Romanul gotic Frankenstein sau Prometeul modern este o lecție moralizatoare despre progresul amețitor al științei, dar și opera prin care Mary Shelleya pus bazele literaturii SF*. Inovațiile industriale din secolul al XIX-lea au deschis porțile imaginației tinerei scriitoare, care, prinsă asemenea contemporanilor săi între Iluminism și Romantism, pune pe hârtie un avertisment privind dependența de știință și puterea care vine odată cu posibilitatea de a transforma lumea din jur.

Să declari că o carte a schimbat lumea este o afirmație cu adevărat curajoasă. Credem, însă, că fiecare titlu care face parte din această secțiune a reprezentat un punct de cotitură pentru lumea în care trăim.

Astăzi, nu ne putem imagina lumea fără mașini ori fără internet, așa cum nu ne-o putem imagina nici fără scrierile lui Arthur C. ClarkeoriFrank Herbertsau fără saga cinematografică Star Wars, de pildă. Fără scânteia aprinsă de tânăra Shelley, acum mai bine de două sute de ani, genul SF poate că nu ar mai fi fost ceea ce este astăzi. Mary Shelley se află, așadar, în secțiunea noastră, Cărți care au schimbat lumea,fiindcă este un scriitor care a inovat și a ajutat la nașterea unui gen literar.

Despre „Geneza” lui Frankenstein

1816 este numit „Anul fără vară” sau anul sărăciei și a rămas în istorie din cauza faptului că schimbările climatice influențate de erupția vulcanului Tambora au avut un impact puternic asupra vieților oamenilor din acea perioadă. Recoltele au fost afectate, iar vara acelui an a fost una dintre cele mai reci înregistrate în istorie. Se poate spune, așadar, că atmosfera aproape apocaliptică, marcată de foamete, boală, moarte și lipsa luminii soarelui a avut un impact puternic asupra esteticii operei lui Shelley, care, pe lângă romanul său gotic binecunoscut și alte câteva titluri, a mai semnat și o distopie SF: The Last Man, publicată în 1826.

Pentru romanul Frankenstein, totul a început într-o noapte furtunoasă a acestei veri sumbre din anul 1816. Lordul Byron, Mary Shelley și soțul acesteia, Percy B. Shelleysunt protagoniștii unui adevărat mit al literaturii universale. Într-o noapte în care vremea se dezlănțuia și în care invitații lui Lord Byron (celebrul poet) se desfătau cu povești de groază, gazda a propus o provocare în ton cu ambianța serii și, se pare, a anului. Astfel că poetul a lansat un concurs, al cărui câștigător urma să fie cel care avea să scrie cea mai bună poveste de groază.

Puține opere literare se pot lăuda cu o astfel de legendă a genezei, trei mari scriitori ai secolului, sub același acoperiș, o noapte furtunoasă și o provocare literară. Percy B. Shelley este poet romantic, iar operele sale, care nu i-au adus faimă sau recunoaștere critică pe timpul vieții – lucru pentru care Mary s-a luptat întreaga viață – au influențat mai târziu poeți precum Thomas Hardy și W. B. Yeats. Lord Byron, pe de altă parte, este unul dintre poeții reprezentativi ai romantismului și considerat unul dintre cei mai importanți poeți britanici, bucurându-se de faimă și prestigiu și în timpul vieții.

Este demn de menționat, cât suntem aici, că lui Mary Shelley i s-a recunoscut, în mare parte, meritul literar în ceea ce privește romanul său gotic – care i-a adus notorietate și pe timpul vieții – însă, criticii o considerau întâi fiica lui William Godwin – scriitor influent -, iar apoi soția lui Percy Shelley. Îi luau în considerare, așadar, natura feminină și nu cea intelectuală. Lucru care nu s-a schimbat până în anii `80, când Betty T. Bennett (decan al American University) publică un volum cu toate scrisorile autoarei, dovedindu-i talentul și valoarea literară ca proprii realizări.

