar eu – scriitoare, autoarea unor romane pe care le și pomenesc, cu biografie verificabilă, întocmai ca în memorii. Dar universul romanului suportă metamorfozele inerente ficțiunii. Există un narator și există un personaj urmărit în momentele sale de progres, o proiecție mai mult sau mai puțin subiectivă. Relația dintre povestitor și personaj, ca ipostaze ale mele, rămâne una romanescă.

Ideea cărții este că toate faptele au consecințe. Prin urmare, personajul principal, care are numele meu, capătă de-a lungul romanului numeroase alte nume, pentru că fiecare episod al cărții reverberează istoric. Povestesc, de exemplu, despre Paula, o fată care intra în preocupările mele de copil, pentru că această persoană, de altfel, reală, ca toate personajele cărții, era elevă la o școală profesională, iar în continuarea ei crește biografia personajului-narator, mulată pe transformările învățământului românesc, care în anii 60 milita pentru calificări certe și școli profesionale, iar, spre finalul dictaturii, pentru generalizarea studiilor liceale. Ambele etape își pun amprenta pe personajul-narator, devenit, din admirator neimplicat al populației în curs de urbanizare, actant într-o lume a învățământului formal.

Fiecare episod al cărții e clădit pe o epică a perspectivei, de la spațiul familiei spre cel al prezentului nostru. Aceasta a fost intenția mea, încă de pe când scriam Fantoma din moară, dar am ajuns s-o pun în practică abia acum. De aceea, îl consider un roman autobiografic, în care familia e doar parte din cadru. De altfel, romanul Ferenike e structurat în trei părți: I. Străzi principale, II. Case și oameni și III. Ferenike. E aici o hartă existențială, care pornește de la familie spre zonele cele mai absconse, ale subconștientului, în care ia naștere Ferenike.

Romanul aduce o experiență simbolică, deschizând o proiectată serie (de trei sau patru romane), mai exact, istoria celor 4 experiențe capitale ale vieții mele.

Am scris Ferenike pe parcursul anului 2023. Apoi l-am lăsat aproape un an, ca să iau distanță. Între timp am scris alte romane, tocmai pentru că simțeam nevoia să prelungesc actul confesiunii și să exersez evadările tipologice. Tot anul trecut m-am gândit la el, la continuarea lui. Pe măsură ce scriam Zavaidoc în anul iubirii, mă gândeam la Mițulica, din Ferenike, pe care într-un fel am raportat-o la personajele noi – la Carol, la Matilda. Aveam nevoie de părțile astea din viața ei, ca să simt pulsul părții a doua din romanul autobiografic, aflat în curs de scriere. În continuare, am făcut un exercițiu de comunicare cu cititorii mei cei mai pasionați, elevii care au studiat povestirea Platanos în clasa a 8-a și care acum sunt în liceu sau în facultate. Pentru mine acești elevi au contat enorm: în ultimii 7 ani am primit mii de scrisori de la ei, îi resimt ca pe generația Platanos. La cererea lor am scris un roman, despre ce se întâmplă mai departe de povestirea din manual. Am ținut cont de dorințele, de sugestiile lor. Iar pe măsură ce scriam Platanos (în curs de apariție, în momentul de față), mă reconectam la Ferenike, la lumea mea (cu toate fazele ei), prin ochii vegetalilor, din lumea lor halucinantă. Și nu în ultimul rând am mai făcut un excercițiu, despre care voi vorbi curând. Prin urmare, Ferenike nu este doar un roman la care am scris un an, ci cartea la care m-am gândit, scriind romanele ante și post-Ferenike.

Ioana Zenaida Rotariu: „O uram pentru sinceritatea brutală [pe Muc], în schimb îl adoram pe Cornel, care mă mințea în manieră artistică. Nu zicea nu, dar mă ducea într-un loc fără uși, unde nu era decât renunțarea. Așa a fost și atunci. Deși se bătuse cu pumnii în piept că-mi va cumpăra orice pantofi aș fi vrut, până la urmă m-a dus într-un magazin de păpuși de unde am cumpărat-o pe Clara, păpușa care avea să le domine pe toate celelalte păpuși, demonul benefic al copilăriei mele.” Cine sunt Muc și Cornel? Îi mai vedeți și astăzi la fel cum îi vedea cândva fetița de cinci ani? 

