Trăim într-o eră conectată digital, în care suntem, tehnic, mai aproape unii de alții ca niciodată, la un click distanță pe rețelele sociale, dar și la mult mai puține ore sau minute, grație mijloacelor de transport dezvoltate în ultima sută de ani. Cu toate acestea sau poate tocmai de aceea, statisticile citate de Francie Healey într-un volum interesant apărut la Editura Litera scot în evidență, cel puțin la prima vedere, faptul că tot mai mulți oameni prefera să trăiască singuri: în Suedia gospodăriile cu o singură persoană în orașele mari ajung chiar și până la 39%, în vreme ce SUA sau Coreea de Sud au, la rândul lor, cifre în creștere: 28% dintre americani, respective 31.6% dintre coreeni se susțin singuri în gospodării (de amintit este faptul că toate aceste procente au crescut masiv în ultimele trei decade și se află în continuă creștere, mai ales în economiile avansate precum cele exemplificate de Healey). Paradoxul e oarecum familiar : suntem mai urbanizați și mai în proximitate unul de celălalt și totuși ne simțim și suntem mai singuri. Dar poate că paradoxul e partial înșelător. Poate că tocmai în contextul proximităților amintite ne permitem un alt stil de viață în care destinul partenerial clasic nu mai e o necesitate. Cifrele evocate mai devreme nu reflectă neapărat o situație pe deplin nefericită, de compătimit. Căci, așa cum sugerează Healey, există un fenomen care a luat amploare în ceea ce privește demnitatea traiului solitar, ca expresie a celebrării individului în fața unor standarde seculare sau religioase prescrise social și nu ca expresie (doar) a unui eșec în găsirea partenerului.

E vorba de un fenomen prezent și în țările europene și pe continentul american, dar cu atât mai vizibil în Asia (Japonia și Coreea de Sud, de pildă), acolo unde mentalitatea patriarhală și conservatoare s-a păstrat o perioadă mai întinsă de timp, exercitând în cele din urmă, în noile generații un efect de contrareacție și respingere.

Într-o societate precum Coreea de Sud, extrem de competitivă, cu ierarhii sociale frustrante (și roluri de gen bine distribuite), femeile în mod special au început să-și revendice autonomia . Situația pare, poate, partial întârziată în raport cu Europa, însă pozițiile feministe sunt cu atât mai dificil de asumat într-o societate impregnată de influențele neoconfucianiste, cu discriminare destul de explicită, în care aspectul fizic este esențial în evaluare (o treime din femeile cu vârsta între 19-29 de ani din Coreea de Sud își fac operații estetice), iar căsătoria este unul dintre ingredientele esențiale ale reușitei sociale. De ani buni însă, coreencele mai tinere au asumat poziția no-marriage, s-au eliberat de corset și au amplificat fenomenul alegerii vieții solitare. E vorba de un fenomen pe cale să fie conceptualizat sociologic dar care are deja etichetele lui identitare pe rețelele sociale: ohitorisama în Japonia, respectiv honjok în Coreea de Sud.

Honjok, un termen așadar provenit din jargonul de contracultură, înseamnă de fapt trib de câte unul (honja= singur, jok=trib) și desemnează, cu preponderență o generație de tineri care aleg să profite de solitudine (să întreprindă activități singuri, să călătorească singuri, să mănânce în public singuri, printre altele, respingând prescripțiile narative sociale). Așadar nu e vorba de oameni care eșuează în singurătate, ci de oameni care aleg solitudinea. E o distincție importantă pe care și Haley încearcă să o susțină.

Perspectiva nu este chiar nouă, mai ales pentru spațiul european și american. E adevărat că ideea de singurătate a fost mai degrabă discreditată de-a lungul timpului și încărcată cu semnificații negative sau privită într-o lumină pozitivă doar în context religios (al unei auto recluziuni din lume, cu o misiune dedicate divinității). Totuși, încă din secolul al XIX-lea și mai ales în secolul al XX-lea, autori precum Emerson, Thoreau (care au celebrat traiul în pădure) și mai apoi existențialiștii europeni (care au observat că, în esență, suntem singuri, liberi și responsabili – poate vă amintiți și de Irvin Yalom) au resemnificat ideea de singurătate nu ca o stare de evitat, ci ca ceva intrinsec legat de condiția noastră umană. Desigur că suntem o specie tribală, am avut și avem nevoie de grupuri pentru a evolua (n-am fi fost capabili de reușitele tehnice și prospere fără o societate care astăzi tinde să devină inclusiv virtuală). Dar chiar și așa, singurătatea nu este însă doar o sursă de suferință, ci și o oportunitate și chiar o necesitate pentru dezvoltarea personală, așa cum pare să sugereze formula honjok.

