Cred mai toată lumea a auzit de efectul Doppler, deși nu cred că toată lumea are o reprezentare chiar foarte clară a lui. De mine s-a lipit imaginea efectului Doppler, mai de mult, nu mai știu cînd, dar știu că a rămas cu mine. Ne lovim în fiecare zi de efectul Doppler, de dimineața pînă seara, pentru că tot timpul vin înspre noi lucruri. Și apoi trec. Și efectul Doppler tocmai asta este, venirea și trecerea. Cînd ceva vine înspre tine, frecvența sunetului sau imaginii lui este în continuă creștere, deci un sunet va tinde să devină din ce în ce mai subțire pe măsură ce se apropie de tine, pentru că o frecvență înaltă este un sunet subțire, și din ce în ce mai gros pe măsură ce se îndepărtează, pentru că frecvență joasă înseamnă un sunet gros. Gîndește-te la acel nino-nino al sirenelor ambulanțelor sau poliției, care își schimbă tonalitatea imediat ce au trecut de tine. La fel stau lucrurile și cu lumina, ea devine mai înaltă, adică mai albastră, pe măsură ce se apropie de noi, și mai roșie pe măsură ce se depărtează, pentru că roșu este o lumină de o frecvență mai joasă, mai mică, decît albastru. Dar asta se vede mai greu cu ochiul liber. Dar se vede. Așa știm că universul în expansiune, pentru că toate stelele pe care le putem observa devin din ce în ce mai roșii (așa numitul red-shift). Pentru că tot a venit vorba, efectul Doppler a fost chiar dovada irefutabilă a faptului că universul este în expansiune, o dovadă care a fot la început negată cu pasiune, pentru că nimeni nu avea nevoie de un univers în expansiune. Un univers în expansiune e problematic, pentru că are nevoie de un început, deci de o explicație, pe cînd un univers static n-are nevoie de nimic, el a fost mereu aici și va continua să fie. Dar lucrurile nu stau deloc așa.
Dar să mă întorc aici pe Pămînt. Ba mai mult, în viață. Am avut recent ocazia să observ o altă formă de manifestare a efectului Doppler. Dragostea mi s-a părut mereu a fi forma pe care legea fizică a gravitației o ia în existența umană. Sau invers, gravitația ar putea fi văzută ca expresia pe care dragostea o ia în lumea fizică. Însă am trăit recent o formă existențială a efectului Doppler. Cineva mi-a observat de la distanță existența și a început să se apropie de mine. Cînd am perceput această apropiere, m-am orientat către ea și am început să fiu receptiv la frecvența ei. Tonul vocii, inflexiunea cuvintelor, frecvența contactelor, pe scurt toate elementele din care consta existența ei îndepărtată, veneau înspre mine la o intensitate din ce în ce mai mare, pentru că se apropia de mine. Cînd ne-am întîlnit am trăit din plin bucuria întîlnirii, care e întotdeauna una dintre cel mai mari bucurii date omului, însă imediat după scurta întîlnire am observat o scădere a frecvenței undei care venea de la ea. Tonul vocii, inflexiunea cuvintelor, frecvența contactelor. Era evident că se îndepărta de mine. Și m-am gîndit atunci, nu e uimitor că pînă și un fenomen pur fizic ca efectul Doppler are un corespondent atît de real în universul existențial al oamenilor? Și dacă așa e, oare ce înseamnă asta? Poate înseamnă că totul, absolut totul, se întîlnește într-un punct, unde totul coincide într-o armonie etern netulburată. Am o bănuială că în acel punct de maximă condensare a ființei totul se dizolvă în dragoste, care este legea ultimă a tot ce există. Dar n-aș vrea să impun această bănuială nimănui. Asta e o chestiune de credință.
