Pandemia și restricțiile ei ne-au amintit, timp de doi ani, că lucrurile pe care le consideram obișnuite și firești sunt de fapt mai fragile și, în același timp, poate mai importante decât credem. Dintre acestea, momentele de comuniune, de întâlnire față în față, de conexiune deplină în proximitatea fizică au fost printre cele mai regretate de oamenii de pe tot mapamondul. Reîntoarcerea la firescul de dinaintea pandemiei ne-a stimulat să savurăm din nou farmecul întâlnirilor, al acelei specii de apropieri laolaltă. Despre acest farmec și despre caracterul său crucial în evoluția noastră ca indivizi, în echilibrarea noastră personală, dar și societală ne vorbește un filosof francez, într-un volum recent tradus la Editura Trei.

Charles Pépin desfășoară o explorare filosofică accesibilă, cu referințe și exemple din lumea artei și a istoriei ideilor, pentru a înțelege mecanica și forța pe care o are întâlnirea între doi oameni, în cel mai profund fel. E vorba de mai mult decât o apropiere fizică pe care o cunosc și animalele sau doi străini care trec unul pe lângă celălalt călătorind cu metroul. E vorba de ceva specific uman cu potențial transformator și în același timp necesar dezvoltării și actualizării potențialului fiecăruia dintre noi. O prietenie, o dragoste, o ieșire dintr-un abis depresiv, o depășire a unei provocări aparent de netrecut, toate încep de fapt printr-o formă de întâlnire. Ce se întâmplă atunci când ne întâlnim cu celălalt? Care sunt condițiile întâlnirii? Cât de necesare și inevitabile sunt ele pentru noi? Iată întrebările cardinale care îl ghidează pe Charles Pepin în analiza sa cuceritoare.

O întâlnire e un moment mai degrabă tulburător. Două singularități, două lumi intră în coliziune iar carapacea lor socială rigidă, pe undeva politicoasă, dar și inautentică se fisurează. O întâlnire în sensul tare ne contrazice așteptările, ne smulge din lipiciul social previzibil impersonal, ne lasă într-o stare de neliniște în care se amestecă teama și entuziasmul. Într-o întâlnire avem senzația de recunoaștere (uneori și cu un sentiment al destinului, ca și când ar fi fost un eveniment inevitabil), de parcă l-am cunoaște de ani de zile pe cel din fața noastră (de fapt, în această senzație ne regăsim pe noi, o amintire, o stare cu care suntem familiari și pe care o trăim în preajma unei figuri providențiale).

Pe de altă parte, în ciuda familiarității recunoașterii, într-o întâlnire devenim curioși, în noi se naște dorința de a ști mai multe, dar cu cât aflăm mai mult despre celălalt, parcă misterul se adâncește (ca într-o călătorie în care ne dorim să explorăm o lume nouă, îi descoperim diferențele de familiarul nostru și totuși fascinația crește). O întâlnire este un moment care ne lansează (celălalt ne dă aripi), un moment care ne insuflă o dorință de a ne implica, de a ne da osteneala (un fel de reunire a talentelor care generează o ființă superioară, un proiect complet – cum s-a întâmplat cu Mick Jagger și Keith Richards, două energii creatoare care împreună au creat o operă unică).

O întâlnire este un prilej de a descoperi un alt punct de vedere, de a ieși din mine, dar fără a fuziona cu celălalt: un spațiu de celebrare a diferențelor. Povestea de dragoste dintre Voltaire și Emilie du Chatelet ilustrează tocmai această idee. Voltaire un filosof și dramaturg burghez, cărturar și critic la adresa optimismului iluminist se întâlnește cu Emilie du Chatelet, o aristocrată cu ambiții de naturalist. Pentru el imaginea femeii libere și puternice, inspirată de ambiții științifice reprezintă un șoc. Pentru ea radicalismul și critica acidă ale lui Voltaire sunt uimitoare. Cu toate aceste diferențe și opoziții cei doi nu încetează să se descopere și să se prețuiască.

