Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat este un roman distopic sfâșietor, scris într-un stil unic, cu un limbaj simplu, de o profunzime tulburătoare. Întreaga carte pare o meditație asupra conștiinței, a sinelui, a singurătății, a pierderii libertății – în totalitate, dar mai ales a acelor mici bucățele ce o alcătuiesc – , a noțiunii timpului, o adevărată contemplație asupra relațiilor interpersonale, traumei și memoriei colective, a supraviețuirii, a amneziei colective și a forței de nestăpânit a unei voci interioare neobosite.

Una dintre cele mai revelatoare, surprinzătoare și marcante descoperiri ale titlurilor publicate în anul 2024 este, așadar, romanul Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat (în original, Moi qui n’ai pas connu les hommes), a scriitoarei belgiene Jacqueline Harpman, tradusă și tipărită în limba română la editura Alice Books.

Publicată în limba franceză, în anul 1995, romanul SF distopic – psihologic, urmărește povestea a treizeci și nouă de femei și a unei fete fără nume, toate închise într-o cușcă dintr-un beci și păzite de gardieni, toți bărbați.

Descoperim o lume absurdă și imposibil de crudă prin ochii acestei copile fără nume și fără vârstă, despre care companioanele sale pot doar să bănuiască că ar fi ajuns în rândul lor dintr-o greșeală, o eroare logistică pe care nimeni nu a încercat vreodată să o corecteze sau să o admită.

Suntem martorii trezirii conștiinței copilei, care nu-și amintește altceva decât cușca și cele treizeci și nouă de femei, pe care le urăște și care, spre deosebire de ea, dețin o viață „dinainte”, în care erau femei libere, unele frumoase, cu familii și copii, care făceau baie, se puteau pieptăna și îmbrățișa, cânta, râde, plânge, dansa… lucruri despre care „Micuța”, cum va fi numită de femei mai târziu, doar a auzit. Sunetul biciului produs de gardieni le reamintește că nu au voie să se atingă una pe cealaltă, că nu au voie să râdă, să plângă prea tare, să vorbească cu aceștia sau să încerce să-și curme propria viață.

Indignată de faptul că femeile o iau peste picior când le întreabă despre bărbați și actul dragostei, fata se retrage și-și creează propriul secret, imaginându-și o scenă care o duce la exaltare, privind neîncetat unul dintre gardieni, despre care se tot străduiește să-și dea seama dacă este cu adevărat tânăr sau chiar chipeș. Satisfacția de a avea ea însăși un secret, ambiția de a nu-l destănui nici chiar celei mai în vârstă femei din cușcă, pe care o înfruntă, spunându-i că autoritatea acesteia asupra femeilor este închipuită, determinarea de a-și crea putere asupra tânărului, fixându-l cu privirea și încercând astfel să-i atragă atenția, știind că, respectând regulile absurde ale beciului, le-ar încălca, totuși, dacă ar reuși să-l facă să-i dea atenție și procesul mental prin care începe să gândească rațional ceea ce se întâmplă, ieșind de pe modul automat al gândirii impuse de anii de captivitate, sunt ca o scânteie cu aprindere lentă, dar care va reuși să „dea foc” întregii cuști.

După această revoluție interioară stârnită de scânteia fizică, completată de nou descoperita capacitate de închipuire (acel scenariu în care își imaginează că este îmbrățișată pe ascuns de tânărul gardian), întregită de ceea ce va deveni analiza îndeaproape a propriilor gânduri, copila renaște și privește cu ochi noi cumplita situație în care se află alături de companioanele sale și de cei șase gardieni.

Această forță interioară, acest eu nou descoperit o va ajuta întâi să recâștige timpul. Cușca era mereu luminată, doar când erau obligate să doarmă, luminile slăbeau puțin, dar femeile bănuiau că programul nu le era păstrat cu cel al lumii de altă dată, căci altfel ce rost ar fi avut lipsa ferestrelor? Copila începe să-și numere bătăile inimii și să descopere, calculând și numărând neîncetat, că „zilele” și „nopțile” le sunt stabilite aleatoriu, fără vreo aparentă noimă, iar femeile se bucură de această mică putere asupra gardienilor, de această primă dovadă a ceva ce se petrece în absurdul din interiorul gratiilor, de a ghici cu ajutorul micuței în ce timp al zilei sunt obligate să doarmă ori să-și ia „micul dejun”.

Romanul are nenumărate momente șocante și întorsături de situație la care – cu toate că parcurgându-l îți dai seama că și tu ca cititor ești la fel de nepuntincios în fața absurdității cruzimii la care sunt supuse cele patruzeci de femei – tot nu reușești să te adaptezi, trezindu-te frapat și înfuriat de lipsa de sens a celor ce se întâmplă.

Un joc psihologic deosebit de elegant, căci Harpman, printr-o tehnică desăvârșită, este complet transparentă de la începutul relatării – naratorul îi este copila, iar aceasta presară permanent câte o informație care, în același timp, în mod inexplicabil, îți dă speranță că „Micuța” va fi salvată, va descoperi pe cineva sau ceva care o va readuce în sânul civilizației pe care nu a cunoscut-o vreodată, distrugând, cum spuneam, în mod paradoxal, aceeași speranță cum că vei găsi răspunsuri la toate întrebările amețitoare ale romanului sau măcar la parte dintre acestea (printre care aceea care propune că femeile nici n-ar mai fi, de fapt, pe Terra) cu câte o concluzie devastatoare, notată de cele mai multe factual în corpul poveștii.

