De la bun început am știut că eu sînt Idiotul. În același fel nemijlocit în care știi că te îndragostești, de exemplu. După ce am terminat cartea, mi-am spus: iată personajul meu preferat din întreaga literatură universală! Și nu aveam nevoie, pentru a spune asta din tot sufletul, să fi făcut deja cunoștință cu toate personajele literaturii universale, la fel cum pentru a te îndragosti și a spune din suflet că dintre toate femeile de pe fața pămîntului o iubești pe una anume, doar pe ea, ca și cum ar fi singura, nu ai nevoie să le cunoști pe toate.

Un prieten care a terminat recent Idiotul, tocmai îmi spunea, băi Căline, să știi că tu semeni cu Idiotul. Și desigur că m-am bucurat să aud asta, pentru că era o confirmare venită din afară a unui adevăr simțit din interior. Și mi-au mai spus și alții același lucru.

Dintre toate caracteristicile Prințului Mîșkin, cele în care mă regăsesc cel mai mult sînt două. Prima, o naivitate radicală care din afară este foarte ușor confundată cu prostia. A doua, credința în bine, în faptul că nu e nimic mai important pe lume decît binele, a-l face, a-l gîndi, a-l urmări peste tot și mereu. Și asta, văzută din exterior, este tot un fel de prostie, poate mai radicală decît prima.

Recent, un personaj pe care pînă de curînd îl consideram, tot dintr-un fel de naivitate, prieten – nu dintre cei mai apropiați, dar prieten – aproape m-a lovit în Gara de Nord. Nu m-a lovit propriu-zis, doar mi-a pus două degete în bărbie și m-a împins cu o forță mai degrabă moale dar care așa moale cum era, era plină de veninul răutății și al mîniei. De ce? Pentru că mă considera prea naiv și era iritat de naivitatea mea, motiv pentru care, după ce m-a semi-agresat fizic, mi-a și spus că sînt un prost care nu știe nimic despre viață.

Cum am ajuns în situația aceea, e o poveste lungă, pe care o s-o scurtez cum pot. Cu vreo săptămînă înainte, mergeam pe jos de la metrou înspre un prieten care stă nu departe de Unirea. Din momentul în care am ieșit din metrou și pînă la colțul dinspre Splai al magazinului Unirea mi-au ieșit în cale, literalemente în cale, trei ocazii de a face binele pe care le-am ignorat. Prima, o doamnă care se chinuia cu două genți, o sacoșă și un buchet cu flori. Eram în pasjaul care merge ca o strașină pe deasupra liniei de tren înspre ieșirea Magazinul Unirea, cînd s-a oprit chiar în fața mea încercînd să-și rearanjeze povara un pic mai bine, și pentru o secundă care mi s-a părut cît o eternitate eu am dezbătut dacă să o ajut sau nu. Era o doamnă mai degrabă tînără și mi-a fost frică de o interpretare greșită a gestului meu, așa că am înghițit în sec și am ocolit-o, deși nevoia ei de ajutor era reală și la fel și dorința mea de a o ajuta. Cinci metri mai încolo, așezat pe gresia rece și murdară la picioarele bucureștenilor grăbiți, un băiat de vreo 12, 13 ani privea abătut în gol. Nu cerșea, doar stătea acolo pierdut și trist și m-am gîndit atunci că poate nu ar fi atît de rău dacă cineva l-ar întreba ce face, doar atît, ce faci aici? Dar frica și-a arătat din nou colții, o frică greu de descris in detaliu, dar pe care probabil bucureșteanul obișnuit o va înțelege ușor pentru că o experimentează zilnic, anume frica de a deraia de pe șinele pe care sîntem blocați în traiectoria cotodiană prin jungla urbană, sau măcar de a face o stație într-o gară nouă, frica de a ne reaminti că nu sîntem singuri pe lume ci că, din contră, sîntem într-o lume plină de oameni al căror bine depinde, uneori, mai mult de noi decît de ei înșiși. Frica și-a arătat dinții, eu m-am speriat ca un laș (aici nu mai semăn deloc cu Prințul Mîșkin- de fapt întreaga mea asemănare cu el e, evident, doar caricaturală sau cel mult miniaturală) și am mers mai departe. Nici nu apucasem să îmi spăl bine gustul amar pe care mi-l lăsase acest ultim eșec, cînd, chiar la ieșirea din gura metroului, pe partea dreaptă un nene mi-a cerut un leu. Era ciudat, parcă nu mai fusesem niciodată solicitat în felul ăsta, parcă nu mai strigase niciodată după mine binele atît de tare: Prietene, sînt aici. Fă-mă! Era ciudat, dar foarte ușor de ignorat. De obicei cînd cineva îmi cere bani, îl întreb dacă îi e foame și dacă pot, îi cumpăr ceva de mîncare. Dar acum n-am făcut nici măcar asta, pentru că, normal, nu poți s-o faci tot timpul, așa că am mers mai departe buimac, încercînd să-mi dau seama ce se întîmplă.

Trecusem de tribunal și trversasem deja, apropiindu-mă de blocul unde locuia o dată Ștefan Bănică junior și Petre Anghel (cine îl știe pe Petre Anghel?). Știu asta pentru că în spatele blocurilor de pe Bulevardul Unirii am locuit și eu trei ani și ceva, într-o clădire veche, veche, evreiască, cu camere înalte, înalte, imposibil de încălzit iarna, dar destul de răcoroase vara, și am trecut de multe ori pe lîngă Ștefan Bănică jr care odată striga cuiva de la etajul cinci să îi arunce cheile, și pe lîngă Petre Anghel pe care de altfel îl știam destul de bine de la facultate. Chiar aici, în fața blocului în care locuiseră acești doi oameni, dintre care între timp unul a încetat să mai fie celebru iar celălalt a încetat să mai fie în viață, erau trei indivizi dubioși. Erau dubioși judecați după ceea ce se vede, aspectul exterior, și după ceva ce nu se vede, anume ce știam eu despre zona asta, care în ultimul timp e afectată de molima unor droguri foarte diavolești. Cînd m-au văzut, unul dintre ei, un tînar de vreo șaptișpe ani, a făcut cîțiva pași hotărîți înspre mine în timp ce cu o voce smiorcăită mi-a cerut cinci lei: Domnu’, domnu’, vă roog, mor de foame, vă roog, dați-mi cinci lei! Nu mă droghez, vă rooog, dați-mi cinci lei! Să fie limpede, eu în general nu sînt fricos. Nu mă sperie nici cîinii, nici persoanele fără adăpost, nici huliganii, nici drogații de pe stradă, nici polițiștii, nici coșmarurile, nici profesorii severi. În general nu mă sperie nimeni. Bine, poate doar un pic profesorii severi. Dar acum (știu de ce dar nu pot să spun) m-am speriat un pic cînd l-am văzut pe acest tînăr – evident drogat, drogat nu pentru că arăta ca un drogat și era într-o zonă de drogați, ci tocmai pentru că zisese că nu se droghează – venind înspre mine hotărît. O parte din mine, cea mai lașă și inumană, voia să meargă mai departe fără să de vreun semn că a luat conștință de existența aceasta care striga cu o voce sfîșîietoare după cinci lei. O altă parte, cea care seamană mai mult cu prințul Mîșkin, știa că nu poate să treacă mai departe fără să se oprească și să recunoască această existență, să o privească în ochi, și să îi răspundă cumva. Ceea ce am și făcut. M-am oprit, am căutat portofelul în geanta mea de umăr mare în care, ca o femeie, găsesc greu lucruri, am scos cinci lei din portofel, i-am întins oarecum temător și am plecat grăbit mai departe. În cei cinci ani de zile cît timp am fost consilier de probațiune am auzit nenumărate povești despre tîlhării produse în circumstante similare, și toate poveștile astea, din motive ce au legătură cu fluxul de conștiință, au năvălit dintr-o data peste mine cu un zgomot asurzitor, și n-am mai auzit nimic decît zgomotul fricii. Trei pași grăbiți mai încolo, nu mai eram inundat de frică, ci de regrete: că am fost laș, că am ales calea ușoară, că ar fi trebuit să zic: Ah da, ți-e foame? Hai la McDonald’s să mîncăm. Și apropo, de ce ziceai că nu te droghezi?

Regretele m-au chinuit nu doar în seara aia, ci continuau să mă sîcîie și în seara aia în Gara de Nord cînd, mîncînd un falafel la Spring Time cu doi prieteni și jumătate, le povesteam întîmplarea de mai sus și le mărturiseam decizia mea ca pe viitor să procedez astfel încît să nu mai am motive să regret nimic. Chiar atunci, chiar în momentul în care terminam povestea, a venit la masa noastră un alt invid dubios. Gara de Nord e plină de indivizi dubioși, de multe feluri și culori. Acesta era din categoria bețivilor puși pe jecmăneală dar care juca, cum putea mai bine, rolul unui muncitor nedreptățit blocat în București pentru că nu are bani să-și ia bani un bilet pînă la Bistrița Năsăud. Povestea era cusută cu ață albă și chiar și eu, așa naiv și idiot cum sînt, eram perfect conștient de asta. Totuși l-am ascultat, l-am întrebat ce face în București, dacă are copii, și așa mai departe. În timpul ăsta, ne-prietenul meu care mai tîrziu avea să mă violenteze, asculta dezinteresat sau mai degrabă dezgustat. Pentru el, a sta de vorbă cu un astfel de om era evident dovadă de puținătate a minții. Uita că dintre toți oamenii de la masa aia, cel puțin la minte era în momentul ăla chiar el, care uitase de la mînă pînă la gură povestea mea, ale cărei cuvinte încă pluteau în aerul neplăcut de la Spring Time Gara de Nord cînd acest individ și mai neplăcut a venit la masa noastră. După vreo cincispereze minute de povești, i-am spus: Uite, mergem la casă să vedem cît costă biletul pînă la Bistrița. Știam că n-o să fie ieftin, și mai știam și că există posibilitatea ca noul meu prieten să ducă biletul înapoi și să încaseze banii. Am mers cu toții la casa de bilete unde am întrebat cît costă un bilet pînă la Bistrița. Era cam 100 de lei. Fix cît mai aveam eu un portofel. Eram decis să-l cumpăr, dar în același timp eram precaut și voaim să mă asigur că nu sînt tras pe sfoară. Prințul Mîșkin n-ar fi făcut nici măcar asta. Ar fi cumpărat biletul fără să pună întrebări și gata. Eu am pus. Am întrebat-o pe casieră dacă e posibil să fie returnat biletul. Cred că nu m-a înțeles bine pentru că n-a răspuns imediat, ci doar mi-a spus că nu mai sint trenuri spre Bistrița la ora aia. Și atunci eu am zis, pai bine, atunci dați-mi un bilet la primul tren. Casiera îmi dădea indicii oarecum subtile că nu e o idee bună să cumpăr biletul acela, dar eu ca idiotul care sînt, nu m-am prins. Domnul pentru care cumpăram biletul încerca să evite linia vizuală a casierei, dar nu se ascundea propriu-zis, așa că era totuși vizibil pentru aceasta, care ne privea pe amîndoi cu o privire destul de ciudată. M-a întrebat: Pentru el vreți să cumpărați biletul? Da, i-am răspuns, și răspunsul meu s-a reflectat instant într-o grimasă pe fața casierei. Atunci a devenit evident chiar și pentru mine, idiotul, că eram păcălit. Poate ar fi trebuit să plec pur și simplu, dar ca un idiot adevărat, am continuat prin a întreba: de ce, nu credeți că e o idee bună? Normal că nu, mi-a răspuns indignată, știți ce face cu biletul nu? Firește că domnul bistrițean s-a simțit imediat obligat să își demonstreze nevinovăția și a scos o carte provizorie de identitate destul de dubioasă, pe care mi-o arătase și mie deja, fluturînd-o prin fața casierei ca dovadă a statutului său de cetățean serios, și apoi, pentru că fluturatu nu i s-a părut suficient, a încercat să i-l îndese casierei prin orificiul prin care aceasta îți dă biletul.

În acest moment, amicul meu care pînă atunci tăcuse chitic și nu făcuse nimic, a sărit ca un arc la beregata bețivului, pe care l-a împins de cîteva ori și probabil l-ar fi lovit, pentru că ne înșelase. Dar singurul înșelat de acolo fusesem eu, și pur și simplu nu înțelegeam de unde izvorăște excesul de zel al prietneului meu care dintr-o dată era extrem de animat. Dintr-o dată avea o misiune, trebuia să bată hoțul. Bineînțeles, nu puteam să-l las să-și facă de cap, așa că am încercat, prin cuvinte și înduplecări, să-l opresc, moment în care el și-a întors furia înspre mine, care oricum eram idiotul vinovat de toată povestea, pentru că evident dacă ar fi fost după el, n-ar fi pierdut nicio secundă cu bețivanul ăla dubios. Ca să fiu total cinsitit față de amicul meu care aproape m-a bătut, acesta și-a justificat actul de haiducie ca încercare de prevenire prin intimidare. Mai exact, el era convins că bețivul nostru buclucaș o s-o aștepte pe doamna casieră la ieșire și o s-o taie cu lama pe față, așa cum a văzut el de multe ori în Europa, acolo unde și-a primit educația, după cele spuse cu mîndrie de el însuși. Deși e vorba de un pocăit care ar fi trebuit să-și facă educația la piciorul crucii, lui i-a plăcut mult mai mult educația din Europa. Complexul Europa din Colentina, nu contientul Europa. Suum cuique. Aici mi-a spus că sînt un prost care nu știe nimic despre viață, că prin acțiunea mea idioată am pus în pericol o doamnă nevinovată. Poate că așa este. Dar tot ce am vrut eu a fost să fac tot binele pe care puteam sa-l fac în situația respectivă, nici mai mult, nici mai puțin. Și chiar dacă ar fi așa, chiar dacă hoțul nostru ar fi plănuit să se răzbune pe casieră, în ce fel ar fi prevenit asta îmbrînceala aplicată de amicul meu? Oare această violență gratuită și din senin, dacă o astfel de dorință de răzbunare ar fi fost vreodată pusă în aplicare, n-ar fi fost pe ea ca benzina pe foc și nimic altceva? Eu cred ca da. În fine.

Dacă nici povestea asta nu dovedește că eu sînt Idiotul, atunci nimic n-o face. Dar cel mai important lucru pe care îl ilustrează e că nu e ușor să ai mereu urechile deschise la chemarea binelui care te cheamă să-l faci. E greu. E obositor. E via dolorosa. Dar e bine!