Când șeful Catedrei de Astronomie de la Universitatea Harvard scrie o carte în care ia în serios ipoteza existenței extratereștrilor, pornind de la dovezi, nu doar de la speculații imaginative, poți spune că un asemenea volum se recomandă de la sine, indiferent de poziția, optimistă sau sceptică pe care o ai în raport cu subiectul formelor de viață de dincolo de planeta noastră.

Cartea semnată de Avi Loeb, tradusă în limba română la Editura Litera este o analiză sintetică privitoare la un fenomen astronomic neobișnuit din 2017, dar și o pledoarie pentru deschiderea orizontului oamenilor de știință, încă suficient de sceptici și de rezervați în a asuma o ipoteză ce pare să fie învăluită în numeroase straturi mitologice și isterii conspiraționiste. Cum poate vorbi despre ființe extraterestre, la modul cel mai serios, nu doar ludic-speculativ pentru un show TV, un astrofizician reputat, cu o vastă experiență și o viziune științifică exersată în ani de zile la una dintre cele mai serioase și respectate universități din lume?

Așa cum amintea și Jim Al-Khalili în volumul „Extratereștrii. Ce spune știința despre viața în univers” apărut la Editura Humanitas, subiectul ființelor extraplanetare s-a situat la periferia științei, deși el atrage încă preocupări din toate direcțiile. Diseminarea, dar si distorsionarea informatiilor, simplificările și mai ales cultura pop, inclusiv literatura și filmele SF au trivializat parțial acest subiect, modelând așteptări de tipul invaziilor și ciocnirilor civilizaționale intergalactice, un fenomen extrem de puțin probabil. Și Avi Loeb ne amintește în cartea sa că tocmai din cauza acestor trivializări (după un optimism care s-a epuizat relativ rapid în anii ‘50-’60), inclusiv oamenilor de știință le e dificil să ia în serios problema extratereștrilor, drept o ipoteză ca oricare alta și riscă, din această cauză, să rateze semne mai subtile care ar putea deschide noi direcții de cercetare.

Un asemenea semn mai subtil, căruia șeful catedrei de la Harvard i-a dedicat numeroase articole și prezentări e reprezentat de obiectul interstelar botezat Oumuamua (de la localizarea telescopului din Hawaii care l-a reperat) care a fost urmărit în sistemul solar timp de 11 zile, în 2017 și care a generat controverse în comunitatea științifică.

Pe baza datelor observaționale destul de complicate (în fond, nu e ușor să urmărești și să analizezi un obiect interstelar de la asemenea depărtare, nu e ca și cum ai putea să-i faci o fotografie obișnuită, ci mai degrabă să îi recompui trăsăturile din informații indirecte), Loeb ne amintește cât de ciudat este Oumuamua. Aparent doar o altă cometă care ne traversează sistemul solar, venită de departe, vizitatorul intergalactic prezintă însă suficiente anomalii greu de trecut cu vederea pentru a fi clasificat între corpurile naturale care se mișcă în univers.

În câteva capitole nu foarte ușor de urmărit, dar concentrate și bogate în analogii, Loeb pune în evidență trăsăturile care fac din Oumuamua un candidat care să susțină ipoteza extraterestră. E vorba de un obiect cu o formă stranie (ca un disc), strălucitor, care nu emană gaze, care nu pare să se fi dezintegrat și să-și fi modificat masa (așa cum se întâmplă cu cometele) și care a deviat de la traiectoria impusă de Soare, dispărând inexplicabil. Fiecare dintre aceste elemente, legate de formă, de luminozitate și de traiectorie sunt riguros analizate de Loeb, probând cele mai comune ipoteze antrenate în legătură cu obiectele care trec prin sistemul solar: ar putea fi o cometă, ar putea fi un obiect desprins din alte planete sau din Norul lui Ort? Combinând simulările statistice, datele teoretice și observaționale, astronomul de la Harvard pune la îndoială toate aceste potențiale clasificări care nu explică pe deplin natura și proprietățile Oumumuama. În fapt, un obiect asemănător din afara sistemului, supranumit Borisov, a fost clasificat în cele din urmă drept cometă interstelară , însă acesta nu prezintă toate particularitățile lui Oumuamua. Pe lângă formă, grosime, viteza de rotație, luminozitate, Loeb discută și despre alte bizarerii mai tehnice (precum LSR) care îi vor uimi pe cititori.