Doina Ruști: Muc și Cornel sunt părinții mei, morți tineri, înainte de a se fi maturizat, iar eu îi voi vedea mereu la vârsta din roman, singura pe care am cunoscut-o. Ei nu apar în viziunea copilului, ci în viziunea naratorului matur. Vârstele mele se află în permanentă legătură, exact ca formele unui cuvânt care trece prin metamorfoze. De exemplu, de câte ori spun avatar, mă gândesc la toate formele de plural pe care le-am folosit de-a lungul vieții. În perioada tinereții foloseam pluralul eminescian avatarii, care era de circulație în lumea cultă. A fost uzurpat prin anii ’80, când s-a impus forma de dicționar, avatare. Iar după 85, când era pe tapet conservarea sufixelor moștenite din latină, s-a aliniat și el la celelalte neutre „machiate”, devenind avataruri. Toate aceste forme indică o experiență aflată în evoluție și o istorie socială. De câte ori spun avataruri, îmi vin în minte celelalte forme, cu proza lui Eminescu, cu fețele mele mai vechi, chiar cu anumite piese vestimentare, trei forme nominale, spumoase, gata de dizolvare, trecând din gură în gură, trei forme de plural, exact așa cum se cuvine, în metamorfoză complexă și istorică. Exact așa și vârstele mele, deși legate, au fiecare o încărcătură singulară. Prin urmare, mă întorc la Muc și Cornel din perspectiva actuală, pentru a face legătura cu celelalte vârste ale mele, inclusiv a copilăriei. Cornel este personaj principal, în timp ce Muc e aici mai mult un personaj reflector și atât. Și este normal, pentru că Ferenike povestește prima mea experiență de viață, legată pentru totdeauna de tatăl meu, de povestea centrală a romanului. Am evitat abordarea clasică, cu figura paternă în prim-plan, optând pentru un personaj care face parte din imaginarul meu scriitoricesc. În realitatea copilăriei mele, Cornel a fost un bărbat tânăr, pe cale de a se adapta social. Imatur și poet, prin el am avut norocul să învăț căile aventurii. În romanul Ferenike, el devine personajul principal al aventurii mele, o aventură luată în serios, privită din perspectiva actuală, ca drum firesc al ficțiunii. Nicio clipă nu am intrat în pielea copilului, nu am adoptat naivitatea ca mod narativ. Simbolic, Cornel repezintă latura fabuloasă a imaginarului, căci trebuie să spunem, în lumea „confecțiilor” artistice, există un imaginar reparatoriu, care face din personaj un erou (pozitiv sau negativ) și un imaginar al mesajelor de cursă lungă. Ambele se ridică pe aptitudinile mincinoase ale ființei, de aceea insist aici pe latura fabulatorie a personajului meu. Cornel este mincinosul-artist, care îmi deschide la un moment dat ușa spre ficțiune. Nu am urmărit legăturile de familie, nu m-a interesat relația tată-fiică. În romanul acesta personajul principal sunt eu. 

Ioana Zenaida Rotariu: De Tavică, unul dintre personajele-cheie ale romanului, ați spus că sunteți legată într-o manieră definitivă și mă voi abține să povestesc aici detalii ale acestei prietenii, tocmai pentru a lăsa cititorilor plăcerea descoperirii, însă vă voi întreba dacă, scriind despre el, ați intenționat „să-i dați pașaport către alte minți” – ca să vă citez -, transformându-l într-o imagine emblematică a Comoșteniului, un fel de icon, cum am spune astăzi,alcopilăriei și al maturizării dumneavoastră? Putem spune despre acest băiat care vă lua cu bicicleta și vă plimba până la Dunăre, unde stăteați la povești pe dig și a cărui iubită semăna cu Elizabeth Taylor, că își continuă traseul și existența, chiar și astăzi, prin scrisul dumneavoastră și prin noi, cititorii săi? 