Fiindcă lectura nu ar mai avea același impact dacă am povesti ce se întâmplă pe mai departe, ne vom suprima dorința de a vă divulga dacă femeile scapă sau nu din cușcă, dacă și ce descoperă pe mai departe. Important este că romanul este amețitor, unic, creează o atmosferă doar a sa și că această iluminare a copilei care se află, cel mai probabil, dintr-o eroare alături de femeile pe care le urăște și apoi ajunge să le înțeleagă, este urmărită aproape metodic de scriitoare.

Harpman străbate teme precum memoria colectivă și importanța acesteia în grup, în societate. Putem vorbi despre două tipuri, o memorie a primelor zile, ale începutului în cușcă, o memorie colectivă a traumei, care le împiedică acum să se împotrivească regulilor, împletită în același timp cu o amnezie colectivă care le-a ajutat să supraviețuiască. Femeile nu rețin detalii din acele prime zile în cușcă – fiind bănuită și întrebuințarea de droguri din partea gardienilor. Copila era prea mică sau în șoc, astfel că îi lipsește această „înțelepciune” a primelor zile în care violența fizică a împământenit consecințele de care acum sunetul biciului trebuia doar să amintească.

Apoi, mai este prezentă o memorie colectivă a unei societăți pierdute, a lumii din care au făcut cândva parte, care cu greu îi este împărtășită micuței înfometate de cunoaștere, căci pentru femei această memorie nu mai părea să ofere înțelepciune sau informații folositoare și date factuale, ci doar durere și disperare.

Scriitoarea se folosește de această dublă lipsită de memorie a copilei pentru a forma o minte rebelă, curioasă, flămândă de informație și cunoștințe. Dacă femeile, compătimind-o, nu-i înțeleg curiozitatea legată de actul dragostei, căci „la ce i-ar putea folosi”, ea nu înțelege de ce i-ar ține ascunse aceste lucruri, ținând cont de faptul că oricum, tot ce ar putea face este să adune informații, nu de dragul de a le folosi, ci din acela de a cunoaște.

Astfel, Harpman pornește cu o foaie albă, pe care construiește nu doar memoria personală a fetei, cât și reconstruiește frânturi din cea a societății pierdute de către femeile din cușcă. Tehnica îi este iar demnă de menționat, căci aflăm de la început că protagonista ne narează propriile rânduri, pe care a învățat să le scrie pentru a prezerva, deci, această memorie a sa și a singurilor oameni pe care i-a cunoscut. Rândurile îi, sunt, deci, ultima tentativă de conservare a unui grup, a unei comunități.

Este important să menționăm câteva date biografice ale scriitoarei ca să înțelegem mai bine această temă a ștergerii memoriei unui grup.

Jacqueline Harpman, scriitoare și psihanalistă belgiană de expresie franceză, s-a născut pe 5 iulie 1929 în Etterbeek, Bruxelles. Tatăl său era evreu de origine olandeză, astfel că familia sa a fost nevoită să fugă din calea naziștilor, refugiindu-se în Casablanca, Maroc, pe perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, revenind în Belgia doar după încheierea conflictului. O mare parte a familiei sale paterne a fost ucisă, însă, la Auschwitz.

După ce a studiat literatura franceză, Harpman a început să se pregătească pentru o carieră medicală, dar a fost nevoită să-și întrerupă studiile din cauza tuberculozei. În 1954, și-a început cariera literară, publicând primul său roman, L’Amour et l’acacia, în 1958. În 1980, a obținut calificarea de psihanalistă și a continuat să practice această profesie alături de scris până la sfârșitul vieții.

Nu este greu de presupus că drama personală și trauma colectivă atât de apropiată familiei sale i-au influențat romanul și nici că dedesubturile psihologice prezente în roman au rostul de a se întoarce la esența naturii umane, la ce înseamnă să fii conștient de tine și de cei din jur, în contrast cu absurdul istoriei de necontrolat la care suntem cu toții simpli martori.

Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat este un roman care reușește să surprindă cu fiecare pagină, o lectură esențială pentru a înțelege mai bine natura umană, felul în care ne raportăm la singurătate, dar și la libertate, un roman de o tristețe covârșitoare și de o frumusețe unică, sublimă.

Nota librarului: Încearcă să citești acest roman alături de melodia: Skott – Overcome. Vei avea parte de o experiență puțin altfel dacă nu ai mai citit vreodată cu muzică, iar dacă ai nevoie de această combinație pentru o lectură desăvârșită, mă bucur că nu sunt singură și sper să ți se pară potrivită alăturarea. Lectură plăcută!

Articol realizat de Roxana Molocea pentru libris.ro.
„Cărțile m-au urmărit, uneori mai timid, alteori mai hotărât, întreaga viață. Începând cu povestirile lui Ion Creangă citite de tatăl meu (cu savurosul și autenticul său accent), continuând cu nopțile nedormite, luminate de magia lecturii din liceu, până la bazele teoretice acumulate în cadrul Facultății de Litere și apoi la descoperirea rotițelor din spatele industriei odată ce am devenit parte din echipa Libris, viața m-a împins, spre norocul meu, din ce în ce mai aproape de lumea cărților.

Lectura este, pentru mine, un exercițiu continuu de empatie. Nu vom cunoaște niciodată cu adevărat și în profunzime viața altei persoane. Fiindcă ne lipsește această capacitate, avem nevoie de resurse, de exercițiu. În acest sens, lectura este esențială. Trebuie să citim, să avem contact cu poveștile de viață a zeci, sute de alți oameni, povești mai mult sau mai puțin codate, ca măcar să începem să înțelegem noi și noi perspective, care să ne ajute să fim mai înțelegători, mai toleranți, mai buni, mai umani.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.