M-am trezit si azi cu noaptea in cap pentru ca desi e mare, dumnealui inca mai vrea uneori lapte. Si se trezeste scancind ca un catel si mormaie blegut „late, late….” . Si eu ii spun sa ramana in pat pentru ca ii aduc eu, caldut, il iau in brate si bem lapte amandoi ca atunci cand era mic mic. Si il invelesc cu paturica moale de la Mos Craciun, pentru ca in general nu suporta nimic pe el. Si il iau in brate si il strang tare de tot la piept si ii spun mereu ca „mama e aici si il iubeste”…si el se foieste inca 20-50-70 minute, cat imi sare mie tot somnul si mijeste de ziua. Si cand adoarme si el in sfarsit, nu mai adorm eu pentru ca simt deja presiunea primului pacient la usa. …
…de multe ori simt ca numele Vlad nici nu i se potriveste. Parca e prea aspru pentru un copil ca o raza de soare. Nu stiu daca toata durerea anterioara s-a rasfrant si asupra lui. Dar simt ca e infinit mai …altfel decat acum 8 ani. Parca la Andrei totul a curs lin si la secunda, a bifat toate etapele fara sa le intarzie nici un minut. A tinut capul de la nastere, a stat in sezut la 6 luni fara o zi , singur singurel , a mers la 1 an, la 1 an 11 luni spunea „ata ce e, ata ce e”….si dintr-o data am ajuns la 3 ani si la ” mai e un pit din ziua mea mami, mai e un pit…”. Lumea „simpatica” imi aminteste cat de putin stau cu el. Surprinzator cred chiar ca acum 7-8 ani, cand aveam 4-5 garzi pe luna stateam infinit mai putin, dar stiam a ma bucura infinit mai mult. Poate de aceea si copiii vin cand trebuie si cand incepi sa incurci „cariera” cu familia, de fapt pierzi…timp pretios. Daca as lua-o de la capat inca o data….
Dar nimeni nu o ia de la capat. Nici macar acum, cand stiu si simt ca trebuie valorata secunda de viata nu o adun acolo asa cum trebuie. Cum au trecut deja 28 luni de cand l-am adus acasa, l-am asezat in patutul acela cam auster…doar pentru o dupa-amiaza, l-am luat apoi langa inima mea si nu i-am mai dat drumul. Fiecare zi asteapta momentul acesta, care acum e peste inca o zi de lupta si struggle. Sa ne luam in brate, sa spunem ” a s’pus pup” lui Andrei, sa puna „pisica tzitzi” si sa se cuibareasca/tolaneasca in mine.
L-am lasat acum acolo, langa 2 pisici de plus, invelit cu paturica sa ma astepte. Sa o luam de la capat cu lupta, cu cuvintele de data asta, de parca manuta nu ar fi fost suficient. Sa il invatam sa nu mai alerge continuu si sa aiba rabdare. Sa invete de fie om mare. Sa spuna ca aseara pentru prima data „nu pot”. Sa fim acolo in spatele lui sa il ajutam. Cliseele zilnice sunt ” nu il mai compara” si mai ales ” nu il mai compara cu Andrei”, de parca sufletului poti sa-i comanzi si sa-i spui ce si cum sa nu mai gandeasca.
O data in plus cea mai mica imperfectiune a copilului tau sapa rani adanci. O data in plus as prefera ca lumea sa inteleaga ca NU INTELEGE. Asa cum pacientii se simt raniti cand vin la tine cu o raceala ingrijorati si anxiosi si tu ii nimicesti spunandu-le ” e o simpla raceala”, bagatelizandu-le suferinta. Sigur, tu vrei sa le dai o veste buna.
….mermeliciul meu e asa de vesel mereu si de moale si de iubibil. Te stoarce zilnic pana la ultima sudoare de energie pentru ca a doua zi sa o ia de la capat. Continuam sa dansam pe sarma, punand lent caramizi. We will make it after all. We have to.
ps: mama, tata si Andrei te inteleg. Pentru ei nu esti doar o furtuna fara rabdare, esti toata lumea. Pentru ei esti piesa din puzzle care face universul complet. Exact asa cum esti tu. Si azi o luam de la capat.
