Iernile sufletuluipublicată în 2021 la editura Nemira, în colecția Orion, în traducerea Andreei Călinmi-a amintit de un vers scris de Walt Whitman în care ceva îl face pe poet să tresară tocmai atunci când se credea cel mai protejat sau se afla în cel mai sigur loc – Something startles ne where I thought I was safest.

Înainte cu o săptămână de aniversarea de patruzeci de ani naratoarea se află împreună cu familia și prietenii pe plaja Folkstone, unde surprinde în fotografii litoralul scăldat în lumina unei veri indiene. Totul începe, aparent, cu o toamnă blândă în care se insinuează mici turbulențe, o liniște care prevestește slăbirea unor circuite ale siguranței și obișnuinței.

Sărbătorind în avans, în pragul acestei deveniri, personajul feminin al cărții este surprins de ceea ce devine altundeva, un spațiu nefamiliar, care se transformă într-un spațiu sau o stare familiară, pe care o integrează propriei experiențe, reamintindu-și alte momente în care apărea un element sau o întâmplare cu potențial disturbator, dar căruia reușea în cele din urmă să-i facă față. Recunoaște că pragurile acestea o fac să-i fie dor să pornească spre nord, unde vârfurile, gheața și frigul calmează gândurile și îi oferă claritatea necesară asupra a ceea ce are de făcut.

Proiectul de început, pe care îl și descoperim în primele pagini, a fost acela de a documenta iernile altora, cu accent nu doar pe alte persoane, cât și prin comparație cu alte ecosisteme, în culturi vechi sau în alte forme de organizare a vieții. În câteva pagini naratoarea descrie iarna pentru albine, macăleandrii, druizi sau Stonehenge, apoi focusul se mută pe încercarea de a înțelege și de a experimenta modul în care persoane cunoscute și apropiate trec prin această iarnă, un exemplu fiind că acceptă să meargă la saună, unde într-adevăr cunoaște o eliberare și simte valurile de căldură terapeutice, dar tot acolo leșină neputincioasă în timp ce face duș.

Această pledoarie a acceptării tristeții este, pe anumite distanțe, și despre faptul de a fi recunoscători pentru o noapte de singurătate, pentru intimitatea în care putem consuma cu intensitate strălucirea egoului și putem adormi după două pahare de whisky fără a fi văzuți de ceilalți. Pare că Iernile își epuizează miza înainte de a trece de cincizeci de pagini, însă linia subțire de empatie și suferință ne păstrează acolo, de la plimbările pe malul mării până la culmile Islandei, amintind din nou de un vers al poetului american Whitman în care nu cedăm încă, încercând să păstrăm pasul și ritmul – Think not we give out yet, Forth from these snowy hairs we keep up yet the lilt.

Scriitura este light, dar are curajul de a aborda subiecte mai puțin grațioase – depresia, anxietatea, bipolaritatea, schizofrenia, decompensarea creierului în spațiul unor frici imaginate sau reale. În legătură cu toate acestea neuroștiința ne învață să le punem pe pâine cu răbdare și să ne imersăm într-un proces de mindfulness pentru a le digera. După ce își ia libertatea de a se retrage din mediul universitar pentru un an sabatic binemeritat, personajul nostru parcurge și acestă tehnică mindfulness, alături de plimbări lungi și solitare pe plajă sau dezvoltarea unor noi abilități, cum ar fi frământatul și coacerea covrigilor, activitatea la care își dă seama că are toate șansele să eșueze într-un mod absolut spectaculos. Constatarea dezastrului culinar aduce cu sine și conștientizarea faptului că tot elanul de brutar casnic poate conține o eroare în sistemul de producere și atunci verifică data de expirare a drojdiei, descoperind că expirase în ianuarie 2013. Așadar, într-o notă tragi-comică ni se amintește că este și vina noastră atunci când lucrurile nu par să meargă, dar cu siguranță nici datele din exterior nu ne ajută.

Katherine May folosește metafora iernile sufletului pentru perioadele zbuciumate pe care le traversăm și care își fac simțită prezența mai ales în anotimpurile reci, când am vrea să ne chircim nu doar în valurile unei pături moi și pufoase, dar și în interiorul nostru unde simțim că tot ce se insinuează este golul și întunericul.

