Încă de când am văzut titlul acestei cărți – Imperiul binelui – m-am gândit la Houellebecq și la cinismul său. Trebuia să fie o carte în această cheie, mai ales scrisă de un autor francez și publicată la editura Cartier. Analiză lucidă a societății actuale începe cu descrierea copilăriei binelui identificată în anul 1991, moment denumit și ca „micul Nero al dictaturii Altruismului”.
Din acest punct conceptele încep să se suprapună și chiar să se confunde – mai binele devine cel mai mare dușman al binelui – și suntem constant manipulați sau convinși într-un mod extrem de firesc și prietenesc că tot ceea ce este văzut sau expus trebuie să fie festiv sau declarativ. Totul trebuie să se întâmple într-un mod aproape imperceptibil de subtil pentru ca mulțimii să-i poată fi inoculată în memorie și în comportament o imagine a unui pretins adevăr, care ascunde însă reversul adevărului.
Philippe Muray condamnă încă din primele pagini naivitatea și credulitatea, lipsa de discernământ și lipsa judecății critice în ceea ce privește toate evenimentele, acțiunile și manifestările din jur, la care luăm parte sau la care suntem doar spectatori.
Pornind de la această idee mi-am amintit de o carte a cărei temă este similară, Civilizația spectacolului de Mario Vargas Llosa. Autorul explică procesul prin care trece civilizația contemporană – imaginea începe să ia locul cuvântului, din ce în ce mai des și în contexte din ce în ce mai variate -, marcând un fenomen a cărui amploare este în continuă expansiune. De la noi teritorii ale vieții publice, cât și private, care ajung să nu își mai poată contura granițele până la răsturnarea valorilor și principiilor, frapant fiind faptul că suntem, uneori înn mod conștient, unblocați în acest marasm high tech, care nu pare să ne elibereze prea curând.
Paradoxul este că, pe măsură ce pretindem a fi mai deschiși noilor idei, diferențelor sexuale, non-ierarhizărilor, transgresiunilor și schimbării paradigmelor, cu atât crește rata suspiciunii și a reticenței față de aceste idei. Integrarea și incluziunea se transformă în neacceptare și marginalizare. Rutina nonconformismului este veșnic propovăduită în toate spațiile media și ne simțim atașați de lipsa normelor, încurajând această atitudine și libertatea totală de exprimare, de manifestare, de a gândi și simți, însă toți acești factori ne constrâng și mai mult să ne punem semne de întrebare, în cel mai bun caz sau, în cel mai rău caz, să le privim ca atare și să ne dizolve progresiv conștiința și credințele.
În societatea hyperfestivă, cum o numește Murray, toate posibilitățile de a face o comparație cu trecutul sunt anulate. Acest pasaj mi-a amintit, pe măsură ce scriam, de o scenă dintr-un film pe care l-am văzut de curând în cadrul serilor Tiff la Brașov. Filmul se numește Another round și un profesor cu abilități căpătate în urma alcoolului îi supune pe elevii săi unui test de imaginație, dar și de intuiție (sau superstiție) sau cât de ușor suntem de convins să cedăm prejudecăților – Dacă ați avea de ales între trei candidați pe cine ați alege? Primul este parțial paralizat de poliomielită. Are hipertensiune. Este anemic și suferă de o serie de boli grave. El minte că s-ar potrivi scopului său și consultă astrologii cu privire la politica sa. Își înșală soția, fumează foarte mult și bea enorm de multe pahare de martini. Al doilea este supraponderal și a pierdut deja trei alegeri. Suferă de depresie și a avut două atacuri de cord. Este imposibil să lucrezi cu el și fumează trabucuri non-stop. Pe lângă asta, în fiecare noapte, când se culcă, bea cantități incredibile de șampanie, coniac și whisky și adaugă două somnifere înainte de a dormi. Ultimul este un erou de război decorat în repetate rânduri. Acesta tratează femeile cu respect, iubește animalele, nu fumează niciodată și bea câte o bere foarte rar, la anumite ocazii. Evident, cu toții l-au ales pe cel de-al treilea. În urma răspunsurilor profesorul îi felicită ironic și le spune că au eliminat cu succes candidați ca Franklin D. Roosevelt și Winston L. Churchill, dar l-au ales pe Hitler. Și asta demonstrează o dată în plus, dacă mai era nevoie, superficialitatea noastră ca specie.
