Unii își tot apără dreptul la opinie, chiar dacă ceea ce susțin este fie o teorie conspiraționistă – imposibil de demonstrat, fie un zvon, fie o credință irațională sau o părere personală – nesusținută de vreun argument valabil, în afară de afirmația, uneori violent exprimată: „Este dreptul meu la liberă exprimare!”.

Însă, în lipsa educației și a gândirii critice, opinia poate fi doar o prejudecată sau alt tip de eroare de gândire și nu are de fapt nicio legătură cu dreptul la libera exprimare garantat prin Constituție și enunțat în Declarația universală a drepturilor omului.

Pentru a avea o opinie despre cineva sau ceva, trebuie să cunoști respectivul subiect. A avea o opinie nu este același lucru cu „a-ți da cu părerea” sau a prelua și a da mai departe, fără spirit critic, părerile altora – doar pentru că sunt spuse cu convingere, cu voce tunătoare, în mod repetat și fac apel la emoții primare.

Acești oameni, dispuși la influențare prin propagandă fără date științifice, ar trebui să știe ce spunea Lenin:

O minciună spusă destul de des devine adevăr. (Lenin)

Cu completarea că tot minciună rămâne! Iar efectele nu dispar, chiar dacă majoritatea este convinsă că este un adevăr!

De fapt, a avea o opinie înseamnă multă muncă – lectură, învățare, cercetare, comparare, analiză, gândire critică – într-un cuvânt. De fapt două – dar e vorba de un singur concept.

Una e să repeți ca papagalul, alta este să ai argumente pentru a demonstra că ceea ce susții are la bază fapte, date științifice, studii, experimente, recenzii etc. Una este să ai convingeri ferme, alta este să ți se pară că ceva e plauzibil sau atractiv și să preiei mesajul ca și cum ar fi fost verificat și adevărat. Este vorba de vestitul produs al sistemului de educație din România din ultimii ani – „analfabetul funcțional”, care știe să citească, dar nu înțelege despre ce este vorba! Cam ca un „expert” în gadgeturi, care i se lăuda altuia, cu care se întâlnise pe stradă, că și-a luat televizor „degetal”, pe care îl acționează „uite așa, cu degetul” – făcând niște gesturi în aer cu arătătorul de la mâna dreaptă.

Dar cu toții avem păreri, cu toții avem gură, deci ni se pare că „dreptul la liberă exprimare” și „dreptul la opinie” ni se aplică în mod absolut. Și totuși mi-aduc aminte de un scandal de acum niște ani, după ce la ICR New York a fost organizată o expoziție cu lucrări de artă, iar atunci „dreptul la liberă exprimare” s-a tranformat în dreptul la cenzură și împiedicarea exprimării libere. De gustibus! De fapt este vorba de o altă eroare de gândire – ceva de genul „au am dreptul, celălalt nu are dreptul!” sau mai cunoscutul (poate):

„Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.”
Aceasta între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem. (Grigore Alexandrescu, Câinele şi căţelul)

Unii știu, alții pretind că știu. Unii vorbesc mereu, alții tac dacă nu știu sigur că ceea ce urmează să spună este corect. Cam așa se împart oamenii – unii care disprețuiesc știința, cunoașterea, gândirea critică (pentru că nu se obțin ușor, repede și gratis) și alții – care gândesc critic, care cercetează pe toate fețele ceva, înainte de a decide, care sunt dispuși să muncească pentru a avea opinii, fără să le ia de-a gata de pe ecranul televizoarelor sau din postările pseudo-docte ale unor personaje dubioase,

Să fac o petiție pentru teste de gândire critice date celor care își enunță opiniile în spațiul public? Sau ca cei de la CNA să-și facă treaba?

Până una alta, gura mică, vorbele clare, capul limpede, urechile atente și creierul alert. Ceea ce vă doresc tuturor!