Revenind la nopțile furtunoase și perioada în care soții Shelley sunt invitații lordului Byron și amintim că Mary este singura fără experiență scriitoricească din grup, tachinată acum cu termenul de prezentare al poveștii sale de groază. Shelley se frământă zile la rând fiindcă nu știe despre ce să scrie. Declară mai târziu că l-a creat pe Frankenstein în miez de noapte, fiind posedată de ideea discutată într-o seară cu cei doi, privind reanimarea corpurilor și tehnica galvanismului (subiecte la modă în acea perioadă).

Mary avea optsprezece ani atunci când a câștigat provocarea cu cea ce avea să fie una dintre cele mai recognoscibile povești de groază ale literaturii, dar și din pop culture, Frankenstein sau Prometeul modern.

Despre Mary Shelley – adolescenta care a inventat genul SF.

Mary Wollstonecraft Shelley s-a născut pe 30 August 1797. Mary a fost al doilea copil al mamei sale, Mary Wollstonecraft – filosof feminist, scriitor și educator – și primul copil al tatălui său, William Godwin – filosof și el, anarhist, jurrnalist și scriitor apreciat al vremurilor sale. Wollstonecraft a murit la câteva luni după nașterea fetei, iar tatăl a ținut ca fiica sa să fie educată – chiar dacă informal – crescând în același timp, printre scriitori, filosofi și oameni politici influenți.

Mary Wollstonecraft a născut întâi o fiică nelegitimă, fruct al pasiunii dintre ea și un american care se afla și el la Revoluția franceză (a cărei martor mama scriitoarei și-a dorit să fie, motiv pentru care se mutase în Franța în acea perioadă). Godwin o întâlnește ceva mai târziu, prin intermediul editorului pe care cei doi îl aveau și se îndrăgostește de ea atunci când îi citește scrierile. Când Wollstonecraft rămâne însărcinată cu Mary, cei doi se căsătoresc.

Pierderea mamei de mic copil și faptul că nu a cunoscut-o vreodată îi impactează opera pe termen lung. Soarta Monstrului lui Frankenstein fiind o paralelă între suferința copilei Mary și cea a creaturii părăsite, neînțelese și blamate pentru inadecvarea sa. Monstrul își întreabă chiar creatorul de ce a fost adus pe lume și care îi este scopul.

Shelley este numele de familie al soțului lui Mary. Se poate observa că a existat un istoric complicat de familie, „tradiție” pe care Mary o respectă și în ceea ce privește povestea ei de dragoste cu poetul Percy Bysshe Shelley.

Percy era căsătorit atunci când a început relația dintre cei doi. Mary rămâne, însă, însărcinată cu copilul acestuia la întoarcerea dintr-o călătorie prin Europa. Cei doi înfruntă societatea secolului al XIX-lea și încearcă să își crească fiica născută prematur, care moare, însă, din cauza unor complicații, la doar două săptămâni de la naștere. După ce soția poetului se sinucide, aceștia din urmă se căsătoresc. Poate și aceste întâmplări îi impactează opera, tragedia și consecințele alegerilor întreprinse de personajele sale fiindu-i teme majore.

Mary Shelley a pierdut trei copii, un singur fiu ajungând la maturitate. Își pierde apoi și soțul, care se îneacă într-o furtună, pe mare. Restul vieții și l-a petrecut crescându-și fiul, pe Percy Florence Shelley, în plus, dedicându-și timpul scrisului și recunoașterii operei poetului.

Cu siguranță, toate aceste pierderi au avut un impact puternic asupra scriitoarei, macabrul prezent în paginile romanului său, Frankenstein, fiind, parcă, smuls din traumele resimțite de Shelley.

Scriitoarea se află, politic și creativ, mereu între două curente puternice, Iluminismul și Romantismul (fiind influențată de cercul în care trăiește și de faptul că atât tatăl, cât și soțul erau radicali politic). Shelley se îndepărtează de principiile Romantismului clasic care are în centru individul și interesele sale centrate strict pe eu. Scriitoarea pune accent pe problemele de natură morală și psihologică ale personajelor sale, fie că vorbim despre procesul prin care trece doctorul Frankenstein chiar înainte de a da viață creaturii sale, fie că ne concentrăm pe întrebările existențiale pe care și le pune damnata ființă. Autoarea este adepta unui romantism care blamează individualismul. În același timp, Shelley crede într-un altfel de iluminism, în care puterea politică este echilibrată și responsabilă, iar câștigurile de pe urma științei sunt și ele echilibrate cu natura.

