În luna care face tranziția de la primăvară la vară am ales să amplificăm atmosfera care ne deschide spre o nouă perioadă trăită în plenitudine senzorială, printr-o invitație aparte lansată la Clubul de Lectură Bibliofeel de la Librăria Șt.O.Iosif Brașov. Apărut într-o traducere nouă publicată la Editura Pandora în Colecția Anansi, romanul lui Giorgio Bassani, „Grădinile Finzi-Contini”, a fost tocmai o asemenea ocazie pentru a da startul anticipațiilor imaginative de sezon.

Parte dintr-o serie de romane care l-au făcut celebru pe Bassani, recompensat cu numeroase premii literare, elogiat de notoriul critic literar Harold Bloom, ecranizat și de Vittorio de Sica într-un film care a câștigat Ursul de Aur de la Berlin, dar și Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin la începutul anilor ‘70, „Grădinile Finzi-Contini” este considerat și astăzi una dintre cele mai frumoase povești de dragoste semnate de un autor italian. Poate și acest argument a fost cârligul psihologic care ne-a motivat să alegem acest roman spre discuție, în cadrul Clubului de Lectură Bibliofeel.

Romanul lui Giorgio Bassani are câteva trăsături aparte. E drept că și editura a ales să îl promoveze ca un roman de dragoste, dar sunt câteva nuanțe de surprins aici, dincolo de faptul că este mult mai mult de atât. E o poveste care se adresează cititorilor răbdători. Dar asta nu pentru că ar fi greoi, apăsător stilistic sau în construcție, ci mai degrabă pentru că e un roman lent, discret, un slow-burner cum l-ar numi americanii, un roman care te imersează treptat în atmosferă. Mai sărac din punct de vedere epic și mai bogat în evocări și atenție la detalii, e o poveste care se consumă în potențial, în ceea ce se așteaptă, în ceea ce se anticipează, mai puțin decât în realitatea epică care se actualizează. E un roman al trăirilor și al neînțelesurilor, dar asta se potrivește bine, atâta timp cât o mare parte a poveștii se petrece la vârsta întrebărilor, a entuziasmului dar și a primelor dezamăgiri.

Cartea „Grădinile Finzi-Contini” surprinde episoade din viața unor familii de evrei italieni din Ferrara, oraș din nordul Italiei al anilor ‘30, perioada în care Mussolini a instaurat legislația rasială ale cărei consecințe depline s-au simțit spre finalul decadei, odată cu începerea deportărilor în masă. Fundalul tensionat, al constrângerilor fasciste e mai puțin vizibil în poveste, deși impactează și chiar catalizează întâlnirea dintre protagoniștii (potențialei) povești de dragoste. Personajul masculin, din perspectiva căruia e construită povestea, privește retrospectiv evenimentele de tinerețe, dintr-un prezent în care care familiile implicate au dispărut odată cu tăvălugul Holocaustului. Tronând în Ferrara, impunătorul cavou al familiei Finzi-Contini impresionează și în prezentul narativ al poveștii, măcar prin dimensiune și siluetă, deși nu reunește rămășițele tuturor membrilor ei, dispăruți în lagărele de concentrare.

Protagonistul masculin, originar dintr-o familie de burghezi, obișnuia să privească cu admirație pe mult mai bogații Finzi-Contini, pe care îi întâlnea la sinagogă în fiecare săptămână. În vreme ce tatăl protagonistului avea o implicare publică și părea mai ancorat în realitate (deși, în mod ironic, chiar și evreu este membru al partidului fascist), familia Finzi-Contini se ținea departe de angajamente politice, în ciuda vremurilor tot mai tulburi care se anunțau, preferând să trăiască într-o izolare progresivă, dar deloc apăsătoare, ba chiar fertilă și oportună.