Pe măsură ce am înaintat în lectură mi-am mai amintit de un autor și un alt titlu, Gilles Lipovetsky cu Fericirea paradoxală. Pornind de aici putem găsi un titlu analog sau un subtitlu pentru Imperiul binelui, Binele paradoxal. Lipovetsky analiza societatea de consum din prisma faptului că, în zilele noastre, aceasta se înscrie în ceea ce am putea numi hiperconsumerism. Cultura a devenit de fapt o formă de divertisment, ceva la care ne simțim datori să luăm parte, dar din care înțelegem din ce în ce mai puțin. Suntem tot mai plictisiți, depresiile se înmulțesc, iar calitatea spectacolului scade, cu toate că tocmai condiția oricărui lucru de a exista se traduce prin faptul de a fi cât mai larg răspândit, această formă de extindere creând un alt fenomen, suprasaturația. Există tot felul de vitrine și lumini, suntem înconjurați de vedete efemere pe care le admirăm sau le detestăm, nu mai există mistere și enigme, vechile viziuni ale lumii au fost scoase din uz și nu regăsim decât binefaceri care ne asaltează la tot pasul, însă acest pretins sau presupus bine comun contrbuie la distrugerea lumii, a individului și a tuturor valorilor care au existat vreodată.
Ne sunt prezentate constant diferite surogate pentru vicii sau pofte dăunătoare de la țigări mild la bere light și mezeluri extra-slabe în acest terorism al Binelui, inseparabil de civilizația de masă. Autorul condamnă faptul că mereu am crezut ceea ce ni s-a spus și că ne-a fost frică când ni s-a spus să ne fie frică, un exemplu fiind acela al atentatelor, când oamenii au refuzat să mai ia avioanele și au rămas în case, totul rezumându-se la aparențe. Așadar, într-o cultură de masă consensul asupra unor evenimente sau asupra unor decizii se traduce prin servitute pe o planetă electronizată a cărei dramă universală este continua hăituire a individului prin numeroase forme de spionaj.
Trăim, susține Philippe Muray, în epoca războaielor fără luptă, care ne amenință la tot pasul și care sunt din ce în ce mai periculoase pentru că impulsurile cât și mizele ne pot păcăli sau pot fi prezentate într-un mod care strârnește îndoiala, dar și aceasta într-o formă diluată. Părem mereu pregătiți de luptă, de atac, plini de argumente și exemple, dar amputați de voință sau dorință și, cum frumos spunea Cortázar într-una din povestirile sale, e păcat să ne despărțim înainte de a ne fi întâlnit, așa și societatea noastră, se ofilește înainte de a înflori. Nimic nu mai poate fi anticipat pentru că orice lucru ne-a fost oferit sau servit dinainte de a-l cunoaște.
O carte excelentă, pe care nu o pot cuprinde într-o prezentare succintă, dar pe care v-o recomand să o citiți, ca un duș rece necesar și ca lectură de sine stătătoare, dar și ca punct de pornire sau punte cu alte lecturi de aceeași factură – descriptive doar cât să ne familiarizăm cu un anume context, după care devin interogative, combatative, pline de un miez etic pe care azi îl pierdem din ce în ce mai des sau care a fost eludat în marea de evenimente, crize, dezastre și anomalii pe care le străbatem.
„Una din cazuele principale care face ca atât de puțini inși să se înțeleagă pe ei înșiși vine din faptul că majoritatea scriitorilor îți trec timpul explicându-le oamenilor ce ar trebui să fie, și nu depun aproape niciodată efortul de a le spune ce sunt”.
„Libertatea de a gândi a fost întotdeauna un fel de boală, iată-ne vindecați pe deplin”.
Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru Libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ” – Ioana Zenaida Rotariu