Shelley avertizează prin opera sa pierderea din vedere a faptului că omul nu este centrul creației, ci un privilegiat, iar iluzia controlului oferit de știință va fi îndepărtată de realizarea faptului că acțiunile doctorului Frankenstein și chiar ale Creaturii sale nu au niciun impact asupra istoriei, oricât de tragice le-ar fi destinele. Individul, așadar, nu poate controla natura ori istoria.

Despre romanul Frankenstein

Frankenstein a fost publicat în 1818, cu autor anonim în prima ediție (atunci când tânăra avea 20 de ani). Shelley și-a dezvăluit numele abia la a doua ediție a romanului.

Romanul gotic Frankenstein sau Prometeul modern este opera care a pus bazele literaturii SF. Inovațiile industriale din secolul al XIX-lea au deschis porțile imaginației tinerei Shelley, care a fost prinsă, asemenea contemporanilor săi, între Iluminism și Romantism (între știință și individ).

Acțiunea se petrece în secolul al XVII-lea, secol în care experimentele pe animale, dar și pe oameni, de multe ori chiar publice, prin care se încerca reanimarea corpurilor cu ajutorul galvanizării, odată cu nou descoperita electricitate, nu erau fenomene rare.

Mary Shelley folosește tehnica povestirii în ramă pentru primul său roman, scrisă sub formă epistolară. Cititorul face cunoștință cu trei naratori și trei perspective ale acțiunii.

Întâi îl întâlnim pe căpitanul Walton, care se ocupă de narațiunea introductivă. Căpitanul și doctorul Victor Frankenstein se întâlnesc la Polul Nord, în timpul unei vaste operațiuni de vânare a unui monstru întreprinse de către doctor.

Walton îi scrie surorii sale cele povestite de Frankenstein – pe care îl găsește aproape înghețat – un avertisment legat de obsesia pe care o împărtășesc căpitanul și doctorul, de a face descoperiri științifice importante.

Apoi, Shelley îi predă ștafeta lui Victor Frankenstein, care îi spune căpitanului povestea sa de viață. De la moartea mamei sale și ambițiile legate de știință din facultate, până la creația Monstrului care i-a distrus viața, mânat fiind de obsesia de a-i readuce la viață pe cei dragi.

Ceea ce este ieșit din comun pentru romanele acelor vremuri este că Shelley predă ștafeta și Monstrului. Aflăm că acesta, după ce a fost creat și abandonat de doctor, după ce-i ucide fratele, fuge și reușește să se ascundă lângă cocioaba unor sărmani, pe care îi ajută din umbră și de la care învață pe ascuns să vorbească și să citească. Fascinant în opera lui Shelley este că Monstrul ei este conștient de sine, blând cu familia sărmană și se descoperă chiar și el hidos, într-o reflexie de apă. Shelley creează un monstru care poate înțelege reacțiile celor care sunt îngroziți de el, fiind damnat a nu fi înțeles vreodată în aceeași măsură nici măcar de cel care i-a dat viață.

Shelley închide, apoi, acoladă după acoladă, narațiunea. Monstrul rămâne la mijloc, Walton introduce și încheie romanul, iar Frankenstein oferă detaliile.

Cine este Frankenstein?

Dacă ai citit deja romanul ești, probabil, în tabăra celor care sunt puțin afectați de faptul că, în general, termenul Frankenstein îi este atribuit de fapt, Creaturii, Monstrului lui Frankenstein și nu doctorului care l-a creat.

Am pornit de la această premisă într-o încercare foarte scurtă de a înțelege acest fenomen – extrem de rar întâlnit în literatură, chiar și influențată de pop culture. Cauza evidentă este faimoasa adaptare cinematografică a lui James Whale, care a reușit să acapareze imaginația și interesul oamenilor, dar și să imprime definitiv imaginea inconfundabilă a monstrului în mintea tuturor. Toate marile ecranizări ori animații au mers apoi pe mâna regizorului, iar imaginea monstrului cu fruntea lată, străpunsă de elemente metalice ce au ajutat la animarea sa au rămas scrise ca în piatră pentru generațiile ce au urmat.

Pe lângă asta, povestea este, în mare parte, despre Monstrul lui Frankenstein. Chiar și după lectură, el rămâne adesea cu noi, soarta lui atât de cruntă, nedreptatea suferită, tragedia existenței sale, ne urmăresc, astfel că imaginea doctorului Frankenstein este ușor de pierdut din vedere – mai ales vizual, după cum spuneam. Mai mult, titlul cărții și, implicit, al filmului este Frankenstein, astfel că este ușor de înțeles asocierea creată de creierele noastre între cele două elemente: imaginea monstrului și titlul filmului.

Despre numele Victor Frankenstein

O teorie pentru alegerea numelui „Victor” este datorată unui indiciu din carte. Monstrul povestește la un moment dat că se regăsește într-un personaj din Paradisul pierdut scris de John Milton. Creatura se consideră Lucifer din poem, îngerul căzut. Lucifer și ceilalți îngeri căzuți odată cu el sunt închiși în iad fiindcă s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, așa cum a procedat și Monstrul cu creatorul său. Mai mult, Milton îl numește pe Dumnezeu „cel victorios” în versurile sale. Paralela este destul de solidă încât să ne putem imagina că a reprezentat sursă de inspirație pentru scriitoare.

În ceea ce privește numele de familie, Shelley nu a recunoscut niciodată, însă sunt mai multe teorii cum că în călătoriile prin Europa, ar fi ajuns la castelul Frankenstein de lângă Darmstadt în anul 1814, chiar în perioada în care alchimistul Johann Konrad Dippel făcea experimente pe corpuri umane. Radu Florescu, academician român, profesor de istorie al Boston College, susține că scriitoarea nu a menționat niciodată acest lucru pentru a menține imaginea de originalitate a poveștii. Dincolo de toate acestea, însă, tehnica romanului și faptul că Shelley a propus în scris problema aducerii la viață a materiei moarte, cât și stilul inconfundabil, nu îi umbresc reușita. Este totuși posibil ca acest castel să fi fost inspirația pentru numirea personajului și romanului Frankenstein.

Despre Prometeul modern

Credem că este necesară o privire mai atentă și asupra subtitlului romanului, Frankenstein sau Prometeul modern. Cu toate că edițiile moderne îl sar adesea, este important de știut că acesta este titlul original al romanului și că el ne ghidează către sensurile pe care Shelley le-a infuzat în paginile ficțiunii sale.

Prometeu este unul dintre titanii din mitologia greacă, cel care a furat focul de la zei pentru a-l oferi oamenilor. Tot el este și cel care primește poruncă de la Zeus să creeze oamenii după asemănarea zeilor.

Într-un roman inspirat de mitologia greacă, Circe de Madeline Miller, scriitoarea își închipuie o conversație între Circe (zeița care va transforma peste secole marinarii ce ajung pe insula ei în porci și pe care Odiseu reușește să o facă să se răzgândească în scrierile lui Homer) și Prometeu, care se află la banchetul titanului Helios – tatăl zeiței și zeul soarelui, cu mult timp înainte de a fura focul pentru omenire. Menționăm acest titlu fiindcă Miller își închipuie o conversație între cei doi, ambii fascinați de oameni și a lor mortalitate. Rândurile punctează mila pe care Prometeu o simte pentru aceștia, o empatie învăluită în invidie, fiindcă muritorii au șansa ca viața lor să însemne cu adevărat ceva, tocmai pentru că sunt destinați ca timpul să li se sfârșească la un moment dat.