Ei practică ceea ce am numi astăzi viața într-o bulă, o bulă de preocupări, prieteni și întâlniri care rămân paralele cu spiritul militarist-naționalist al decadei. Acesta este unul dintre aspectele frapante ale poveștii: felul în care acești evrei bogați evocați în povestea lui Bassani reușesc să își conserve obiceiurile aristocrate și chiar să-și impună un soi de autoexil protector în spatele zidurilor impozantului conac cu grădini pe care îl dețin. Patriarhul familiei, un personaj blând, dar hiperprotectiv își creează propria societate autosuficientă, pe măsură ce legile antievreiești se înăspresc, astfel încât copii și prietenii săi nu resimt atmosfera apăsătoare care care le restrânge progresiv drepturile. Ba chiar tocmai pe fondul acestor legi, protagonistul narator nenumit ajunge să frecventeze microsocietatea Finzi-Contini, atunci când nu mai are voie să acceseze terenurile de sport publice și ajunge să practice tenisul în luxuriantele grădini ale aristocrației evreiești italiene. Aici se apropie și se împrietenește cu Micol și Alberto, copiii familiei Finzi-Contini, alături de care petrece timp jucând tenis, discutând despre literatură, despre viață, practicând plimbări și menținând tabieturile unei lumi fără griji. Aici protagonistul ajunge să se îndrăgostească de Micol, dar povestea lor rămâne mai degrabă sugerată, trăită discret, între impetuozitatea tinerească, dar și cenzura moravurilor conservatoare. Legătura amoroasă dintre cei doi se consumă mai puțin în declarații și gesturi tandre, erotice, cât mai degrabă în timp petrecut împreună, în tensiunea adictivă a căutării companiei reciproce, în spiritul saloanelor din urmă cu o sută de ani.

Marea istorie și aerul instabil al violențelor ce se anunță dispar undeva în fundal pentru acești tineri captivați de propria lor poveste. Cu toate acestea, povestea de dragoste nu pare să se concretizeze, să se actualizeze, să evolueze ci rămâne captivă într-un joc al distanțelor și apropierilor în care asimetria implicării va deveni tot mai evidentă. Micol decide, din motive obscure să mențină mai târziu o distanță față de protagonistul narator, în vreme ce acesta din urmă își intensifică eforturile de seducție, neînțelegând eschiva celei pe care o iubește.

Care este motivul retragerii lui Micol? Adoptă ea o poziție rațională și încearcă să dea prioritate unui orizont pragmatic? Prețuiește mai mult prietenia protagonistului sau este temătoare sentimental? E de fapt implicată într-o altă relație amoroasă? Ce stă de fapt în calea iubirii lor? Istoria cu ale sale violențe e pe cale să se dezlănțuie? Preferința tacită a ambilor protagoniști pentru contemplație (cei doi gestionează cu dificultate prezentul, preferând să-l transforme în trecut pentru a-l admira nostalgic)? Sunt întrebări la care cititorii vor fi provocați să răspundă iar interesul și originalitatea poveștii sunt asamblate tocmai prin acest mister al nereușitei amoroase. O nereușită care va fi însă necesară pentru o maturizare, căci, așa cum îi amintește tatăl personajului narator, omul are nevoie să moară măcar o dată pentru a înțelege lumea și e mai bine să mori tânăr, cât încă mai ai timp ca să te poți reface și să-ți trăiești din nou viața la bătrânețe.

Iluzia eternității libertății și autosuficienței, iluzia ieșirii din istorie prin autoexilul din spatele zidurilor se ciocnește în cele din urmă cu realitatea războiului. Unele personaje, precum protagonistul povestitor vor muri simbolic și se vor maturiza, familia Finzi-Contini va muri alături de lumea pe care au construit-o și ale cărei coordonate contemplative vor fi strivite de oamenii de acțiune, fanatici.

O poveste despre dragostea de tinerețe, cu conurile ei de umbră și intensitățile ultimative, un roman al memoriei amintirilor, un roman inițiatic, dar și un roman despre moartea unor lumi, despre virtuțile și pericolele iluziei, „Grădinile Finzi-Contini” oferă un prilej memorabil cititorilor de a gusta o scriitură aleasă a unuia dintre marii prozatori ai Italiei secolului al XX-lea.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.