În urmă cu un an am parcurs cu interes volumul semnat de jurnalistul Johann Hari, „Legături pierdute”. Cartea tradusă și publicată în limba română de Editura Trei propunea cititorilor o explorare a depresiei și a cauzelor care o amorsează, ce au depășit de ani de zile cadrul strict biologist care a suscitat suficient entuziasm peste ocean, cel puțin în anii ‘80-’90, decadele de înflorire a farmacologiei psihiatrice. În volumul „Hoții de atenție”, Johann Hari căuta să reconsidere și să reorienteze atenția asupra cauzelor sistemice, asupra firescului care ne vulnerabilizează, sugerând așa cum evocă și titlul că depresia este un fenomen asociat cu deconectarea: deconectarea de corp, de muncă, de traumele copilăriei, de valorile intrinseci, de lumea naturală. Fără să pledeze doar pentru eforturi de autocunoaștere și reconstrucție personală, la fel ca Gabor Mate, în „Mitul normalității” și Hari sublinia importanța unei abordări sistemice, la nivel societal pentru a compensa deconectările care ne aruncă în spirala tulburărilor afective.

Anul acesta l-am redescoperit pe JohannHari într-un volum similar în construcție și structură cu cel menționat anterior, dar cu o altă temă, la fel de controversată și provocatoare: perturbarea sistematică a atenției. O funcție psihică esențială, atenția este un instrument de bază de care dispunem pentru susținerea memoriei, construcția identității, socializarea, traiul în comun în general. Dintre toate funcțiile psihicului, probabil că atenția este supusă celor mai mari presiuni și mutații în ultimele decenii, iar asta se oglindește nu doar în creșterea incidenței unor tulburări conexe (de la depresie și anxietate) în populația generală, ci și în dezechilibrul difuz pe care îl resimțim poate în viețile noastre, chiar și când nu ajungem la psihiatru sau la psiholog. La fel ca în Legături pierdute, Johann Hari consideră că problemele sunt de fapt sistemice și globale, că trăim de fapt o epidemie de inatenție, așa cum știm deja că trăim o epidemie a obezității. Iar cauzele nu au de-a face doar cu obiceiurile noastre și inițiativele personale, ci cu un context vulnerabilizant mai larg. Cine sunt totuși hoții de atenție care dau titlul cărții lui Hari?

Nemulțumit de timpul petrecut în fața ecranelor și de distractibilitatea greu de controlat a gadgeturilor digitale cu care era în contact, Johann Hari încearcă o cură personală de detox digital: se mută timp de mai multe săptămâni într-un orășel american, încărcat de cărți și de mult timp liber. Experimentul personal, evocat pe parcursul capitolelor și rezultatele lui (nu foarte durabile, dar surprinzătoare pe alocuri) e dublat de investigația întrebărilor pe care Hari și le-a pus în ceea ce privește cauzele care ne perturbă atenția.

Prima cauză surprinsă de Hari este creșterea vitezei de comutare și filtrare din societatea în care trăim. În esență viteza mai crescută care ne domină viața ne dă o disponibilitate mai mică pentru focalizarea atenției. Deși suntem limitați biologic (avem o lățime de bandă finită), trăim cu iluzia că putem gândi și face câte 3-4 sau chiar 10 lucruri în același timp. Costul comutării atenției este de fapt un timp pierdut al reconectării și resuscitării. Multitasking-ul este parțial iluzoriu, pentru că noi mai degrabă jonglăm comutarea atenției de pe o sarcină pe alta în loc să o distribuim eficient. Experimentele evocate de Hari ne amintesc că acest multitasking ne face mai predispuși la greșeli (inclusiv testele IQ ale celor distrași constant cu mesaje pe telefon au rezultate mai mici cu până la 10 puncte față de aceia care nu sunt deranjați ), ne secătuiește creativitatea și ne obosește creierul în cele din urmă.

Aflați mereu în viteză, în comutări constante ale atenției, pierdem capacitatea de a ne imersa în stările de flux, așa cum le numea psihologul Csikszentmihalyi (într-o carte tradusă și în limba română la Editura Publica), adică stările de maximă concentrare, când avem de atins un obiectiv pe măsura abilităților noastre (și pe care cercetătorul de origine maghiară o echivala cu stările de fericire măsurabile). Atenția este afectată și de creșterea epuizării fizice, psihice și mai ales de frecventele probleme de somn. Privarea de somn generează așa numitele intermitențe atenționale (stări de somn local în anumite părți ale creierului, chiar și când avem impresia că suntem lucizi), reducerea timpului de somn REM și de vise, toate acestea conducând la scăderea performanțelor la muncă, dar și în viața personală. Atenția e furată și de transformarea mediilor pe care le folosim zi de zi: de la mediul scris, tipărit al cărților la cel digital al ecranelor. Lectura pe hârtie este o experiență liniară care te ajută să te concentrezi asupra unui singur lucru, pe rând, în timp ce lectura pe ecran oferă adesea un citit maniacal, saltatoriu (care, în mod interesant, scade plăcerea și disponibilitatea pentru lectură). În timpul lecturii unui roman exersăm în mod curios și un tip de hoinăreală a minții, vitală pentru creativitate (despre rolul hoinărelii minții, mai ales în timpul plimbărilor pe jos vorbea și Shane O’Mara în volumul „Elogiul mersului”). Astăzi trăim însă într-o cultură care nu ne lasă nici să ne concentrăm, nici nu lasă mintea să hoinărească (trăim într-o stimulare perpetuă, comutând de la o distragere la alta).

