Ieri am primit cu ocazia zilei de 1 iunie (ziua copilului), o urare frumoasa si scurta de la o cunostinta. Ea suna simplu, asa: „Felicitări și îmbrățișări, părinți dragi!”Mi s-a parut simpla, dar autentica si mai ales respectuoasa. Foarte rar intalnesc parinti care sa aiba o anumita ordine, o logica, in gandiri si simtiri.

Si noi avem parinti, dar nu mai suntem copii. Suntem fii si fiice, mai tineri sau mai in varsta, dar in orice caz, adulti. Nu mi se pare corect si nici ca promoveaza o raportare corecta afirmatia conform careia cu totii suntem copii, sau copiii cuiva. Mergand pe aceasta logica, copiii care nu au parinti, ai cui mai sunt?

Stiu ca circula pe internet si pe alte retele de socializare indemnuri siropoase,uneori tragice pentru copii privind parintii. Acest indemn spune „Esti copil, cata vreme ai parinti. Pretuieste-i cat mai sunt ...