Dincolo de perspectiva prezentată de Miller, Prometeu suferă una dintre cele mai crunte sorți din mitologia greacă. Pentru că îndrăznește să ofere focul oamenilor, iar prin asta lumină și progres – fiindcă focul micșorează atât frica, cât și dependența oamenilor față de zei – titanul este pedepsit de Zeus pentru eternitate. Va fi legat în lanțuri de o stâncă din munții Caucaz și, în fiecare zi, vulturul lui Zeus îi va mânca ficatul. Este de menționat că, în Grecia antică, ficatul semnifica ceea ce inima reprezintă azi pentru noi, ficatul era, deci, centrul emoțiilor. Ficatul i se regenera zilnic, astfel că enormul vultur îl supunea acestui chin, zi de zi.

Prometeu este, așadar, fondatorul civilizației, considerat erou al umanității, iar prețul plătit este pe măsura evoluției oamenilor, pe măsura inovațiilor și progresului ce au urmat însușirii acestui dar.

Fascinant este faptul că Mary Shelley era de părere că Prometeu este mai degrabă o figură malefică, negativă, fiindcă, oferind focul umanității, titalul a pus natura în pericol, dând prea multă putere omului.

Paralela dintre doctorul Frankenstein și titanul care a creat oamenii, ori însuși Dumnezeu, este evidentă pe parcursul romanului. Dorința de a oferi viață asemenea zeilor pune problema egalității între zei și oameni. Nu este întâmplătoare nici asocierea dintre descoperirea inițială a focului și recenta descoperire a electricității în secolul al XVII-lea – cel în care autoarea plasează acțiunea – ambele fiind trepte decisive în evoluția societății umane și, implicit, a depărtării acesteia de sacralitate. Omul devine, în ambele cazuri, stăpânul absolut al mediului său.

Mary Shelley alege să-și numească personajul antagonist astfel, fiindcă Victor Frankenstein este, și el, un Prometeu. Prin descoperirea sa dovedește că oamenii pot fi creați și prin metodă științifică, nu doar prin cea biologică, însă consecințele acestei creații sunt greu de acceptat chiar de către protagonist.

Cei doi monștri din Frankenstein

Romanul studiază umanitatea și monstruozitatea, nebunia și scânteia conștiinței de sine. Mary Shelley ia o decizie care impactează profund felul în care ne raportăm la roman. Frankenstein nu îi dă niciodată un nume creaturii sale, numindu-l pe tot parcursul poveștii „Monstru”, „Creatură”, abominație și multe astfel de apelative. Scopul este cel de a dezumaniza creatura, cu toate că, până la sfârșitul romanului descoperim doi monștri.

Unul dintre monștri este, evident, Creatura a cărui corp format din diverse părți ale mai multor cadavre și unite printr-o tehnică nedezvăluită în carte (comparativ cu varianta cinematografică și metoda animării cu ajutorul electricității) promite să te țină treaz câteva nopți de la citirea cărții. Creatura, abandonată, îl ucide întâi pe fratele lui Victor, crimă pentru care este pedepsită și executată o slujnică, Justine Moritz. Monstrul, cum menționam mai sus, reușește să se ascundă, să învețe să vorbească și să citească, iar când se întâlnește din nou cu Frankenstein, îi cere să își asume responsabilitatea pentru viața mizeră și lipsită de speranță pe care este nevoit să o înfrunte.

Lui Victor i se face milă de monstru și, la rugămințile acestuia, îi promite să îi aline singurătatea prin crearea unei ființe noi, o parteneră pentru monstru. Înainte de a termina procesul, însă, Frankenstein realizează ce e pe cale să facă și dezmembrează furios noua creatură. Monstrul descoperă acest lucru și promite să îl viziteze pe doctor în noaptea nunții. Frankenstein se căsătorește și crede că va fi ucis curând, însă Monstrul îi ucide mireasa. Abia acum, omul de știință înțelege pe deplin ceea ce a făcut și pornește în misiunea de a-și ucide creația.

Când ajungem la perspectiva Monstrului în roman, descoperim că acesta este conștient de sine și se compară în discurs cu creatorul său, cu Adam, primul om, dar și cu Lucifer, îngerul căzut – ca exprimare a singurătății sale și a incapacității celor din jur de a-l înțelege.