Doina Ruști: Tavică este într-adevăr pentru mine un personaj-cheie. Cu el s-a deschis ușa spre Ferenike, spre desăvârșire, adică spre lumea zăpezilor nesfârșite, căci viața mea reală începe cu evenimente dureroase, care au zidit în timp o construcție labirintică, unde se află germenii ficțiunii de după aceea. Prin urmare, fără Tavică nu cred că s-ar fi dezvoltat în mine malaxorul faptelor rele și nici zona cathartică, în care ele și-au căpătat forța de-a trece în literatură. Importanța acestui personaj nu vine din realitatea legăturii noastre, ci din posteritatea lui, care s-a amplificat prin contribuția tuturor celorlalte personaje. Nu ceea ce a fost în timpul vieții lui este important ci ceea ce s-a întâmplat după aceea. Simbolic, decisiv, construit prin ritualurile unui act tragic, ca mistagog al lumii întunecate, Tavică există și astăzi, este ușierul lumii de dincolo.

Ioana Zenaida Rotariu: În Ferenike masa de prânz și cina reprezintă ritualuri importante ale familiei, dar și momente în care personajul narator se plictisește și inventează tot felul de jocuri, la care, probabil, am mai recurs mulți dintre noi – „Mă plictiseam cât se mișcau farfuriile, așezate din timp în fața fiecăruia, pe trei rânduri, și priveam totul prin suporturile de tacâmuri, din sticlă roz. E altă imagine care mă urmărește: toată activitatea mesei văzută prin fațetele sticlei, toată vânzoleala dublată de zgomotele veselei.” Folosiți și astăzi, când scrieți, tehnica amintită în acest citat, de a privi lumea și de a-i cuprinde reflexiile luminoase prin sticla unui pahar?

Doina Ruști: Impulsul meu natural e spre observația lucidă. Doar acolo unde faptele încep să se repete ori povestea alunecă în rutină, încep să le sondez părțile nevăzute, capacitatea lor metamorfotică. Chiar și când scriu proză fantastică mă preocupă racordul, motivația. În orice scriere de tip fantastic, bazată inevitabil pe ambiguitate, am obiceiul să introduc faptul verosimil, adeseori verificabil istoric. Amantul, din povestirea cu același titlu, o ființă cu puteri magice, e înfrânt când puterea sa este examinată, pusă sub lupă. În alte povestiri am pornit de la teme dintre cele mai populare, unele eliadești, dar am căutat un deznodământ nou și plauzibil. Rezolvarea conflictului într-un mod inedit dă originalitate poveștii de tip fantastic. Mistica paturilor se destramă prin magnetismul pădurii de roșcovi (Paturi oculte). În alt roman, întâmplările misterioase (dispariții, personaje invizibile) capătă sens prin povestea tribului din pădure ori prin existența reală a Gorganului (Homeric). Între fabulosul de tip romantic și stranietatea simbolică din literatura actuală, se întinde o gamă largă, poate caleidoscopică, de procedee. Mă interesează în primul rând povestea, iar pentru asta dau importanță construcției epice: dacă ea este solidă, se ține și povestea.

