Scriitorul francez Eric-Emmanuel Schmitt s-a aflat la Bucureşti în luna iunie pentru a-şi prezenta noul roman, Paradisuri pierdute, apărut la Editura Humanitas în traducerea lui Doru Mareş, un prim roman dintr-un ciclu romanesc uriaş, proiectat în opt volume, cu titlul Străbătând secolele, în care autorul face o frescă panoramică a întregii istorii a omenirii şi în care spune, totodată, o poveste de dragoste nemuritoare. Romancierul s-a întâlnit cu publicul din Bucureşti, la 23 iunie, dar şi cu spectatorii Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, întrucât a susţinut, ca actor, un one man show cu piesa Domnul Ibrahim şi florile din Coran, o dramatizare după propriul roman omonim.
În ceea ce mă priveşte, eram curioasă şi emoţionată de întâlnirea pe care urma să o am cu acest autor care cunoaşte de ani buni un succes imens în toată lumea. În plus, plăcându-mi cărţile lui, mă îndreptam spre celebra librărie din apropiere de Cişmigiu cu sentimentul aparte că în scurt timp urma să-i iau un interviu. Ajunsă faţă în faţă cuEric-Emmanuel Schmitt, totul a decurs cu un mare sentiment de firesc pentru că scriitorul are eleganţa de a face din orice interlocutor un egal al său de dialog. Trăsăturile feţei sale atât de particulare, expresivitatea binecunoscută a chipului său şi zâmbetul larg, care nu-l părăseşte nici când vorbeşte, sunt lucruri care mi-au rămas întipărite în memorie. Dincolo de toate, îmi persistă încă în auz modul atât de specific de a vorbi graseind, cu fraze spărgând liniştea aproape religioasă, instalată în librăria bucureşteană de pe bulevardul Elisabeta. Doamnelor şi domnilor, Eric-Emmanuel Schmitt! Sau cum poate povestea să cucerească o lume întreagă.
Daniela Şontică: Domnule Eric-Emmanuel Schmitt, noua dumneavoastră carte în limba română, Paradisuri pierdute, este primul volum dintr-un ciclu de opt romane pe care l-aţi intitulat Străbătând secolele. De ce aţi simţit nevoia să rescrieţi, în propria manieră literară, istoria omenirii?
Eric-Emmanuel Schmitt: Totul pleacă de la nişte întrebări pe care ni le adresam când eram copii: de ce, cum? În ce fel a fost posibil ca, pornind de la strămoşii noştri, care erau nişte nomazi şi trăiau într-o lume şi o natură diferită, omenirea să ajungă să se tranforme, să avem naţiuni, frontiere, oraşe, o lume caracterizată de tehnologie, ştiinţă, comunicaţii, o lume în care constatăm că pământul a devenit mai mic, în care vedem că un virus poate călători cu avionul de la un capăt la altul al globului pământesc, o lume în care comunicăm instantaneu cu cei aflaţi la antipozi? Adultul care sunt a încercat să răspundă folosindu-se de cunoştinţe filosofice, istorice şi de istoria ştiinţelor. Aceasta este doar o parte a răspunsului, pentru că mai există una, care se referă la o angoasă contemporană, o nelinişte, întrucât pentru prima dată în istoria umanităţii ne întrebăm dacă nu cumva am ocupat prea mult din acest pământ, dacă nu cumva controlăm abuziv flora şi fauna, dacă nu extragem resursele energetice într-un mod dăunător, iar această angoasă cvasi-apocaliptică, legată de neliniştea climatică a zilelor noastre, m-a făcut să vreau să parcurg acest itinerariu de la strămoşii noştri până la noi.
Daniela Şontică: Este adevărat că această angoasă apocaliptică este legată astăzi de aceste dereglări ale climei, de urmările a aceea ce influenţăm noi, oamenii, dezastruos asupra naturii, în timp ce în trecut exista teama de apocalipsa profeţită în Biblie… Vorbiţi-ne despre această angoasă apocaliptică a omului contemporan.