Există desigur și un capitol generos dedicat tehnologiei, felului în care inginerii motoarelor de căutare și ai rețelelor sociale au conceput și exploatat noi și noi mijloace rafinate de a ne distrage atenția. Eșecul proiectanților etici (precum Tristan Harris, fost inginer la google care a devenit unul dintre cei mai vocali critici ai felului în care noile media ne magnetizează atenția) în raport cu sistemele de distragere e cel puțin alarmant. Miza acestor arhitecți distractibili este aceea ca noi să fim prezenți cât mai mult în online (acolo unde să putem fi expuși la mai multe reclame și să lăsăm urme virtuale care să permită ulterior sugestii de noi și noi oferte personalizate – ceea ce unii numesc capitalism de supraveghere).

Hari ne prezintă și felul în care funcționează algoritmii de selecție pentru informațiile aparent întâmplătoare afișate de google, videourile din pagina de sugestii a youtube și newsfeedul facebook. Virtualul ne stimulează tânjirea după recompense, comutarea între sarcini și ne afectează deopotrivă atenția individuală, dar și colectivă (știrile false și revoltătoare circulă de 6 ori mai repede față de știrile obișnuite). Deși toate aceste lucruri sunt parțial cunoscute (de pildă, prin documentare devenite populare și pe Netflix), tot industria digital ne oferă aparentul remediu pentru instrumentele exersate și menite să ne distragă atenția. E totuși atât de simplu? Sau e vorba de un optimism feroce? E suficient să folosim butoanele și funcțiile telefonului pentru a ne facilita deconectarea din online? Hari e de părere că nu și că rețetele optimiste individuale în acest sens (inclusiv tentativa sa de post digital) nu au cum să funcționeze la fel în cazul unor membrii ai clasei bogate în raport cu cei din clasele mai puțin prospere.

Alte cauze sistemice explorate de Hari, cu dovezi mai controversate sunt alimentația (alimentele ultraprocesate, alimentele cu coloranți predispun copiii din eșantioanele de studiu din UK la hiperactivitate), poluarea (plastifianții, ignifugele, cosmeticele pot avea interferențe endocrine care afectează și dezvoltarea creierului, poluarea aerului e implicată și în creșterea riscului de demență). Două capitole consistente sunt dedicate și pentru ADHD, tulburarea cu perturbare de atenție și hiperactivitate, un diagnostic care a explodat în ultimii 30 de ani la vârstele mici (fără să conteste eficiența medicației, Johann Hari investighează potențialele cauze sistemice mai profunde legate de context, nu atât de genetică în ceea ce privește această tulburare). Dincolo de diagnosticul de ADHD, dialogând cu profesori de la diferite universități, Hari sugerează că în copilăria contemporană educația instituționalizată reduce din activitatea fizică, dar mai ales din jocul liber (jocul liber fiind esențial pentru dezvoltarea abilităților sociale, pentru capacitatea de a rezolva probleme, pentru asamblarea motivației intrinseci și a sentimentului de măiestrie). Ultima parte a volumului propune 6 schimbări individuale care să ne protejeze atenția (de la schimbarea raportării la distragere, la deconectarea periodică de la internet, plimbările în natură și încurajarea jocului liber), dar și o invitație la o mișcare globală de revendicare a dreptului la atenție (pe cât de ciudat ar suna). Inițiative cetățenești colective precum contestarea benzinei cu plumb (ceva firesc astăzi, dar greu de conceput la mijlocul secolului) dovedesc că uneori presiunea populară poate duce la schimbări radicale legislative. Iar Hari e de părere că hoții de atenție pot fi ținuți la respect doar prin mișcări ample, la nivel de state (de la felul în care e gândită săptămâna de lucru, la tipurile de sancțiuni pentru coloșii virtuali și până la reorganizarea copilăriei în jurul experienței jocului liber).

Antrenantă, anxiogenă și revoltătoare pe alocuri (mai ales în explorarea felului în care arhitecții tehnologici premeditează tot mai subtil fragmentarea atenției), cartea „Hoții de atenție” scrisă de Johann Hari este cel puțin la fel de provocatoare precum „Legături pierdute”. Esențial este și faptul că Johann Hari nu mizează pe spectaculos speculativ, menit să șocheze, ci oferă un volum construit metodic și critic. Instruit la universități de elită (cum este Cambridge), Johann Hari își documentează atent lucrarea (inclusiv cu referințe), apelează la experți în domeniu și la oameni cu experiență (fie din industria digitală, fie din mediul universitar) și cântărește prudent dovezile atunci când se lansează în ipoteze sau când ajunge la concluzii, marcând discuțiile în care există controverse sau în care consensul pare să fie mult prea diluat.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.