Cât privește atmosfera, întotdeauna e determinată de tipul conflictului. Iar aici voi da ca exemplu romanele mele realiste, care pornesc pe o linie de multe ori naturalistă (Lizoanca, Fantoma din moară) pentru ca în momentele nodale ale poveștii să treacă în universul imaginar, îmbogățit de asipriații și obsesii. De pildă, pentru None, personaj din Mămica la două albăstrele, fiecare imagine cotidiană trece prin metamorfoze, care duc inevitabil nu atât la traumele copilăriei (ar fi fost banal), ci în zona insatisfacțiilor reprimate. Romanul urmărește povestea unui adulter, dar teritoriul bazal se fixează prin imagini obsesiv dezvoltate, cum este istoria virtuală a copilului adoptat. Reiau același procedeu și în Ferenike, unde povestea copilăriei (dacă există vreuna) se rezumă la o imagine obsesivă, a vietnamezilor. În vremea copilăriei mele reale s-a întâmplat să mă întâlnesc cu niște bărbați veniți din Vietnam, într-o aproape halucinantă călătorie. Întâlnirea are un context, iar detaliile lui periferice s-au amplificat în timp (ce se spune, ce se zice, ce fapte mărunte preced întâlnirea etc.). In roman, imaginea nu se dezvoltă în linie fabuloasă (ca în Manuscrisul fanariot), ci capătă importanță în contextul istoric al epocii, între două evenimente capitale pentru România: Războiul din Vietnam și vizita lui Richard Nixon. Pentru mine au fost două vizitie obsedante, pe care le-am înțeles la maturitate. Am fost ca acel martor care habar n-are la ce a asistat, ca Ovidiu, exilat pentru că a văzut-o pe zeiță dezbrăcată. Mi-a trebuit timp să înțeleg miezul istoriei pe care am trăit-o, iar de la acest detaliu cred că pornește romanul Ferenike. Nici copilăria neînsemnată, nici familia nu se află în prim-plan, ci o istorie pe care am văzut-o inițial ca printr-un ciob de sticlă, pentru ca pe parcursul vieții mele să se transforme în realitate esențială. Tocmai de aceea am ales tonul matur și rolul de personaj în cartea mea.

Ioana Zenaida Rotariu: Fantoma din moară a fost unul dintre romanele dumneavoastră pe care susțineți că l-ați rescris periodic. Scrieți și rescrieți des? Există, la fel ca-n cazul artelor plastice, schițe și crochiuri, care se definitivează în timp sau există un ritm pe care fiecare proză și/ sau roman le impune fără a se încadra neapărat într-o schemă generală? 

Doina Ruști: De regulă, petrec multă vreme sub imperiul unei emoții, generatoare de epos. Nu scriu, ci luni multe doar iau parte la poveste, pe măsură ce se naște. Iar când totul se încheie, iar eu stăpânesc fiecare colț al universurului epic, când știu bine ce se află în fiecare buzunar al personajului, abia atunci mă apuc să scriu povestea, fără să mă întrerup și, pe cât posibil, mă abțin să mai revin asupra ei, să modific. Desigur, în procesul editării, există corecturi inerente, dar cred că nu despre ele ai întrebat. 

Cu Fantoma din moară lucrurile au stat altfel. A fost primul meu roman, scris în perioada 1986-1988. Nu puteam să-l public. Anii treceau și desigur, eu făceam modificări. Am publicat Fantoma din moară în anul 2008. Au fost niște decenii, în care am revenit periodic la roman, exact cum revii asupra unui desen, când te afli pe o insulă pustie, fără oameni, fără alte ocupații, doar tu și desenul tău. Aproape că nu puteam să fac nimic până nu mai modificam ceva în acest roman. Chiar și în versiunea germană, când, romanul era aproape de dat în tipar, am mai făcut câteva modificări minore. La un moment dat am început un roman despre pașoptiști, pe care nu cred că-l voi publica vreodată, ca să înlocuiesc într-un fel Fantoma din moară – respectiv, este un roman la care scriu din când în când, a cărui acțiune se află în metamorfoză. De aceea se și numește Open source. 

Dar să revin la întrebarea ta. Fiecare roman are ritmul său. Tocmai de aceea, dacă un redactor îmi semnalează vreun cuvânt aiuristic și mi-l înlocuiește cu altul, de cele mai multe ori rescriu întreaga frază, ca să nu pierd ritmul. Manuscrisul fanariot, are un ritm cerut de stilul baroc al romanului. Ritmul romanului Zavaidoc în anul iubirii este dat de personalitatea fiecărui personaj-narator. În Ferenike, ritmul vine din tipul de confesiune, e în acord cu distribuția acțiunii în forma spițelor de roată. Într-un fel e un ritm-matrice, din care descinde cadența celorlate romane ale mele. Se înrudește cu cel din Fantoma din moară, eliberat însă de reținerile Adelei (naratoarea) sau de canoanele delatorului care scrie restul romanului. În Ferenike, acțiunea e mai simplă, iar vocea este a unui narator căruia îi cedez identiatea mea. Interviurile în care povestesc lucruri personale, unele legate de casa copilăriei, s-au bucurat mereu de interes. Până la un punct, am mers în linia acestor interviuri, am păstrat ritmul confesiunii directe, iluzia confesiunii. 