Așadar, abordând o strategie argumentativă prin eliminarea ipotezelor concurente preexistente, Loeb face apoi pasul spre o nouă ipoteză: cea în care Oumuamua ar putea fi un obiect al unei civilizații extraterestre (tocmai pentru că prezintă o combinație de caracteristici non-naturale și extrem de puțin probabile statistic). Ar putea fi vizitatorul interstelar o baliză, o rețea de capsule de comunicare, un indicator de navigare intergalactică sau doar un deșeu tehnologic (așa cum sunt sateliții defecți din jurul Pământului)? Desigur, e greu de spus. Dar simpla admitere a unei ipoteze de acest tip ar putea avea un impact enorm asupra civilizației umane în ansamblul ei, așa cum detaliază mai apoi profesorul american.

În primul rând, ar fi vorba de două direcții mari și noi în cercetare, extrem de costisitoare, dar și promițătoare: pe de-o parte rafinarea și amplificarea studiilor despre vârsta universului (astroarheologia ar putea deveni o disciplină de căutare a civilizațiilor extraterestre prin excavații spațiale – uitându-ne de fapt mai adânc în spațiu, ne-am uita mai adânc și în timp, așa cum sugerează Loeb). Pe de altă parte, ar putea fi vorba de dezvoltarea mijloacelor de comunicare cu alți potențiali locuitori ai spațiului cosmic. Desigur, aparent ambele direcții au fost deja saturate în multe producții SF (în diverse variante) și optimismul practic a fost epuizat la mijlocul anilor 60 după rezultatele slabe ale unor inițiativele de tip SETI (căutarea vieții extraterestre, după anumite lungimi de undă captate prin antene imense).

Loeb, în volumul „Extraterestru. Primul semn de viață inteligentă dincolo de pământ” vine însă cu direcții mai concrete și fezabile în acest sens, mai ales că este unul dintre dezvoltatorii StarChips, o tehnologie inspirată chiar de proprietățile Oumuamua: micronave foarte ușoare dotate cu tehnologie ieftină de supraveghere, un fel de vele spațiale, propulsate cu ajutorul radiației (solare sau laser) care ar putea ajunge în număr foarte mare în toate zonele unde am estima o probabilitate de existență a vieții. Iar Avi Loeb oferă și multe idei unde am putea căuta urme de viață în univers (așa zisele biosemnături sau tehnosemnături, dacă am considera de pildă că Oumuamua este un deșeu tehnic): de la exoplanetele similare Pământului, la atmosfera stelelor pitice-brune (acolo unde ar putea exista apă), la zona de proximitate a planetei Jupiter (care, prin gravitația ei enormă, ar putea acționa ca o plasă pentru diverse obiecte venite purtătoare de viață) și până la monitorizarea surselor artificiale de lumină.

Dar asumarea pariului Oumuamua (ca un fel de pariu al luiPascal, în variantă cosmică – dacă acceptăm că ar putea exista viață extraterestră, nu am avea decât de câștigat) ar însemna așezarea premiselor pentru o transformare civilizațională: de la înființarea unor domenii noi de activitate (precum astrolingvistica, astroeconomia, astreosociologia), la elaborarea protocoalelor internaționale și de supraveghere pentru căutarea și întâmpinarea vieții extraterestre și desigur, la ierarhizarea priorităților pentru specia umană, reorientarea finanțărilor spre scopuri ambițioase stelare.

Până când toate acestea vor deveni posibile, Avi Loeb uzează de propria sa autoritate profesională și de propriile cercetări pentru a depăși limitele ideologice ale științei contemporane. În acest sens Loeb evocă un spirit modest dar și îndrăzneț în același timp de a face știință, de a avea curaj să te împotrivești unor prejudecăți inerțiale (pe care și el și le explică sociologic și metodologic, fără să le considere însă fatale și de nedepășit). Pe de altă parte, profesorul de la Harvard își încurajează doctoranzii sa ia la rândul lor inițiative de a valorifica resurse guvernamentale și finanțări de la miliardari și antreprenori, pentru a explora serios, în simulări sau chiar în constructe tehnice posibilitatea de a identifica viața extraterestră.

În cele din urmă, tot acest demers nu țintește doar o curiozitate milenară gratuită, ci reprezintă un catalizator al propriului nostru potențial ca specie. Căci, pe măsură ce luăm mai în serios ipoteza vieții extraplanetare, cu atât mai creativi vom deveni în încercările de a explora spațiul. Departe de a ne rătăci în funduri de sac teoretice, ipoteza cercetării vieții în univers, fundamentată de acum de cel puțin un temei solid, ne va accelera dezvoltarea și va solidariza specia într-un efort fără precedent, de care poate că am avea nevoie, ținând cont de cât de greu gestionăm astăzi, la nivel planetar, potențialele surse de autodistrugere.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.