Povestind o experiență personală care are în centru ideea schimbării și cât de greu ne este totuși să ne adaptăm schimbării sau, faptului că oricât ne-am opune noi acesteia, tot nu va înceta să se întâmple și să facă parte din viața noastră. În timp ce ne este greu să integrăm schimbarea, singurul lucru al acestei ecuații care înregistrează fluctuații și care poate influența schimbările care survin pe parcursul vieții este reprezentat de modul în care reacționăm în momentele de trecere, de recadrare a unei povești care își modifică sensul și direcția. Până la urmă, și acceptarea iernilor sufletului este un proces care necesită antrenament. Nimic nu ni se arată sau nu ni se întâmplă într-o zi, iar noi devenim capabili exact în acel punct să percepem semnificația emoțiilor sau anxietăților care ne traversează. Din contră, este un drum lung la capătul căruia putem planifica să călătorim pentru a vedea aurora boreală sau smogul luminos care se ridică în urma depresiei și a nefericirii, concluzia fiind că nu ne putem controla creierul, dar ne putem controla gândurile dacă înțelegem sau depistăm mecanismul prin care reușesc să găsească diverse breșe de a ne sabota.

În intertext se face referire și la scrierile lui Alan Watts care abordează această temă a nesiguranței și a incertitudinilor, Watts fiind adeptul ideii că există un raport direct între dorința de a ne menține la suprafața apei și riscul de a ne scufunda și mai adânc în această încercare, în timp ce, dacă accepți scufundarea, există șansa de a te salva.

Ceea ce amendează Katherine May în finalul cărții este ușurința sau superficialitatea cu care mediile online tratează dependențele, provocările și eșecurile. Mereu suntem înconjurați de sloganuri optimiste – Rezistă! sau Ești mai puternic decât crezi, care nu fac decât să inhibe centrii gândirii și pun la îndoială încrederea în sine. Mesajul subliminal ar fi că suferința nu este o opțiune, adică nu e ceva ce poți prezenta în fața mulțimii și să te aștepți la comapsiune. Tragediile se trăiesc în singurătate și comunitatea nu este datoare să ne ajute, după cum lumea online trebuie privită cu prudență, să nu tăiem legăturile, dar nici să ne încredem peste măsură în ceva care nu e niciodată palpabil.

Odată cu această eră digitală autoarea susține că se dezvoltă un fel de mentalitate de colecționar – acumulăm totul și ajungem să ne înregimentăm atât de tare în diferite matrițe sau structuri care nici măcar nu ne sunt familiare sau utile încât uităm să mai discernem, să ne poziționăm critic și să conștientizăm că tot ceea ce trasmitem online poate fi brutal pentru alții, chiar lipsit de sens.

Iernile sufletului înseamnă de fapt un proces al (re)facerii legăturilor cu sine, în care recunoaștem că nefericirea este necesară în măsura în care este instructivă. Nefericirea este cea care ne arată că ceva nu funcționează și că nu trebuie să ne simțim vinovați sau neputincioși dacă într-o zi nu avem chef nici să ne ridicăm din pat, asta face parte din noi și trebuie să ne acceptăm zilele rele în aceeași măsură în care le acceptăm pe cele bune.

Probabil aici e și cheia misterului creat în jurul căutărilor acestei cărți, e un mic îndreptar de scuturat zăpada și depresia de pe noi, care ne invită să ne vizualizăm într-o plimbare tihnită pe malul mării, având un dialog interior și că toate crizele apar în viața noastră anunțând schimbări, dar și faptul că supraviețuirea este un exercițiu care presupune antrenament constant.

În țesătura realității cotidiene mai există rupturi și câteodată se deschid și cazi prin ele altundeva.

Cu toții trăim iarna sufletească la un moment dat, iar unii și-o trăiesc la nesfârșit.

Așa fac oamenii: ne facem și ne refacem poveștile, abandonându-le pe cele care nu ni se mai potrivesc și încercând cum ne vin altele noi.

Avem tendința să ne imaginăm că viețile noastre sunt liniare, dar ele sunt, de fapt, ciclice.

Părem să trăim într-o epocă în care suntem bombardați cu rugăminți de a fi fericiți, dar suferim de o avalanșă de depresie. Ni se cere constant să nu ne mai consumăm pentru lucrurile mărunte, și totuși suferim de anxietate cronică.

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ” – Ioana Zenaida Rotariu