Cât despre schițe și planuri, spun din nou că totul se petrece mental. Uneori desenez harta în care este plasat romanul, dar de multe ori fără utilitate în construcția romanescă, mai mult ca un dar pentru cititori. 

Ioana Zenaida Rotariu: Apropo de celelalte cărți, Ferenike le cuprinde și pe restul într-un fel de joc intertextual în care faceți trimitere când la Fantoma din moară, când la Homeric, Paturi oculte sau Zogru. Devine astfel Ferenike un fel de purtătoare a tuturor celorlalte victorii ale dumneavoastră, dacă, bineînțeles, alegem să privim fiecare carte publicată ca o victorie?

Doina Ruști: În spatele celorlate romane ale mele se află o ființă epică, altă parte a mea decât cea socială, iar ea trăiește în ținutul lui Ferenike. Este adevărat că prin titlu, romanul trimite la victorie. Dar nu cărțile mele sunt victorioase, ci Ferenike, efigie a lumii întunecate, mai exact un alt fel de Zogru, fața nevăzută a lumii și singura victorie fără dubii, singura întrupare a desăvârșirii. Pentru că în lumea noastră trecătoare, s-a mai spus, doar moartea este eternă și victorioasă. Literatura speră în triumfuri, își trimite mesajele în timp, cât mai departe, dar singură Ferenike este purtătoarea victoriei. Ea este o entitate, într-un fel, zeul lumii mele, parte din mine, sinteză a timpului și a ostilităților lui. În fiecare roman i-am dat un nume, iar toate aceste personaje sunt înrudite cu ea. Poate că cel mai evident exemplu este Zogru, fluxul vieții și fiorul ineluctabil al morții. Dar și celelalte o evocă, o dublează: fantoma care pândește din moară, Năltărogul ascuns în pădure, entitatea maternă, ca stăpână a instinctelor noastre primare, manuscrisul – recipient al faptelor repetabile -, ori Sator, stăpânul lumii, inconștient și manipulabil. Toate personajele invocate mai sus o prefigurează pe Ferenike. Sunt însă și parte din mine, iar aceasta este singura victorie permisă unui om, destinat să trăiască în vitezele transformării: cu intuiția neantului, într-un mod participativ, anticipând momentul de trecere, privindu-l ca pe o alianță care îți dă dreptul la desăvârșire. A avea acces la transformare, fără putința întoarcerii, e cea mai de sus treaptă și deci victoria la care poate spera un muritor. Iar eu nu fac excepție: îmi trăiesc prin Ferenike acest drept. Și aici e momentul să spun de ce am ales numele acesta. Este adevărat că am pornit de la povestea prințesei Ferenike (purtătoarea victoriei), deghizată în haine bărbătești, ca să poată participa la întrecerile sportive, ceea ce poate fi înțeles și ca manifest feminin. Însă mai presus, se află destinul general: nu ne deghizăm noi toți, trăind cu înfumurare momentul infim al trecerii prin scenă?

Ioana Zenaida Rotariu: „Personajul preferat: unul din viitorul roman”, afirmați într-unul dintre interviurile dumneavoastră. Așa se întâmplă mereu, personajul preferat este cel la care lucrați în timp ce, să zicem, Ferenike a fost deja scris și publicat? Sau e posibil ca la vremea acelui interviu să fi făcut referire chiar la Ferenike când ați spus viitorul personaj preferat?

Doina Ruști: Este adevărat, mereu personajul cel mai recent este preferatul. Cum închei un roman, îmi iau la revedere de la personajele sale. Ferenike nu este un personaj care să-și fi încheiat misiunea. Ea este parte din mine, va reveni în celelalte cărți ale seriei. Dar, da, între Ferenike și romanul încă neînceput, există încă două personaje: Platanos și Renți, din două romane pentru adolescenți, deja încheiate.

