Cartea lui Lori Gottlieb, „Femei care caută prea mult. Cum să-ți distrugi viața așteptând bărbatul perfect”, debutează cu o anecdotă extinsă pe câteva pagini care aproximează parțial spiritul exigențelor relaționale contemporane. Să presupunem că o femeie ar avea ocazia să viziteze o singură dată un magazin de soți, iar fiecare etaj ar oferi bărbați cu trăsături dezirabile: la etajul unu sunt bărbații cu un job bun, la etajul doi bărbații cu un job bun care iubesc copiii, la etajul trei bărbații cu un job bun, care iubesc copiii și sunt arătoși, la etajul al patrulea bărbații care au toate trăsăturile precedente, dar care participă echitabil și la treburile casnice, iar la etajul al cincilea bărbații care pe lângă toate cele menționate anterior au și simțul umorului. Chiar și după vizitarea celor cinci etaje, acolo unde ar fi găsit, vizitatoarea e tentată să ajungă la etajul 6, acolo unde nu mai există bărbați, ci doar un indicator care amintește că acest al șaselea etaj e construit doar pentru a demonstra că femeile sunt de fapt imposibil de mulțumit (pentru a nu exista bănuieli de sexism, Lori Gottlieb include și anecdota mult mai scurtă cu bărbații , care nu au vizitat niciodată în magazinul similar pentru soții, etajele 4, 5 și 6, pentru că s-au mulțumit cu ce au găsit deja la etajele inferioare).

Dincolo de standardele diferite discutabile atribuibile genului, morala poveștii este totuși aceea că astăzi tentația de a găsi ceva mai bun, partenerul aproape perfect, e mai mare ca niciodată. Vârsta căsătoriilor a crescut considerabil, oamenii așteaptă mai mult nu doar să își construiască cariere solide, să acumuleze experiențe de viață, să profite de ceea ce unii sociologi au numit a doua adolescență (mai ales în intervalul 20-30 de ani), dar mulți sunt tot mai atenți, selectivi și pretențioși când vine vorba de a-și asuma angajamente pe termen lung. Și totuși, modelul parteneriatelor monogame (fluid sau fix) nu e complet perimat, ne dorim încă un partener. Doar că e vorba de partenerul potrivit, în era alegerii depline și a suprainvestițiilor și superașteptărilor relaționale (criticate sau măcar privite cu o oarecare suspiciune de atâția terapeuți- amintesc aici doar pe Esther Perel, Domnica Petrovai).

La fel ca în amuzantul volum despre psihoterapie, „Poate ar fi bine să discuți cu cineva”, în care Lori Gottlieb scria din dublă perspectivă, a pacientului și a terapeutului, ilustrând vulnerabilitățile umane universale și mecanismele prin care ajungem să creștem, să ne dezvoltăm și în acest al doilea volum semnat de autoarea americană intitulat „Femei care caută prea mult. Cum să-ți distrugi viața așteptând bărbatul perfect”, avem parte de o elaborare obiectivă și subiectivă deopotrivă. La aproape 40 de ani, Lori Gottlieb este o mamă singură aflată încă în căutarea unui potențial soț. La fel ca ea, sute de mii de femei, singure sau divorțate își caută un partener după 35-40 de ani. Cât de greu e să găsești unul pe măsura așteptărilor, în era aplicațiilor de dating, pețitorilor, în era mobilității, a emancipării, a celebrării diversității? Aparent, destul de greu dacă nu chiar foarte greu. Și asta pentru că toți bărbații buni sunt deja luați? Sau mai degrabă pentru că multe femei negociază de fapt cu un timp pe care nu îl mai au și montează așteptări nerealiste?

Care este diferența dintre a te mulțumi cu puțin și a face un compromis rezonabil? Cu ce putem și cu ce nu putem trăi într-o căsnicie? Cât timp are sens să așteptăm să apară ceva mai bun în viața noastră? Iată doar câteva dintre întrebările care amorsează dificultățile de alegere și căutare pentru femeile contemporane. Iar Lori Gottlieb scrie o cronică inedită, comic-amară despre propriile ei căutări, dublate de opiniile experților din diverse domenii de la care a încercat să afle ce se întâmplă cu femeile care caută prea mult.

După atâtea valuri de feminism, mai toată lumea acceptă că este ridicol să îl cauți pe Făt Frumos (asociat oricum unui model dominant-patriarhal, deci amenințător la adresa independenței feminine câștigată în ultimele decade). Mai realist ar fi să te bucuri de Domnul Suficient de Bun, în practică, așa cum constată și Lori Gottlieb, lucrurile sunt mai complicate. Ce înseamnă suficient de bun? Și dacă am cota un bărbat cu nota 8/10, este 8-ul de care am nevoie sau poate fi și un 8 diferit? Ce își doresc femeile de fapt? Fără să ofere un răspuns ultim și tranșant, apelând la propria experiență, dar și la statistici și la interviuri cu femei din diferite grupe de vârstă (de la 20 și până la 40-50 de ani), Lori Gottlieb oferă o panoramă a contradicțiilor . Femeile au devenit atât de exigente, iar exigențele lor au fost legitimate și întărite de valurile de emancipare socială și ideologică încât au ajuns în cele din urmă să poarte ochelari de cal, în căutarea cvasi-imposibilului.