Celălalt monstru este chiar doctorul Victor Frankenstein care, cu toate că își pune tot felul de întrebări înainte de a aduce la viață Creatura, fuge de responsabilitatea creării acesteia, abandonând-o plin de dezgust și groază. Acțiunile sale care au neglijat ființa, care s-a dovedit că putea citi și învăța, în ciuda felului în care a primit viață și a înfățișării sale macabre, sunt ceea ce a dus la moartea celor dragi.

Frankenstein sau Prometeul modern – carte care a schimbat lumea

Shelley a fost primul scriitor care a îmbinat ficțiunea cu știința. Fantasticul a făcut dintotdeauna parte din literatură, fie că ne gândim la mitologia greacă și ai săi zei, ori creaturi fantastice, la miturile vikingilor, la legendele chinezești ori la basmele din întreaga lume. Mary Shelley, în schimb, prin împletirea ficțiunii cu această destul de recentă întreprindere a oamenilor, numită știință, a creat un nou gen literar și, odată cu acesta, o infinitate de lumi imaginate, pentru care știința este elementul care oferă scânteia creatoare.

Scriitoarea și-a pus o întrebare simplă, așa cum H. G. Wells se întreabă zeci de ani mai târziu, cum ar fi dacă am fi atacați de marțieni (Războiul lumilor) sau cum ar fi să putem călători prin timp (Mașina timpului), așa se întreabă și Mary Shelley, cum ar fi dacă experimentele vremurilor ei, în care picioarele de broască ale decedatei ființe erau activate de curentul electric ar putea ascunde o tehnică științifică prin care oamenii să poată fi readuși la viață?

Spuneam la începutul articolului că Frankenstein se află în această secțiune a Blogului Libris datorită contribuției sale în lumea în care trăim. Suntem de părere că inventarea unui gen literar atât de fructuos precum SF-ul este un argument suficient de valid pentru a putea afirma că da, romanul Frankensteina schimbat lumea.

După așezarea acestei mici semințe în marea istorie a literaturii, scriitori din întreaga lume își vor închipui, chiar și secole mai târziu, călătorii prin timp și spațiu, invazii extraterestre, cyborgi, Inteligență Artificială conștientă de sine, lumi distruse sau create de tehnologii incredibile și galaxii organizate politic și unite sub același imperiu.

Toate aceste lumi imaginate își au rădăcinile în romanul unei tinere care s-a născut în secolul al XVIII-lea și care a scris povestea unui monstru la provocarea unui poet, într-o seară furtunoasă a unui an fără vară.

SF* – Am preferat să păstrăm această formă atunci când ne-am referit la literatura științifico-fantastică/ știință-ficțiune fiindcă termenul din limba engleză acoperă mai bine specificul acestei cărți. Science Fiction se referă la genul literar care are ca temă impactul științei și tehnologiei asupra individului și societății.

Articol realizat de Roxana Molocea pentru libris.ro.

„Cărțile m-au urmărit, uneori mai timid, alteori mai hotărât, întreaga viață. Începând cu povestirile lui Ion Creangă citite de tatăl meu (cu savurosul și autenticul său accent), continuând cu nopțile nedormite, luminate de magia lecturii din liceu, până la bazele teoretice acumulate în cadrul Facultății de Litere și apoi la descoperirea rotițelor din spatele industriei odată ce am devenit parte din echipa Libris, viața m-a împins, spre norocul meu, din ce în ce mai aproape de lumea cărților.

Lectura este, pentru mine, un exercițiu continuu de empatie. Nu vom cunoaște niciodată cu adevărat și în profunzime viața altei persoane. Fiindcă ne lipsește această capacitate, avem nevoie de resurse, de exercițiu. În acest sens, lectura este esențială. Trebuie să citim, să avem contact cu poveștile de viață a zeci, sute de alți oameni, povești mai mult sau mai puțin codate, ca măcar să începem să înțelegem noi și noi perspective, care să ne ajute să fim mai înțelegători, mai toleranți, mai buni, mai umani.” – Roxana Molocea

Vezi alte articole scrise de acest autor: Roxana Molocea