Ioana Zenaida Rotariu: „Dacă nu suntem în memoria cuiva, existăm cu adevărat?” – o întrebare pe care o formulează foarte frumos Gheorgi Gospodinov în Refugiul timpului. Știu că este unul dintre autorii pe care îl amintiți cu admirație în mai multe interviuri și pe care și eu, la rândul meu, l-am citit cu imensă plăcere, fiindu-mi aproape greu să mă desprind de el. Credeți că și cărțile supraviețuiesc atâta timp cât cineva – altcineva în afara autorului – își amintește de ele, le deschide și le citește, purtându-le într-o altă existență? 

Doina Ruști: Cu Gospodinov am avut ocazia să citesc pe scena unui cinematograf din Leipzig și am rămas cu o impresie plăcută. Cât privește reflecția asupra memoriei, ea apare în prima operă epică a omenirii, Epopeea lui Ghilgameș. După multe eforturi, eroul intră în legătură cu lumea morților, iar prietenul său, Enkidu, mort, îi spune că singurul mod de a avea o viață armonioasă în infern, e ca cei vii să-și amintească de el. Cred că această idee, a eternizării post-mortem, e cea mai veche obsesie a omenirii. Din ea s-au născut cultele morților, miturile străbunilor etc. La noi o spune memorabil Rebreanu. În ceea ce mă privește, cred în forța și în deliciile prezentului. Nu știu dacă vor supraviețui cărțile, așa cum le știm. Ne aflăm la un final de lume și de literatură. Sunt absolut convinsă că scriitorul ca entitate va dispărea, iar literatura va pierde forma pe care o știm. Cred însă în poveste și chiar am siguranța că ea va supraviețui în lumea nouă, care ne așteaptă. Poate că nu ca acum, ci ca formă hibridă, făcută din sunete, din imagini, nu contează cum, poate alcătuită de AI, prin sinteze, prin aglutinări epice. Într-un anume fel, toate cărțile pe care le știm vor intra în istoria viitoare, poate transformate, mixate, fragmentar sau doar prin câte un citat ori o idee. Vor supraviețui. Dar nu cred că este important. Să trăiești acum, mi se pare mai mult, mai prețios. Mai ales la vremea amiezii.

Ioana Zenaida Rotariu: Am observat fascinația pe care Mâța Vinerii o are pentru amieze – „Amiaza este o pisică de miere care se plimbă prin sufletul meu” și „Miezul zilei era al meu. Îmi băgase în cap că voi fi un fel de paznică a amiezilor.” Care este momentul zilei care o fascinează pe Doina Ruști și, mai ales, când se arată cel mai des inspirația pentru scris în timpul unei zile?

Doina Ruști: Iubesc ora 5 a după-amiezii, când ne apropiem de seară. Este ora la care m-am născut și când mă simt inspirată. Uitându-mă pe ceasul laptopului, observ că e chiar ora 5 PM. De aici se vede că nimic nu este întâmplător.

Dar în Mâța Vinerii, e adevărat, amiaza are valențe simbolice. Îmi amintesc că primul eveniment pe care l-am avut, legat de acest roman, la Londra, s-a produs la ceasul amiezei, iar Darryl, agentul meu literar, glumea, spunând că în ferestrele târgului (London Book Fair) apăruse o mâță albă, făcută din ceață londoneză.

Prin tradiție, amiaza e un timp al reveriilor și al vrăjitoriei, adeseori evocat în proza mea fantastică. De aceea nu scriu la amiază, ci în prima parte a zilei. Fără să fie totuși o regulă. Când am chef de scris nu mai contează timpul, locul. Am început Ferenike, într-o vacanță, pe o terasă, spre seară. În jur era o gălăgie infernală, de oameni dezlănțuiți. Îmi amintesc că treceau niște copii-trompetiști, care te tăiau dintr-o ureche într-alta. Dar în mine, nu era decât Ferenike, ironică, implacabilă, gata de aventură.