Eric-Emmanuel Schmitt: Privind în trecut, într-adevăr, vedem că fiecare epocă s-a temut de apocalipsă şi de sfârşitul lumii şi am putea spune că povestea sfârşitului lumii este o poveste fără şfârşit. Astăzi avem un sentiment diferit al apocalipsei faţă de cel din trecut pentru că, dacă la vremea aceea oamenii se temau de zei, de Dumnezeu sau de natură, astăzi oamenii nu mai simt nevoia acestor temeri. Sunt ei înşişi autorii şi responsabilii unei eventuale apocalipse. Aşa că trebuie să ne întrebăm care este rostul umanităţii în natură, dacă noi, care suntem un produs al naturii, am reuşit să o influențăm prin elementele noastre civilizatoare, ştiinţifice şi tehnologice. Trăim astăzi o situaţie total inedită în istoria lumii întrucât, pentru prima dată ne întrebăm care este finalitatea? Vrem să depăşim natura sau să trăim în natură?
Daniela Şontică: Ne propuneţi un roman istoric cu o vedere panoramică din Antichitate până în prezent, dar în România ultimilor ani nu se mai pune accent pe studierea istoriei în şcoli, de aceea vă întreb: Ce sfat aveţi pentru cei care se ocupă cu elaborarea programelor şcolare?
Eric-Emmanuel Schmitt: Pentru mine studierea istoriei este indispensabilă. Cred că două lucruri ar trebui predate elevilor în mod absolut, astfel încât să putem deveni cetăţeni ai lumii: istoria şi filosofia. Istoria despre care m-aţi întrebat este indispensabilă şi ar trebui să se predea pe două paliere, pe de o parte romanele naţionale, adică legendele pe care şi le povestesc popoarele şi naţiunile şi care evoluează în timp, iar pe de altă parte, dimensiunea istoriei universale, care nu este studiată niciodată destul. La noi se studiază mai degrabă istoriile popoarelor şi nu istoria umanităţii, de aceea când vorbesc despre „noi” mă gândesc la noi, toţi oamenii, ceea ce este important. Când vorbesc despre strămoşii noştri, mă gândesc deopotrivă la ucraineni, la români – pentru că suntem aici, la malul Mării Negre -, ca şi la mesopotamieni, la egipteni, la greci, într-o dimensiune incluzivă. Tocmai de aceea cred că am scris acest roman istoric care este de fapt un roman transnaţional, diferit de romanele istorice tradiţionale, şi acesta este un element novator.
Daniela Şontică: Nu vă este teamă de grandoarea acestui proiect pe care l-aţi început?
Eric-Emmanuel Schmitt: Ba da! Sunt înspăimântat. În fiecare zi am senzaţia că urc pe Everest şi totuşi nu mă uit spre vârf, ci spre picioarele mele şi încerc să avansez cu câţiva paşi. Dar proiectul acesta are propria lui forţă care este mai mare decât mine şi reprezintă un element foarte important pentru mine. Eu cred în virtuţile pe care le are ambiţia şi în faptul că nimic din ce este grandios şi de mare preţ nu s-a creat vreodată fără ambiţie, fără voinţa de a-ţi depăşi limitele, de a munci. Sper să fiu la înălţimea acestui proiect care mă face să cresc la rândul meu, deşi poate nu se va întâmpla astfel.
Daniela Şontică: Aţi publicat deja două volume din ciclul de opt. Poveştile din celelalte tomuri le aveţi conturate deja în mintea dumneavoastră?
Eric-Emmanuel Schmitt: În mintea mea există întregul roman în ansamblul lui, cu cele 5.000 de pagini ale sale. Sunt pe cale să termin cel de-al treilea volum.
Daniela Şontică: Sunteţi invitat la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi veţi participa în calitate de actor. Ce sentiment vă dă acest lucru şi cum ajută scriitorului jocul de pe scenă?
Eric-Emmanuel Schmitt: Domnul Ibrahim sunt eu! Şi chiar dacă uneori apariţiile mele pe scenă sunt nişte paranteze ale vieţii de scriitor, le consider şi nişte împliniri ale mele. Asta pentru că, atunci când sunt actor, simt că dau total viaţă personajelor mele, după ce am făcut deja acest lucru pe pagina scrisă, fac aceasta cu propriul corp, cu vocea mea, şi am sentimentul că mă întrupez în ele în mod absolut, ceea ce-mi dă totodată bucurie în faţa publicului, pe care îl fac să vibreze, să râdă, să se emoţioneze, să plângă, creând astfel o fraternitate de emoţii şi sentimente. Îmi place asta foarte mult. Mi-aş dori ca fiecare scriitor să poată trăi un asemenea sentiment. Sigur că primele mele scrieri au fost piese de teatru, iar teatrul meu se joacă mult şi chiar cu succes. Am ajuns să fiu actor printr-un accident, înlocuind actorul care juca acest rol la Paris, în urmă cu 10 ani. În anumite seri el nu era disponibil şi de atunci l-am interpretat eu pe domnul Ibrahim.
Alţi autori sunt mai introvertiţi, mai timizi, n-ar reuşi poate să facă ceea ce faceţi dumneavoastră. Este un mare câştig pentru spectactori să vadă chiar autorul piesei jucând un personaj creat de el…
Eric-Emmanuel Schmitt: Desigur!
Daniela Şontică: Actoria este unul dintre multele dumneavoastră talente…
Eric-Emmanuel Schmitt: Se poate spune şi aşa. Colegi ai mei din literatură, de pildă, Bernard Pivot, mă numesc „Supradotatul”, tocmai pentru aceste multiple talente, dar ăsta sunt, n-am ce să fac…
Daniela Şontică: Vă resemnaţi...
Eric-Emmanuel Schmitt: Da! (râsete)
Daniela Şontică: Ce doresc să vă spună cititorii când vă întâlnesc? Vă amintiţi ceva mai interesant, mai amuzant?
Eric-Emmanuel Schmitt: Îmi aduc aminte de un tânăr care a venit şi mi-a cumpărat cartea pentru a i-o dărui mamei lui cu autograf de la mine şi mi-a spus că a citit-o el însuşi şi a avut impresia că-şi citise propriul jurnal intim. Mi s-au întâmplat şi lucruri amuzante, de exemplu, odată a venit un bărbat care mi-a cerut un autograf pentru soţia lui pe o carte şi să pun data din ajun pentru că îşi căuta un alibi pentru un adulter… Dar mă simt mai emoţionat atunci când cititorii vin şi-mi spun mai ales „mulţumesc!”, şi nu „bravo!”. Este un lucru minunat pentru că bravo li s-ar spune artiştilor pentru spectacolele sau performanţele lor, în timp timp ce aceia care-mi mulţumesc fac asta pentru că i-am ajutat să-şi deschidă inima, ochii şi inteligenţa, să vadă ceva, iar acesta este cel mai frumos compliment pentru mine.
Daniela Şontică: Vă imaginaţi viaţa fără scris?
Eric-Emmanuel Schmitt: Nicidecum! Sunt scriitor pentru că nu pot face altfel.
Daniela Şontică: De ce nu aţi scris niciodată poezie?
Eric-Emmanuel Schmitt: Este singurul gen literar pe care nu l-am exersat. Îmi place să citesc poezie pentru că îmi place să citesc şi lucruri pe care nu pot să le fac eu însumi, iar poezia este este singurul gen literar pe care nu l-am încercat. De altfel, aseară în timpul cinei cu un poet român, pe care îl cunoaşteţi, desigur, Dinu Flămând, am înţeles acest lucru din discuţia noastră, că mai degrabă îmi place să povestesc lucruri, că eu am nevoie de naraţiune şi să merg înainte cu povestea, în timp ce poezia înseamnă mai degrabă o oprire care îţi permite să contempli lucrurile. În cărţile mele sunt şi momente lirice, dar poezia în sine nu este modul prin care să mă exprim în mod firesc, spontan.
Daniela Şontică: Cum credeţi că va fi omul care va trăi peste un secol?
Eric-Emmanuel Schmitt: Nu ştiu! Mai degrabă ştiu istoria din trecut decât istoria viitorului.
Daniela Şontică: Dar vor mai citi oamenii în viitor? Pentru că există temerea că tehnologia va îndepărta omul de lectură.
