Unul dintre romanele mele preferate, dispărut momentan de pe piața editorială din România, este „Trebuie să vorbim despre Kevin” (Editura Vellant), semnat de Lionel Shriver, ecranizat și recompensat cu numeroase premii în anul 2011. În acel volum Lionel Shriver reușea să construiască un puzzle psihologic complex abordând o temă riscantă și provocatoare în același timp: relația dintre mamă și copil, în contextul în care copilul manifestă trăsături psihopate și chiar criminale. Cum iubești un copil care împrăștie suferință în jurul lui și care pare străin de empatie? Cum construiești o relație cu un fiu care folosește orice prilej pentru a manipula și exploata? Cum îți asumi responsabilitatea de părinte, atunci când copilul tău pune în practică un plan de execuție în masă, cum trăiești cu această vinovăție? Există copii născuți psihopați sau doar mame care n-au reușit să își asume rolul solicitant condiționat doar parțial biologic? Sunt doar câteva dintre întrebările dure și controversate pe care Shriver le ridică la fileu, fără să cadă în capcana exploatativă a unei teme scandaloase, neliniștitoare. Căci Shriver alege nu doar să alăture teme care ne contrariază emoțional, amestecând parcă apa și uleiul când aduce la un loc violența cu copilăria, maternitatea cu psihopatia. Mai mult de atât, autorul reușește să construiască o poveste în cheia nuanțelor și nu în cheia verdictelor, o explorare psihologică mai degrabă decât un simplu thriller în care așteptăm doar următorul detaliu care ne va ridica părul de pe piele.

Am regăsit un ecou destul de convingător al acestei acestei premise, a tensiunii relației mamă-copil, plasată într-un context atipic, în care cele două roluri fundamental complementare par să devină antagonice, în romanul de debut al lui Ashley Audrain. Mai puțin rafinat stilistic, cu o amprentă psihologică ceva mai palidă, totuși această poveste tradusă în limba română la Editura Litera este captivantă și satisfăcătoare.

Este povestea lui Blythe și Fox doi tineri care alcătuiesc un cuplu aparent solid, dar care se fragilizează și prin faliile biografice și prin provocarea rolurilor de maturitate pe care sunt solicitați să și le asume. La fel ca în romanul lui Shriver și Ashley Audrain preferă perspectiva narativă la persoana I. Povestea este redată prin ochii lui Blythe, personajul feminin cu un istoric traumatic. Dincolo de povestea ei prezentă, a relației cu Fox și cu cei doi copii, Audrain introduce fragmente din istoria familiei lui Blythe, mai precis linia maternală, în care atât mama cât și bunica au avut parte de parcursuri dificile, marcate de tulburare psihică, abandonuri și chiar suicid. Construind acest fundal încărcat biografic, autoarea aruncă deja o umbră de credibilitate asupra personajului feminin principal. În același timp, filtrând povestea doar prin ochii lui Blythe, Audrain ne limitează câmpul perspectival ceea ce întreține o tensiune de efect pe tot parcursul romanului. Este ceea ce vede Blythe real sau e vorba de o realitate amprentată de proiecții paranoide, deformări interpretative? Miza e cu atât mai mare, cu cât problemele cele mai mari ale personajului feminin par să apară și să se lege de venirea pe lume a primului ei copil, Violet.

Similar cu experiența Evei din „Trebuie să vorbim despre Kevin”, nici Blythe nu trăiește entuziasmul intens, chimia imediată a conexiunii cu propriul copil. Iar Violet pare o fiică greu de consolat, un detector rapid al inautenticității în implicarea de îngrijire a mamei sale. Audrain ne lasă să speculăm cu privire la vulnerabilitatea lui Blythe: traversează ea depresie post-partum sau pur și simplu integrează cu dificultate provocările adaptative ale maternității? Pe măsură ce protagonista feminină se străduiește să își intre în rol, să își accepte schimbările corporale și privește relativ neputincioasă cum partenerul se îndepărtează de ea, Blythe pare să se cufunde într-o singurătate greu de îndurat.

În același timp Violet nu îi face deloc viața mai ușoară. Nici nu ar putea, am putea gândi, atâta timp cât copilul este o ființă care are nevoie de grijă și acceptare necondiționate, mai ales în primii ani de viață. Și totuși, așa cum remarcăm prin ochii lui Blythe, există ocazional o umbră premeditată, sadică în comportamentul ei care pare să ridice câteva semne de exclamare, mai ales pe măsură ce crește și intră în colectivitate. Micile năzbâtii de acasă devin mai apoi acte de violență și cruzime pe care nimeni însă nu le poate stabili cu certitudine, iar Blythe, deși intuiește sau găsește dovezi sugestive se află în imposibila poziție de a pleda ferm pentru sancțiuni sau de a-și pune la îndoială perspectiva. În fond, dacă are într-adevăr un copil cu potențial psihopat, asta înseamnă să accepte că nu a fost o mamă bună, deși s-a străduit? Validarea de care are nevoie Blythe nu vine însă de nicăieri, căci toți cei din jur și mai ales soțul protagonistei, Fox, par să interpreteze totul în termenii rolurilor uzuale: copiii sunt inocenți și naivi, uneori impulsivi când sunt frustrați, dar nu pot premedita acte de violență, nu pot monta răzbunări subtile, nu pot să construiască camuflaje elaborate. A crede altceva, pune deja în discuție integritatea psihică a celui ce ar putea face asemenea afirmații.

În cele din urmă, proba validării materne vine după nașterea celui de-al doilea copil al lui Blythe în care mama investește parcă supracompensat. Lumea maternității în care se simțea singură devine dintr-o dată un spațiu de refugiu, un spațiu în care Blythe găsește reperele naturale de implicare, de data aceasta detașându-se voluntar de celelalte relații. Iar relația cu partenerul pare să se deterioreze mai departe, cei doi nemaigăsind sursa de echilibru, intimitatea care pare să fi fost înstrăinată de venirea pe lume a celor doi copii. Apoi se produce catastrofa care o va marca pe protagonistă. Experiența pierderii corpului, a relației, experiența maternității însingurate, dar și a celei supracompensate sunt toate completate de o alta și mai dificilă: Blythe își pierde cel de-al doilea copil și rătăcește în derivă, în timp ce Fox e gata să o părăsească și să-și reconstruiască viața cu altcineva. În acest punct în care, în paralel, aflăm detalii mai amănunțite și despre finalul tragic al genealogiei materne din familia lui Blythe, anticipăm că protagonista feminină a primit o lovitură de grație și nu va mai putea coborî decât pe spirala nebuniei (pragul psihotic al intensității pierderii pe care o suferă Blythe e tulburător redat de autoare, în câteva scene de mare impact) sau a suicidului.

Și totuși, protagonista merge mai departe, își reface viața parțial după despărțirea dublă (de soț și copil), dar se agață de o strategie ciudată și potențial riscantă. O strategie despre care nu voi detalia aici, pentru a păstra o surpriză a lecturii, dar care o va conduce la revizitarea pierderii suferite și va deveni sugestivă pentru dificultatea de a accepta și a închide o rană greu imaginabilă. În această a doua parte a volumului „Îndoiala”, Ashley Audrain explorează în amănunt tema doliului și a întâmpinărilor ciudate pe care oamenii le găsesc. Ce se va întâmpla cu Violet? Cum mai poate trăi o mamă care a pierdut un copil și care trăiește o senzație de ambivalență în raport cu primul ei născut? Vă rămâne să descoperiți.

Într-un context în care și în România a crescut preocuparea pentru educație, pentru rolul traumei în evoluția biografică, în contextul în care se discută despre traumă generațională, epigenetică, constelații familiale, în care relația mamă-copil este abordată fără tabuuri, povestea lui Ashley Audrain, dincolo de straturile de thriller în care vine ambalată, poate fi o bază pentru discuții aprofundate legate de partea întunecată a experienței maternității, doliu și dezechilibrele de cuplu pe care le provoacă venirea pe lume a unui copil.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.