Obişnuit cu distopiile beletristice sau cinematografice, ilustrative pentru anxietăţile contemporane, cu societăţi aglomerate, controlate şi alienante prin densitatea artificialului în viaţa noastră, tipice unui secol în care tehnologia pare să avanseze exponenţial şi să lase în urmă capacitatea de predicţie sau posibilităţile noastre de adaptare, am trăit o surpriză de lectură foarte plăcută, parcurgând romanul lui Jacqueline Harpman. 

„Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat” este o explorare a reversului, o distopie nostalgică,  după un trai integrat, civilizat, conectat,  un roman construit cu mijloace narative şi imaginative simple, dar cât se poate de eficiente şi convingătoare.

După ce am citit synopsisul de pe coperta a IV-a, m-am dus cu gândul iniţial la un alt volum remarcabil semnat de Tahar Ben Jelloun, „Această orbitoare absență a luminii” care evoca povestea unor prizonieri bărbaţi ţinunţi închişi în condiţii inimaginabile, în temniţe-morminte , ani de zile, acolo unde niciun fel de lumină nu poate să pătrundă. Premisa lui Jacqueline Harpman pare similară, doar că fără cadru african şi fără gen masculin: patruzeci de femei sunt prizoniere într-o închisoare subpământeană, sub forma unei cuşti imense şi sunt păzite de gardieni care, dincolo de reperele de pază şi îngrijire nu le adresează niciun cuvânt.

Ceea ce face interesantă povestea lui Harpman este, în primul rând, misterul conservat pe tot parcursul romanului. Fără repere de spaţiu şi timp, fără referinţe istorice, fără explicaţii privitoare la parcursul protagonistelor sau al sistemului de încarcerare, suntem pur şi simplu martori, prin ochii protagonistei feminine la desfăşurarea unor stări de fapt. Caracterul sufocant de predictibil al vieţii de zi cu zi e dublat şi ţinut în tensiune de absenţa răspunsurilor la marile întrebări: de ce sunt aceste femei acolo, de ce sunt condamnate, cine au fost anterior încarcerării?

Viaţa în această temniţă nenumită  e, pe de-o parte, bine conservată biologic, dar în acelaşi timp pe deplin sărăcită spiritual. Laolaltă sunt  patruzeci de femei, de toate vârstele, fără nicio legătură biografică între ele, parţial amnezice după un eveniment cataclismic în urma căruia s-au trezit în contextul carceral. Ele se pot mişca în cuşca subterană bine luminată artificial şi încălzită, pot comunica,  primesc ingrediente ca să îşi prepare hrana. În acelaşi timp nu văd lumina soarelui, nu se pot privi în oglindă (protagonista care este şi naratorul poveştii nici nu ştie cum arată), nu au niciun reper legat de trecerea timpului, nu au dreptul la niciun fel de intimitate (nici măcar atunci când îşi fac nevoile fiziologice) şi nu au posibilitatea să se sinucidă.

Personajul principal, din perspectiva căruia este relatată naraţiunea a ajuns în regimul carceral la o vârstă fragedă, nu are amintiri din perioada anterioară. Pentru ea nu există o viaţă de dinaintea întemniţării, ci doar această existenţă larvară. Ajunsă acum la vârsta adolescenţei, protagonista e lipsită şi de marcajul identitar feminin, adică nu are menstruaţie, ca şi când natura s-ar fi dispensat de acest consum de energie lipsit de scop în contextul dat. În lumea subterană a acestor femei, în care toate fac acelaşi lucru şi în care nimeni nu mai are nimic să-şi spună , deşi repetă la infinit aceleaşi poveşti, pentru a menţine un anumit nivel al comunicării, povestitoarea caută să rupă ocazional monotonia: de la încercarea de a construi o viaţă secretă, la încercarea de a seduce pe unul dintre gardieni, naratoarea ajunge să-şi câştige o anumită poziţie ca ceasornicar viu, măsurând timpul cu ajutorul numărului de bătăi ale inimii.

Inexeplicabil şi brusc, în una dintre zile, gardienii a căror prezenţă a fost relativ discretă pe parcursul romanului, dispar din peisaj, iar femeile descoperă cuşca deschisă. Ieşite la lumină şi găsind suficiente resurse în spaţiul unde au fost ţinute captive, cele patruzeci de prizoniere sunt gata să îşi construiască o nouă viaţă şi să îşi refacă legăturile cu lumea. Doar că, la fel ca în piesa „Iona” de Marin Sorescu, eliberarea din burta unei balene dezvăluie doar o balenă mai mare, o altă formă de captivitate. Fără urme birocratice sau alte indicii care să le ofere înţelegere legată de motivele încarcerării, fără alte repere, femeile decid să pornească la drum în căutarea civilizaţiei şi a răspunsurilor. Ajung să străbată distanţe lungi, luni şi chiar ani de zile, fără să găsească altceva decât alte cuşti abandonate, fiecare cu câte 40 de cadavre captive. Aparent, grupul feminin a fost singurul care a beneficiat de şansa sau de blestemul eliberării.

După ce au supravieţuit temniței, dar şi traseelor monotone care prilejuiesc întâlnirea cu acelaşi peisaj sinistru al prizonierilor decedaţi, cum va supravieţui această comunitate feminină pierderii speranţei? Ce le mai rămâne lor să facă, într-un context al deconectării civilizaţionale, realizând că aparentul moment al eliberării a fost doar o ocazie de amânare a morţii? Să întemeieze o nouă societate? Să îşi continue călătoria? Să îşi aştepte sfârşitul pur şi simplu, într-o închisoare fără gratii sau chiar să valorifice singura libertate concretă pe care au câştigat-o, anume aceea de a se sinucide?  Vă rămâne să descoperiţi.

Aşa cum aminteam, romanul lui Harpman funcţionează atât de bine tocmai prin minimalismul explicativ. Absenţa detaliilor care retrag posibilitatea construirii unei identităţi şi a unei memorii sunt ingredientele maximale pentru o atmosferă apăsătoare. Tortura cronică pe care o suferă personajele romanului nu e legată de violenţă fizică sau abuz psihologic direct, în fapt prezenţa gardienilor şi a autorităţii punitive e cât se poate de discretă pe parcursul volumului. Copleşitoare şi de efect sunt absenţele: lipsa reperelor spaţio-temporale (personajele se întreabă la un moment dat dacă se află pe planeta Pământ), lipsa reperelor care să poată articula naraţiuni identitare, toate acestea şterg graniţa dintre trecut, prezent şi viitor şi exclud posibilitatea elaborării unui sens.

Romanul lui Jacqueline Harpman este, în subtext, o metaforă existenţială profundă, o ilustrare a condiţiei umane aruncate în lume, responsabilizată să îşi articuleze singură răspunsuri şi destine, să facă faţă unor momente percepute succesiv ca miraculoase sau împovărătoare. „Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat” este şi o poveste despre nevoile noastre ficţionale şi societale, despre necesarul de a ne construi identităţi împreună şi despre caracterul mecanic insuportabil al existenţei în absenţa iluziilor narative. 

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.