Lori Gottlieb scrie o cronică inedită și amuzantă a propriului proces de căutare a unui partener, investigând cauzele și efectele fenomenului pentru care atât de multe femei rămân singure deși declară că își doresc un partener. În prima parte a volumului, autoarea americană încearcă să înțeleagă profilul aspirațiilor feminine parteneriale și felul în care acesta a fost modelat contradictoriu și problematic de cultura populară și de ideologie. Deși industria cinematografică și literară a ultimilor 40 de ani ne-au adus în atenție mituri reînscenate ale dragostei (prin comedii romantice în care nu credem, dar de fapt credem, prin fantezii despre cum ar trebui să arate dragostea, modelând de fond o așteptare că există o probabilitate să ni se întâmple chiar nouă), reality-showurile cu pețitoare ne-au transims în esență mesaje contradictorii: ieși în lume și ia inițiativa versus nu poți grăbi dragostea, nu e nevoie de un Cavaler Alb, dar totuși vrem un soț cu pretenții, ghidează-te după inimă și romantism, dar gândește-te bine dacă e cel potrivit pentru tine etc.

Rezultatul acestor contradicții diseminate de cultura populară e dublat și de efectele perverse ale feminismului. Câștigarea libertății de alegere, de ascensiune în carieră, autocunoaștere au adus cu sine și o specie de egoism cu potențial malign. Privindu-se pe sine în evoluție, dar și pe femeile din generatii similare, Lori Gottlieb observă că sunt multe femei trecute de 30 de ani care își doresc încă o căsătorie, dar care cred că le pot avea pe toate aproape fără compromis, ajungând să fie pe de-o parte „defectoloage” profesioniste și, pe de altă parte, să fie surprinse constant într-o menghină a incertitudinii: să mai aștept sau deja am așteptat prea mult?

Lori Gottlieb trece apoi la inventarierea posibilităților de găsire a unui partener în vremurile noastre. Începe cu întâlniri rapide (întâlniri de câteva minute cu o serie de bărbați, într-un singur loc, potențialii parteneri schimbând locurile după doar câteva minute cu un nou candidat) doar ca să realizeze că se simte cel mai bine cu o altă căutătoare de bărbați și nu cu acei candidați masculini mult prea bătrâni și problematici din punctul ei de vedere. Apoi trece la nivelul următor, cu pețitori și facilitatori relaționali, încercând să culeagă informații relevante și de la specialiști în relații, psihologie și sociologie pentru a-și crește șansele de a găsi un partener.

Evaluând mai multe surse, Lori Gottlieb realizează că problema pleacă de la așteptări. Multe femei proiectează expectanțe nerealiste și la tinerețe și le conservă pe măsură ce avansează în vârstă. Desigur, multe și-ar dori un bărbat înalt, arătos, intelectual, seducător, ambițios și în același timp blând, familist, plin de umor și desigur, disponibil, gata pentru un angajament de lungă durată și pe deasupra netrecut de 45 de ani. În schimb, multe dintre căutătoare dau peste bărbați care au un început de chelie, care sunt prea scunzi, prea plictisitori, au obiceiuri ciudate sau pasiuni pe care potențialele partenere le detestă. Și problematic e că asemenea criterii devin temeiuri de respingere pentru o posibilă întâlnire încă de la început, ce să mai vorbim de o relație mai departe. Practic, ele ajung să respingă pornind de la prima impresie, fără să dea șansa dezvăluirilor ulterioare. Încrederea în instinct și intuiție nu pare să fie de bun augur, când ele cresc de fapt dintr-o paradigmă intolerantă. Și există, cum bine sugera o altă specialistă în dating, destui Prinți Broscoi (oameni pe care nu i-am considera la prima impresie drept potențiali parteneri, dar care se dovedesc mai potriviți pentru noi dincolo de prima impresie).