Ioana Zenaida Rotariu: „În toate romanele tratez această temă a falimentului familiei. Prin urmare, femeile sunt contaminate de acest mesaj. Nu am avut în minte un mister feminin, ci personaje femei generate de această preocupare a mea pentru decăderea familiei. Cred într-o schimbare iminentă a structurii sociale, cu accentul trecut pe destinul individual.” Această afirmație descoperită într-un dialog cu Marius Miheț pe marginea cărții Mămica la două albăstrele mă determină să trag concluzia că nu este vorba despre o căutare a misterului feminin în scrierile dumneavoastră, dar poate sunteți de acord cu ceea ce propune Hélène Cixous în Râsul Medusei despre (re)gândirea femininului în contextul actului de creație, dar și al istoriei – „Femeia trebuie să se scrie pe sine: trebuie să scrie despre femei și să încurajeze femeile să scrie… Femeia trebuie să se așeze în text – dar și în lume și în istorie.”

Doina Ruști: Chiar vorbeam serios în interviul respectiv. În Fantoma din moară, urmăresc decăderea învățământului în paralel cu decăderea socială. Lumea unui învățător haretist se degradează sub apăsările istoriei, iar finalmente destinul său se întâlnește cu cel al unei învățătoare din lumea comunistă, maltratată, abuzată, transformată într-o găleată de sânge. Mămica la două albăstrelee o poveste despre degradarea autorității (statale, școlare, politice, părintești), în Mâța Vinerii vorbesc despre o serie de femei care evadează din matricea socială etc. Dar dintre toate, cred că Ferenike vine cu o poveste care pune cel mai bine condiția femeii, construind-o în jurul decretului anti-avort, din anii 60. Există acolo un episod despre consecințele nefaste ale decretului, scris în linie fabuloasă, legat de chiar mesajul meu existențial, care este mesajul cărții. De la acest episod începe construcția personajului și se explică într-un fel de ce în Ferenike nu vorbesc despre naivitățile copilăriei. Procreația este o dramă, care pecetluiește destinul trecător al ființei, de aici și importanța pe care i-o acord în cărțile mele. Văd avortul ca pe un protest existențial, de unde și recurența temei: în Fantoma din moară, Lizoanca, Zogru, Logodnica, etc. Femeile mele sunt independente, își aleg bărbații, ca Despina din Homeric, ba chiar consideră că cel mai mare nenoroc e să ai bărbat (Omulețul roșu), sunt vizionare (Carol, din Zavaidoc în anul iubirii, Mărmănjica dinHomeric), cititoare pasionate (Manuscrisul fanariot) etc. Totuși, nu sunt lipsite de feminitatea misterioasă – vezi Despina din Homeric, Atinia din Manuscrisul fanariot, Caterina Greceanu din Mâța Vinerii sau chiar Alisa din Logodnica, la care aș adăuga și numeroasele eroine din cele aproape 200 de povestiri fanariote. Odată am citit un document despre o femeie din secolul al 18-lea care nu voia să divorțeze. Deși era bătută, alungată de un bărbat brutal, ea hotărâse să moară ca o martiră, lucru pe care îl spune tutuor, înclusiv lui Vodă, într-o scrisoare ajunsă până la noi. Hotărârea ei mi-a inspirat o poveste (Manda), în care toată obstinația unei femei devine o ceață nocivă, roșie, care ia mințile agresorului ei, făcându-l să-i scrie la rândul său lui Vodă, „că are de gând s‐o strângă pe Manda de gât cu mâinile goale, până când o va vedea scoțând limba, învinețindu‐se și apoi dându‐și sufletul – acel abur roșu cuibărit în sângele ei. Imediat după aceea se va spânzura în cerdac, în așa fel încât toată lumea să-l vadă și să înțeleagă de ce e în stare un bărbat care nu mai vrea să fie însurat.”

Cred că trăim încorsetați de prejudecăți, multe legate de rolul femeii în societate, iar în cărțile mele încerc de fiecare dată să demontez țesătura străveche a tiparelor încremenite, din credința mea constantă că în centrul vieții ar trebui să fie libertatea individuală, timpul personal. 

Interviu realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.