Eric-Emmanuel Schmitt: Da, există această temere, dar eu nu o resimt, ba dimpotrivă, simt că tehnologia mă ajută ca scriitor, dacă e să mă gândesc că datorită computerului meu am acces la biblioteci din lumea întreagă şi pot să citesc o carte. Acest lucru e total diferit faţă de perioada tinereţii mele, când îmi pregăteam doctoratul, mergeam la Biblioteca Naţională a Franţei şi trebuia să aştept ore întregi, ceea ce făcea ca lucrările mele de cercetare să fie foarte complicate. Tehnologia, aş spune, favorizează cultura şi dă acces la cultură. Dacă este să am o temere, aceea este faţă de lenea omului, şi faţă de faptul că noi, oamenii de azi, nu ne mai punem memoria la lucru, nu mai încercăm să reţinem, spre deosebire de strămoşii noştri care foloseau tehnici de memorare. Eu încerc să nu mai iau notiţe, îmi forţez memoria să reţină, pentru că îmi dau seama că nu mai ştiu pe de rost nici numerele de telefon ale prietenilor pe care-i sun. Memoria are nişte capacităţi excelente pe care trebuie să le punem la lucru. Atunci când eram tânăr nu ştiam nici un text pe de rost, în timp ce astăzi am învăţat o mulţime de lucruri. Eu consider că lectura este o experienţă unică pe care nimic nu o poate înlocui, ea ne permite să avem un dialog intim cu autorul şi să reflectăm asupra lumii într-un mod stimulator. Literatura ne ascute imaginaţia, ne face să fim activi, spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu lumea audio-vizuală, în care imaginea, sunetul şi ritmul pe care le primim ne fac să avem mai degrabă o atitudine pasivă. Eu cred că lectura nu poate fi înlocuită şi va dura.
Daniela Şontică: Şi copiii din România vă pot citi, a fost tradusă la noi cartea Pisoiul care se temea de orice. Ce cărţi citeaţi în copilărie?
Eric-Emmanuel Schmitt: În copilărie citeam poveşti din lumea întreagă şi cred că aceasta mi-a hrănit pofta de filosofie. Poveştile te ajută să te gândeşti la acele lucruri precum dreptate, nedreptate, bine, rău, iertare şi aşa mai departe. Iar la vremea copilăriei mele cartea mea preferată era Alice în ţara minunilor, cu care, îmi spunea mama, mă plimbam tot timpul la subsuoară. Deci filosoful era prezent acolo.
Daniela Şontică: Pentru cei care nu v-au citit cartea Noaptea de focsau unele confesiuni ale dumneavoastră, vă rog să povestiţi acel episod în urma căruia aţi devenit dintr-un agnostic un creştin, în sensul că aţi simţit nevoia să vă botezaţi.
Eric-Emmanuel Schmitt: Încă sunt un agnostic, dar un agnostic credincios! Pentru mine există trei feluri de agnostici: agnosticul credincios, agnosticul necredincios şi agnosticul indiferent. La întrebarea: Există Dumnezeu? eu răspund: Nu ştiu, dar cred că da. Pe de altă parte, agnosticul necredincios răspunde: Nu ştiu, dar cred că nu. Iar cel indiferent răspunde: Nu ştiu şi nici nu-mi pasă. Cred că toţi aceşti agnostici sunt oneşti în ceea ce spun, pentru că Dumnezeu nu este un obiect al ştiinţei, nu poate fi găsit prin folosirea lentilei unui microscop sau a unui telescop, nu poate fi aflat prin utilizarea unui raţionament matematic, ci mai degrabă datorită credinţei sau experienţei personale. Cred că trebuie să facem o distincţie între credinţă şi cunoaştere. Eu am fost un agnostic necredincios, am fost ateu. M-am născut ateu, într-o familie atee, am primit educaţie atee, am făcut studii de filosofie atee şi mi-am făcut teza de doctorat în filosofie asupra unui mare ateu, Diderot. Eram în totalitate instalat în ateism. Dar am făcut o călătorie în deşert. Am intrat ateu în Sahara şi am ieşit credincios. Pentru că am petrecut o noapte mistică, de extaz la lumina stelelor, pe care am numit-o „noaptea de foc”. Mă rătăcisem, nu aveam nimic de băut şi de mâncare, dar nu am resimţit nicio teamă atunci, ci am avut încredere. Am trăit această experienţă. A fost o revelaţie şi o revoluţie în gândirea mea. Am regândit totul. Depre felul în care s-au întâmplat toate acestea nu pot să conving pe cineva, ci doar să-mi prezint propria mărturie.
Interviu realizat de Daniela Șontică pentru Libris. Mulţumiri pentru intermedierea acestui interviu Editurii Humanitas Fiction, iar pentru traducere, domnului Cătălin Raţă
Daniela Șontică este poetă, eseistă, jurnalistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
A debutat cu versuri în revista Convorbiri literare în 1989. Lucrează în presă din 1993, de-a lungul timpului făcând parte din colectivele mai multor publicații: Jurnalul Naţional, Lumina, Lumina literară şi artistică. Din 2016 este și realizatoare de emisiuni și rubrici la Radio Trinitas.