Discutând cu specialiști și, mai apoi, chiar cu un antrenor personal de întâlniri (americanii desigur că au inventat și așa ceva), Lori învață să își negocieze standardele. În primul rând, un pas important este combaterea ideii că meriți totul și că ești grozavă (de fapt ești o potențială parteneră cu destule vulnerabilități care ar stimula arta compromisului în celălalt). În al doilea rând , aproape jumătate din volumul lui Gottlieb explorează calibrarea standardelor și cultivarea unei atitudini deschise (un pas dificil, atunci când toată viața ai fost selectiv și ai căutat mereu pe cineva mai bun, mai potrivit). Pe de o parte suntem mai confuzi decât ne-am aștepta când vine vorba de a înțelege ce ne dorim (studiile de economie comportamentală sugerează că nu știm de fapt ce ne dorim și uneori nici nu realizăm când dorințele ni se schimbă).

Pe de altă parte, astăzi suntem preocupați să știm prea multe despre viitoarea pereche (și avem atâtea instrumente la dispoziție în acest sens) și jonglăm cu prea multe variante simultan. Această abundență de ofertă la care accedem și atenție superficială pe care o acordăm ne face mai puțin disponibili și deschiși la a-l descoperi și valoriza pe celălalt. De fapt, cu cât știm mai puține despre celălalt avem șansa să ne arătăm mai disponibili, mai răbdători și mai curioși când vine vorba de a întâlni o nouă persoană și nu doar să bifăm, turistic, preconcepții exagerate.

Cum ajungem să ne modelăm așteptările realiste fără să ne simțim extrem de frustrați sau să avem constant senzația că ne mulțumim cu prea puțin? Împreună cu Evan, antrenorul relațional, Lori Gottlieb detaliază acest travaliu al negocierii disponibilității pentru o primă selecție/ întâlnire cu bărbați pe care altfel nu i-ar fi băgat vreodată în seamă (dar ar fi rămas și fără nicio ofertă). Una dintre direcții ar fi lărgirea intervalelor de preferințe (dacă nu are 1.80 și are 1.70 înălțime), conștientizarea stimei de sine uneori exagerate și a orgoliului disproporționat în raport cu ceea ce oferim, separarea criteriilor obiective (precum părul din cap sau înălțimea) de cele subiective (precum bunătatea, umorul) și cântărirea lor diferențiată și mai ales separarea dorințelor (bonusuri opționale pe care le poate aduce partenerul) de nevoi (cerințe fundamentale de la o relație, fără de care ea nu poate supraviețui). O altă direcție ar fi să renunțăm la psihologia de maximizator (acel tip de cumpărător care caută mereu cea mai bună ofertă, ajungând adesea să depună prea mult efort și să amâne de fapt achiziția, convins că va găsi ceva mai bun) și să o adoptăm pe cea a optimizatorului (care se mulțumește cu ceea ce este suficient de bun pentru el într-un anume moment), să renunțăm la presupunerile nefondate (ce concluzii certe poți trage realmente doar din faptul că un potențial partener nu a studiat la o universitate de prestigiu sau că poartă papioane care ți se par oribile?), să nu mai suprainvestim mult dorita chimie (trebuie să simți fluturi în stomac, să te ia cu amețelă când îl vezi?) și să nu lăsăm absența ei la prima întâlnire să strice șansele ulterioare (în fond, unele femei pot găsi și până la 300 de lucruri greșite făcute de cel din fața lor la prima întâlnire). Abilitățile de curtare uneori stângace și deloc impresionante nu arată neapărat ce fel de partener și mai ales ce fel de soț va fi cel din fața noastră.

Ce contează cu adevărat în căsniciile durabile? Lori Gottlieb ajunge la o concluzie mai înțeleaptă în această privință, demontând mitul potrivirilor și satisfacțiilor depline (exigențele alterate și totale de la căsătoria din zilele noastre care pun presiune inumană asupra unui partener uman). În căsnicie contează nu atât compatibilitatea deplină a partenerilor, senzațiile amețitoare pe care și le inspiră, pasiunile comune, cât mai degrabă o deschidere spre înțelegere, un set de valori și obiective comune, loialitatea și potrivirea în gestionarea aspectelor practice ale existenței. Sigur, sună mercantil, mărunt, amintind chiar de căsătoriile aranjate (pe care, surprinzător, Lori Gottlieb le reabilitează, explorându-le inclusiv în dimensiunea fericirii), dar viața e mai degrabă compusă din rutine stabile, nu doar de seri excentrice la concerte, galerii de artă, la petreceri sau declarații siropoase în cadre exotice. În acest sens, o relație solidă înseamnă să alegi pe cineva rezonabil și practic, pe cineva care poate fi de nădejde în construcția unui viitor conform cu valorile și nevoile tale fundamentale, chiar dacă nu corespunde din multe alte puncte de vedere standardului de atractivitate. Încercând să tranșeze dilema inițială: să mă mulțumesc cu puțin sau să mai aștept, Lori Gottlieb descoperă o a treia cale: a învăța să prețuiești ce e valoros la celălalt și să creditezi cu importanță distinctă, dincolo de inventarul de defecte.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.