Aparent, termenul de singurătate pare să fie încărcat, după cum am amintit, cu o rezonanță negativă. Face referire la cineva cel mai probabil nefericit, lipsit de prieteni, un soi de consecință a unui eșec în socializare și în încercarea de a stabili o conexiune. Singurătatea poate fi situațională, inevitabilă (atunci când ne mutăm într-un oraș nou sau când pierdem un prieten) dar poate deveni ceva cronic, transformându-se într-o stare de spirit, predispunându-ne la depresie. Prin contrast, solitudinea, chiar dacă implică și ea lipsa unei companii, ea este în esență pozitivă, ea reprezintă o alegere și nu o consecință a unui eșec, ea este o întoarcere la individ și la nevoile acestuia de autocunoaștere, indiferent de presiunile sociale. Honjok este de fapt o declaratie a celor care caută să se apropie mai mult de ei înșiși, să se împrietenească cu ei înșiși (devenind, în acest proces, mai autentici apoi în deschiderea față de ceilalți, mai capabili de empatie și de asertivitate). Honjok este o practică ce nu se adresează doar oamenilor contemplativi, timizi, introverți sau independent. Pe un spectru identificat de Healey care include o coordonată de extraversie-introversie și una de dependență-independență, cu toții ne situăm în poziții deloc absolute și cu toții putem beneficia, în funcție de temperamentul pe care îl avem, de solitudine.

Solitudinea nu implică o negare sau un refuz al nevoilor sociale, ci, în mod poate surprinzător ea este un potențator de calitate a interacțiunilor. Petrecând timp de calitate cu noi înșine, putem ajunge să ne cunoaștem mai bine, sa ne conștientizăm gândurile și sentimentele, să cultivăm priceperea de a asculta. Pentru a putea dezvolta relații de calitate avem nevoie de o relație bună cu noi înșine (poate cea mai importantă – în acest sens, pentru a o evidenția simbolic, unii preferă celebrări publice, ca parte dintr-un curent intitulat sologamie și care include chiar petreceri de căsătorie cu tine însuți). Chiar dacă asemenea inițiative pot părea excentrice și narcisice, ele vin să sublinieze o dedicare pentru propria persoană pe care adesea ne-o refuzăm din cauza presiunilor sociale (riscul de părea egoiști).

După ce clarifică aspectele conceptuale și subliniază rolul potential al solitudinii ilustrat de mișcarea honjok, în ultima parte a volumului, „Honjok. Arta de a trăi singur”, Healey propune o serie de posibile tehnici prin care să ne dezvoltăm o relație bună cu propria singurătate, de la asumarea punctelor de vedere, la exerciții de introspecție (în care ne analizăm nevoile, sentimentele și cultivăm curiozitatea) și până la ritualuri dedicate sinelui în viața de zi cu zi.

Chiar dacă singurătatea pare să fi devenit una dintre marile provocări ale societății contemporane și a început să capete proporții epidemice astăzi, cu impact semnificativ asupra sistemelor de sănătate și asupra economiilor (la Editura Humanitas a fost tradus un volum interesant semnat de Noreena Hertz, intitulat Secolul Singurătății care pune în evidență profunzimea efectelor acestui fenomen), există și o latură optimistă, constructiva a ideii de a fi singur.

Atunci când singurătatea devine o alegere, în forma solitudinii, cel mai crunt inamic al nostru ne poate deveni de fapt aliat. Singurătatea nu trebuie să fie ceva fatal și de temut, ci poate deveni o asumare conștientă a dimensiunii de care avem nevoie pentru a deveni mai autentici și mai profunzi. Triburile de câte unul , din conceptul honjok, vor deveni expresia socială a preocupării asumate până la capăt în dezvoltarea personală.

Articol realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea