În timp ce citeam fulminantul roman de debut semnat de Taffy Brodesser-Akner, Fleishman are necazuri, mi-am amintit de memorabilele volume semnate de Jonathan Franzen(Corecții, Libertate, Puritate), traduse și publicate în română la Editura Polirom. La fel ca Franzen și Brodesser-Akner scrie un imens roman despre provocările familiei contemporane. La fel ca Franzen și Brodesser-Akner operează o deconstrucție a portretului de cuplu, a (ne)fericirii conjugale și ne introduce în intimitatea domestică plină de crăpături, atacând probleme relevante precum rolurile de gen, raportarea la căsătorie, configurația relațională în epoca new-media și a aplicațiilor de dating, mentalitatea de clasă si nu numai.

Doar că Brodesser-Akner este o debutantă (chiar dacă are experiență scriitoricească și jurnalistică în publicații precum New York Times sau GO) și totuși reușește o performanță notabilă: să livreze o poveste densă, cu adâncimi psihologice, îmbrăcată cu suficient umor intelligent, în care răzbat, e adevărat, pledoarii feministe, însă într-o manieră mai degrabă empatică și constatatoare și nu atât războinic–agresiv-teziste.

Întins pe mai bine de 500 de pagini, romanul tradus și publicat în limba română de Editura Trei spune povestea destrămării cuplului Fleishman, după mai bine de 14 ani de căsnicie.

Toby este un medic hepatolog puțin trecut de 40 de ani, dedicat pacienților și familiei, relativ mulțumit de statusul său social și profesional. Crescut într-o familie tradițională de evrei, cu o mamă cicălitoare și intruzivă, într-un spirit care pune preț și accent pe ritualuri coezive, Toby și-a trăit o parte din adolescență și tinerețe într-un difuz sentiment de inadecvare (complexat mai ales pe marginea aspectului său fizic și a înălțimii reduse care, nu doar o dată, se va dovedi o barieră de netrecut în relațiile sociale, în lumea crudă a adolescenților) și cu o teamă față de iraționalitatea feminină (care pare să fie una dintre ocazionalele surse pentru respingerea sa).

Poate tocmai de aceea se îndrăgostește de Rachel, o fată care pare inteligentă, deschisă, iubitoare, care pare să îl accepte așa cum e și care are marea calitate de a nu fi nebună (ceea, ce raportat la istoricul relațional al lui Tobey, rămâne o chestiune relevantă).

Rachel are origini aproape opuse soțului ei. Se naște într-o familie care se destramă rapid, e crescută de o bunică rece, care o tratează ca un musafir (cu milă și cu necaz, ca într-un roman de Dickens) dar care îi asigură premisele unei educații instituționale înalte, acolo unde și Rachel cultivă și își amplifică sentimentul de inacceptabilitate. Prea săracă și mereu cu un pas în urma colegelor de la școală, Rachel se găsește mereu în postura celei care caută să demonstreze, să acționeze pentru a părea acceptabila atunci când se uită în oglindă (doar că oglinda nu e deloc neutră, ci e mai degrabă deformată, de standardele în care e crescută).

Condițiile umilitoare pe care le traversează o fac pe Rachel o luptătoare, o doritoare de prosperitate, dar nu cu orice preț, ci cu antrenarea propriilor talente. Rachel îl alege pe Toby și pentru că vede în el un reper de stabilitate, un orizont de siguranță, o persoană care nu caută să intre în competiție cu partenera lui, permițându-i indirect partenerei să devină steaua strălucitoare profesională a căsniciei.

Povestea lui Toby și Rachel pare promițătoare, chiar dacă vulnerabilitățile spre care vor privi retrospectiv și personajele de-a lungul romanului vor reprezenta și premisele de fragilizare. În fond, cu toții ne înscriem în proiectele de cuplu cu un trecut biografic ce își poartă propriile microtraume.

După apariția celor doi copii, viața lui Toby și Rachel se complică. Copleșită initial de două sarcini și nașteri dificile (care lasă urme adânci și traume anevoios de compensat), simțindu-se prizonieră în rolul de mama care pare să o invalideze personal, să o țintuiască într-un rol social eviscerat de ambiție, Rachel își deschide noi oportunități profesionale independente în impresariat, renunțând la firma unde se simte trecută cu vederea, câștigă tot mai mulți bani dar pare să se îngroape în ore de muncă la birou și acasă, deși își iubește copiii. Identitatea ei se mulează pe o voință puternică și ambiție, pe dorința de ceva mai bun.

Această dorință, deși e gratificată și stimulată în mediul de afaceri, e privită cu suspiciune în viața de familie și tocmai de aceea Rachel se simte adesea furioasă și iritabilă, proiectand nevoia de a se justifica (actualizând, în cele din urmă, sentimentele adânci de inacceptabilitate).

În tot acest timp, ascensiunea profesională a lui Toby se oprește, după ce utilizează un grant de studiu fără rezultate în clinica unde lucrează, însă Toby pare mai degrabă mulțumit atâta timp cât poate încă trata cu rigurozitate pacienții, asumând în același timp tot mai multe sarcini în viața de familie de care Rachel se detașează. El devine Domnul Mamă, el devine cel care înscrie copiii la programele sportive, la lecții, cursuri, tabere, care face voluntariat în cartier și care gătește. Doar că această complementaritate a distribuției de roluri, chiar dacă stă aparent sub spectrul inversiunii patriarhale: bărbatul preia funcțiile materne iar femeia asumă masculinizarea în aportul de resurse, mariajul nu funcționează pentru că fiecare se așteaptă la altceva de la celălalt.

Deși își formează premisele pentru o carieră independentă, Rachel e nemulțumită de Toby pentru că nu are destulă ambiție, nu își dorește mai mulți bani și mai mult succes și nu se simte confortabil în lumea bogaților. Pe de altă parte, Toby pare să își fi asumat cu resemnare castrarea simbolică, trăiește sub imperiul alegerilor impuse de Rachel, simțindu-se tratat ca un angajat detestabil.

Îndepărtându-se unul de celălalt, acoperiți de straturi de furie, Rachel și Toby recuperează intimitatea autentică doar atunci când se ceartă, când își spun lucruri crude pe care le-au cules de-a lungul anilor. Rachel și Toby iau decizia să divorțeze, însă în ciuda tensiunii acumulate, recuperarea după despărțirea aparent eliberatoare e mai degrabă amăgitoare.

Toby descoperă o plajă largă de oportunități sexuale, prin intermediul aplicațiilor de dating, o mulțime de femei mai ales în intervalul 40-50 de ani, eliberate de așteptări reproductive și sociale, trecute totuși prin viață ca să nu pară dintr-o cu totul altă pepinieră de aspirații sunt gata să își valorifice preferințele și fanteziile iar pe Toby nu-l deranjează să fie doar un trup cald, instrumentat, atâta timp cât parada femeilor e constantă și consistentă.

În timp ce asumă custodia informală deplină a copiilor, pentru că Rachel pare să fi dispărut din peisaj și nu îi mai răspunde la telefon, în timp ce își vizitează prietenii, în timp ce se achită de datoria profesională în clinică, Toby își pune încă multe întrebări și trece prin stări contradictorii după despărțire: nu își poate asuma pe deplin o altă locuință pe care nu o simte ca fiind casa lui dar în același timp își intensifică ura față de Rachel, în timp ce interacțiunile sexuale constante sunt ca un refugiu de acceptare pentru sentimentul de insuficiență cultivat în ultimii ani de mariaj.

Toby tratează o pacientă bolnavă de o afecțiune gravă ce necesită un transplant de ficat. Parcursul acestei paciente, de la căderea în comă la aparenta revenire completă și apoi iar la cădere oglindește narativ parcursul vieții medicului curant.

Divorțul nu rezolvă de fapt prea multe. Deși trece printr-o euforie a despărțirii, Toby nu e de fapt desprins și autonom, e blocat în imaginea defensivă a victimei care nu poate vedea dincolo de partea sa de narațiune, în același timp nutrind încă sentimente puternice mai ales când află despre posibilele alegeri egoiste ale fostei sale soții.

Mai punem la socoteală că urmează să aibă de gestionat și problemele copiilor (de la felul în care le comunică divorțul, până la temperarea curiozităților lor sexuale) și să primească și o lovitură profesională.

Nici Rachel nu o duce mai bine, așa cum descoperim din ultimul capitol care detaliază și perspectiva feminină (și așa titlul Fleishman are necazuri își dezvăluie semnificația ramificată în viețile ambilor parteneri care poartă acest nume): copleșită în cele din urmă de sarcinile profesionale, Rachel încearcă o decizie radicală a izolării, clișeica alegere de a-și lua timp pentru ea, să facă yoga, terapii prin țipăt, să se plimbe și chiar să găsească o relație cu un alt bărbat (care să fie opusul lui Toby).

Însă nici Rachel nu-și găsește locul și suferă de insomnii pe care nu le poate rezolva nicicum, în timp ce viața profesională pare să alunece pe o pantă abruptă (în fond, cât își poate permite să lipsească un impresar din lumea în care există doar timpul prezent și în care totul e volatil și urgent?).

Cum vor ieși cei doi Fleishmani din atâtea necazuri, orchestrate de propriile lor alegeri, de criza vârstei mijlocii (care îmbină periculos și dueros entuziasmul reinventării cu anxietatea renunțării, sub semnul cronometrului de bilanț existențial) vă rămâne să descoperiți.

