ziua se camuflează-n lumină, deșiuneori când plouă i se vede panacăzută-n culoare precum o urmăînapoia mersului

noaptea se-ascunde în privirile umbrelorlăsându-și pieptul lovit de razele luniica de o ploaie de gloanțe benefice

alteori se-mbracă pe deplin în tăcereși-mi suflă-n ceafă gândurile lui transparenteși-atât de subțiri ca niște cârligecu care-mi trage în sus zâmbetul – dacă mă chinui să fac extrem de multă linișteși-mi țin respirația o veșnicie sau douăîmi pare că reușesc s-aud cum îmi bate în inimă piroanele vieții –

se-așează lipici uscat întrestația așteptată și zidul dezamăgiriiprefăcându-se în avion de hârtiecu destinație haotică dând