Într-o întâlnire asistăm așadar la nașterea unei alte lumi decât cea pe care o cunoaștem. Tocmai de aceea o întâlnire ajunge să ne transforme, produce efecte: descoperind alt punct de vedere, ne putem schimba. Pepin ilustrează acest efect prin povestea lui Albert Camus și a Mariei Casares. Un Don Juan nu se întâlnește cu adevărat cu o femeie, toate sunt asemănătoare, oglinzi în care el se reflectă egal, în care rămâne identic cu el însuși. Dimpotrivă, o întâlnire ne dă forța să ne concentrăm asupra unei singure ființe, ne dă o orientare amplă spre celălalt chiar și atunci când ne lipsește aparent tandrețea (așa cum ne dezvăluie corespondența dintre Camus și Casares, prozatorul francez de origine algeriană a cunoscut o adevărată transformare statornică după întâlnirea cu actrița Maria Casares). Asemănător, Pablo Picasso a învățat, întâlnind-o pe poeta Nusch Eluard, angajamentul politic (inspirat fiind să picteze celebra Guernica), dar și o altă perspectivă asupra femeilor. O întâlnire te responsabilizează și îți dezvăluie natura ta morală (o privire asupra picturii Strigătul, a celebrului expresionist Edvard Musch ne face să ne simțim neliniștiți pentru că ne pune față în față cu criza altcuiva, vulnerabilitatea celuilalt fiind de fapt un apel care ne cheamă). Întâlnirea este, de asemenea, un moment care ne aduce la viață. Atunci când trecem prin momente grele, fie de boală sau de descurajare, cineva, fie el un părinte, un educator, un medic sau un prieten care nu ne judecă, care vede în noi o promisiune devine un tutor al rezilienței așa cum îl numește Pepin, ne eliberează de statutul de victimă. În acest sens e impresionantă povestea psihiatrului Boris Cyrulnik, un supraviețuitor rămas fără părinți în cel de-al Doilea Război Mondial care reușește să se recupereze doar atunci când întâlnește un unchi vitreg care pur și simplu nu îl vede ca un orfan traumatizat.

După ce a explorat trăsăturile întâlnirii, Pepin analizează în cartea sa, „Întâlnirea. O filosofie”, elementele de care avem nevoie pentru a trăi întâlnirea. Cel mai interesant este chiar primul: acțiunea. Întâlnirile nu sunt nici regii cosmice și nici întâmplări pure la voia deplină a hazardului. Pentru a trăi întâlnirea cu celălalt e nevoie să acționăm, să provocăm contingența așa cum sugerează Pepin, să ieșim din obiceiurile rigide, fie că vorbim de a alege un alt drum spre muncă, de a ne înscrie la un curs de dans, fie că vorbim de cultivarea pasiunilor și hrănirea interioară, toate aceste demersuri orientate deopotrivă spre exterior și interior fac mai probabilă întâlnirea (cu condiția să nu o urmărim cu tot dinadinsul). Atunci când suntem curioși, avizi de cunoaștere, animați de o pasiune pe care suntem gata să o împărtășim, forțăm de fapt probabilitatea unei întâlniri cu celălalt, suntem gata să ieșim din zona de confort și atenți la ce se întâmplă în jur. Iar asta ne conduce la celelalte elemente necesare întâlnirii: disponibilitatea (și moderarea așteptărilor, pentru a rămâne deschiși surprizei) respectiv lepădarea măștii (Charles Pepin face o analiză superbă, comentând filmul „Cei doi papi” din 2019, a felului în care expunerea vulnerabilității invită la oglindirea gestului în celălalt).

Ultima parte a volumului „Întâlnirea. O filosofie” integrează sintetic importanța întâlnirii în viața de zi cu zi, trecând-o prin lentilele câtorva perspective filosofice marcante pentru secolul al XX-lea. Indiferent de filtrele antagonice antrenate, fie că vorbim de punctul de vedere religios care vede în fiecare întâlnire expresia dragostei lui Dumnezeu, fie că vorbim de punctul de vedere existențialist care privește omul ca un proiect actualizabil, ca o ființă care iese din ea și trăiește vertijul libertății, fie că privim prin filtru psihanalitic care vede evoluția umană ca un parcurs al identificărilor progresive cu alteritatea, toate subliniază importanța decisivă a întâlnirii pentru ființa umană.

Așa cum ne amintește Charles Pepin la final, întâlnirea nu este doar un fapt cotidian de care ne putem dispensa. Mai degrabă întâlnirea este acel moment privilegiat de care avem nevoie nu doar ca să supraviețuim (în fond, specia umană e vulnerabilă la naștere și depinde de ceilalți), ci și ca să ne desăvârșim ca persoane, să ne înțelegem pe noi înșine prin acel balet paradoxal și totuși grațios al ieșirii și întoarcerii în noi înșine în prezența celuilalt.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.