Dincolo de scena dezintegrării mariajului se află viața povestitoarei, căci tot romanul este narat din perspectiva lui Libby, o prietenă din tinerețe a lui Toby. Alegerea punctului de vedere narativ nu este întâmplătoare. Libby lucrează la o revistă de bărbați (unde simte pe deplin încă repere discriminatorii), visează să scrie un roman și e de părere că singura formă în care o femeie poate atrage atenția este de a-și spune povestea prin intermediul unui bărbat, ceea ce se și întâmplă.

În povestea lui Toby (captiv într-un rol tradițional feminin) sunt de fapt și ecourile poveștii lui Libby. Și Libby împărtășește parțial frustrările lui Toby, nu se mai regăsește în căsnicie, se simte exact la fel ca ceilalți – acele fericiri tolstoiene rețetate, identice iată că devin de fapt o sursă a nefericrii prin uniformizare și anonimizare.

Brodesser-Akner inventariază de fapt multiplele fațete și soluții la crizele casnice contemporane: pe de o parte sunt cei care divorțează – Rachel caută un bărbat care să nu se simtă amenințat de ea, Toby caută o femeie care să-l valideze.

De asemenea sunt cei care oscilează, deși își pun sub semnul întrebării mariajul: Libby își externalizează nefericirea în slujba ajutorării unui prieten. Pe de altă parte sunt cei care caută mariajul ca soluție: Seth (tot un prieten al lui Toby și Libby) – un etern burlac petrecăreț, carismatic și popular, decide să se căsătorească (pentru a evita transformarea sa într-un monstru, într-un individ suspect social).

În alte căsnicii soluțiile sunt și mai bizare: sex în trei dar fără unul dintre parteneri, păstrarea aparențelor prin contracte de sponsorizare (imaginea socială și cariera politică fiind mai prețioase) etc.

În căutarea acerbă de rețete rapide și universale, toate personajele se confruntă de fapt cu greutatea alegerilor individuale, fără garanții și fără funcție pe deplin liniștitoare. Condiția căutătorului contemporan, artizan al propriului destin, urmărind să balanseze câmpul de posibilități care consideră că i se cuvin, suferind însă în acest proces, pe măsură ce intră în malaxorul contradicțiilor este surprins cu precizie de autoarea americană.

Rachel și Toby sunt striviți între responsabilitățile pe care le-au creat și tentațiile, opțiunile individuale, legitimați constant de discursul reinventării de sine dar speriați de efortul de desprindere de o lume construită în ani de zile, în doi, cu bune și cu rele, urmăriți de provocările unui mereu mai bine (ca o viață gândită în logică economică, profitabilă și autoîntreținută de o mentalitate de clasă).

Departe de a avea un parcurs progresiv –liniar, povestea familiei Fleishman dă senzația că foștii parteneri se agită mai degrabă într-un ciclon, că alunecă într-o spirală a unui vortex al cărei capăt nu se întrevede în care zonele turbulente alternează cu zonele de acalmie, fără să schimbe însă prea mult peisajul lipsit de contururi. Consumați în primul rând de propriile probleme relaționale, atât Rachel cât și Toby vor fi nevoiți să se confrunte, dincolo de naivitatea lor dramatică, băltind în propriul egoism, cu faptul că lumea nu se oprește în loc în timp ce ei își reglează conturile (cu toată pretinsa indulgență pentru etapa dificilă pe care o parcurg). Loviturile personale, profesionale, evoluția propriilor copii și prieteni le vor aminti, mai vag la început, apoi mai pregnant, că sunt adulți nu doar pentru ei, ci și pentru lumea pe care au construit-o.

Privind cu un ochi critic dar nelipsit de ironie și umor mentalitățile de clasă burgheze, dominația patriarhatului și privilegiile ascunse în percepția socială asupra rolurilor de gen (pe deplin întoarse în evoluția mariajului Fleishman dar reevaluate la destrămarea lui), romanul lui Brodesser-Akner face o radiografie crudă, onestă, cu tot vertijul ei contradictoriu a dificultății despărțirii în secolul nostru, proiectând contrastul dintre planul vizibil al vitezei birocratice cu care se rup căsniciile, al așteptărilor pluripotente (mereu legitime legate de viitor) și planul mai puțin vizibil al memoriei afective, al doliului, al confuziei după pierderea unei lumi.

Cele două planuri funcționează cu viteze diferite dar și ele împing, cu măsuri diferite, protagoniștii în labirinturi anevoioase. De aici și efectul mixat comic și trist în aceeași măsură pe care romanul îl degajă, un efect al capturării unor repere umane convingătoare. Iar umanitatea pare să curgă din belșug în acest roman în care totul pare dureros și amuzant de viu.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea