Au trecut mai bine de zece ani de când avem plăcerea de a-l avea pe Sever Gulea colaborator Libris. În toți acești ani, el a reușit să încânte și să inspire cititorii Libris cu recenziile și interviurile realizate. Pentru toți cei care doresc să afle mai multe despre cel care semnează recenzii pe blog, realizează interviuri cu autorii lunii pe libris.ro, mediază dialoguri în cadrul târgurilor de carte LibFest, am realizat acest interviu prin intermediul căruia Sever Gulea ne povestește cu sinceritate despre cărți, întâmplări din viața de librar, alegeri de viață și multe altele.
Server Gulea este în prezent medic psihiatru. A urmat în paralel cursurile a două universități (Facultatea de Filosofie la Universitatea București și Facultatea de Comunicare și Relații Publice) pentru ca mai apoi să se îndrepte către Facultatea de Medicină. Am vrut să aflăm mai multe despre întrepătrunderea vieții de librar, a cărților, cu acest parcurs atât de interesant și atipic, am îndrăzni să spunem, al vieții medicului psihiatru și bloggerului Libris Sever Gulea.
LIBRIS: În mini-prezentarea care încheie recenziile pe care le publicați pe blogul Libris spuneți că trăiți înconjurat de povești. Așa a fost dintotdeauna? Ați crescut înconjurat de cărți? Există o persoană anume care v-a insuflat dragostea pentru lectură? Vă amintiți oare prima carte care v-a stârnit pasiunea pentru citit?
SEVER GULEA: Am crescut înconjurat de povești cu mult înainte să învăț să citesc. Expunerea la acest ritual al povestirii cred că e o importantă poartă de intrare în lumea lecturii, ulterior. E un pas care îți stimulează unealta de bază a cititorului, înainte de toate: curiozitatea și emoția satisfacerii ei. Fără să resimți personal o recompensă a poveștii în spațiul emoțional, în primul rând (adică exact spațiul cel mai permeabil în copilărie), e mult mai anevoios să te apropii de lectură mai târziu.
Părinții mei ne citeau mie și surorii mele în multe seri din săptămână, până ațipeau ei cu cartea în brațe, iar eu și sora mea eram nemulțumiți că au ratat o replică a unui personaj. Mai târziu, am înlocuit vocea lor cu vocile memorabile ale actorilor, de pe discurile din vinil cu teatru radiofonic și, mai târziu, de pe casetele cu povești pe care ajunsesem să le învăț aproape pe de rost. Apoi am învățat să citesc și am abordat poveștile Fraților Grimm (am o ediție hardcover imensă, pe care de abia puteam să o țin în brațe) și cele ale lui Petre Ispirescu.
Am o amintire durabilă când am reușit să citesc primele pagini din Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi de Nikolai Nosov (o carte a cărei reeditare, în urmă cu câțiva ani, la Editura Humanitas chiar m-a emoționat), aveam senzația că au trecut secole și nu-mi imaginam că voi putea parcurge vreodată întreaga carte. Fără îndoială, era mult mai solicitantă experiența lecturii individuale față de cea asistată. Dar am trăit apoi acea senzație particulară și unică a imersiunii personale în poveste și am descoperit că timpul se și contractă, nu doar se dilată, atunci când citești.
Am avut acces la bibliotecile familiei de când eram mic, atât la părinți cât și la bunici, iar mama m-a deprins cu mersul la biblioteca județeană. Intrarea în librărie ca cititor s-a petrecut aproape de la sine, în liceu (până atunci eram obișnuit mai degrabă cu centrul de împrumut al bibliotecii). Cred că în cazul meu dragostea pentru lectură s-a dezvoltat ca o poveste treptată, compozită, prin ritual și flirt mai degrabă decât ca un coup de foudre, ca o cădere cu tronc la prima vedere: mama și bunicile mele s-au asigurat să mă îngrijesc de cultivarea acestui ritual (cu timp dedicat zilnic lecturii), în vreme ce tatăl meu și bunicii au venit cu condimentul atractiv al recompenselor povestirii pe cale orală (pentru că toți sunt povestitori talentați).
LIBRIS: Ați fost librar. Cum vă amintiți perioada aceea din viața dvs.? Dacă ați scrie propria variantă a Jurnalului unui librar ați păstra același tone of voice ca Shaun Bythell?
SEVER GULEA: Am fost librar full time timp de 2 ani, apoi am rămas colaborator pe partea de evenimente și blog. Primul an l-am petrecut într-o librărie bucureșteană în centrul capitalei și al doilea în Librăria Șt.O.Iosif de la Brașov (cu care am păstrat colaborarea până în prezent).
Privesc cu oarecare nostalgie la acea perioadă pentru că a fost prima mea slujbă, proaspăt ieșit de pe băncile facultății, neștiind la ce să mă aștept, în afară de o familiaritate (încă îngustă, după cum aveam să aflu) a cărților. A fost un timp al iluziilor și al deziluziilor inevitabile, dar nu regret că am traversat și experiențe mai puțin convenționale, dincolo de experiențele de lectură împărtășite cu clienții, aisbergul de invidiat al activității de librar, o activitate care presupune însă mai mult decât să răsfoiești titluri, într-un cadru boem. La București am participat și la finalizarea șantierului librăriei și la implementarea unui nou concept de împărțire zonală. La Brașov am fost de asemenea activ în câteva momente de evoluție a grupului Libris: reorganizarea site-ului www.libris.ro (și îmi amintesc de acele nopți în care căutam să găsim un echilibru în organizarea categoriilor de carte), implementarea de newslettere personalizate (cu mesaje și pachete săptămânale, ceea ce nu era chiar o practică uzuală) și reamenajarea, pe două etaje a Librăriei Șt. O. Iosif. Am fost prezent într-un moment critic, cred, când librăriile au trecut printr-un proces de schimbare sub presiunea crizei economice. Unii și-au conservat propriile rețete, ajustându-le, alții au dat faliment și au renunțat iar alții, precum Libris-ul au pariat pe încrederea în cititori și au investit într-un moment în care industria era pe marginea prăpastiei. Cred că a fost un pas decisiv care a înscris definitiv întreg concernul pe un mindset de creștere (care continuă și azi). Dincolo de consecințele nefaste pe care le-am simțit cu toții, criza economică din preajma anului 2010 a catalizat și ambiții și strategii creative. Știu cum arăta librăria acum 20 de ani, știu cum arăta site-ul acum 10 ani și povestea care mă întâmpină astăzi e mult mai convingătoare. Și spun asta poate și pentru că, măcar parțial, îi cunosc pe câțiva oameni din spatele ei, autentici în misiunea pe care și-au asumat-o.
Revenind la a doua întrebare, n-am stat decât doi ani în librărie, astfel că n-am experimentat metamorfoza surprinsă de Shaun Bythell care recunoaște că măruntele tracasări și neajunsuri în interacțiunea cu clienții te pot transforma dintr-un om prietenos într-un stereotip nerăbdător și intolerant.
Cred că am avut zile mai bune și zile mai rele dar, într-adevăr, am trecut prin tentativa unor mici însemnări cârcotașe pe marginea interacțiunii cu clienții sau cu colegii. Le-am păstrat pentru un cerc de ochi restrâns și îmi dau seama că ele spuneau ceva mai degrabă despre limitele mele de acceptare dintr-un anumit moment. Le vedeam ca pe un fel de răzbunare ascunsă a librarului care este și el om până la urmă și are nevoie de supape emoționale ocazionale. Alți librari, precum Mihail Vakulovski sau Anca Zaharia, dacă e să-i amintesc pe cei care îmi sunt relativ familiari, au transformat momentele mai bizare trăite în pastile de facebook sau chiar în cărți. Le gust, în unele mă regăsesc și recunosc că este un debușeu umoristic facil, de care uneori avem nevoie, atâta timp cât nu uităm de propriile noastre neajunsuri.
LIBRIS: Ca librar, cât de implicat emoțional erați? Vă amintiți în mod deosebit de anumite titluri care v-au inspirat în perioada respectivă? de bestselleruri al căror succes nu l-ați înțeles? Dar de cărți pe care le-ați considerat excepționale, sfârșind prin a nu se bucura de succesul publicului?
SEVER GULEA: Am intrat relativ încrezător în librărie (dat fiind faptul că îmi era un spațiu familiar). Mă consideram un cititor cât de cât cunoscător și stăpân pe el, dar am realizat cât de puține știu de fapt și cât de îngust mi-am cultivat obiceiurile de lectură. S-a întâmplat mai ales când m-am întors la Brașov, într-o librărie care avea un stoc mult mai divers de carte. Socrate recunoștea, practicând filosofia, că nu știe nimic. Pentru toți cei care au încă aroganța să susțină că știu multe, îi invit să se angajeze măcar o săptămână ca librari ca să realizeze cât de limitați sunt de fapt și ce variate sunt interesele umane. Librăria a fost o binevenită oglindă a diversității, un instrument de raclat prejudecăți dar și de cultivare a toleranței.
Prin activitatea de librar m-am apropiat de cărți cărora nu le-aș fi dat altfel nicio șansă. Știu că pare naiv, dar simpla împrietenire cu rafturile pe care le aranjezi periodic, cu distribuția spațială a cărților, mie mi-a dat un imbold să le parcurg. E ca o relație care evoluează firesc și între oameni: odată ce ai stat suficient în proximitatea unui om și l-ai îngrijit, simți o altă familiaritate, parcă îți vine să îl întrebi mai multe, să îi afli povestea. Mi s-a întâmplat asta nu doar în zona de literatură ci și pe cele două niveluri extreme ale profesionalizării unui librar – cartea de copii și cartea religioasă. În ceea ce privește cartea de copii acolo e locul de încercare pentru orice librar debutant: această zonă e mereu supusă căutărilor și aranjărilor, sunt volume de toate mărimile, uneori dificil de clasificat și organizat, e zona în care oamenii veneau fie extrem de nehotărâți (și aveai de prezentat cel puțin trei variante pentru așteptările prezentate) fie extrem de hotărâți și uitai de tine aplecat în căutarea acelui unic exemplar care mai apărea în stoc, strecurat în cine știe ce colt de raft. La polul opus a fost raftul de cărți religioase și de dezvoltare spirituală (zona veteranilor de librărie, ca să spun așa, locul unde poți spune că ți-ai finalizat formarea). Dificultatea în aceste zone e dată de faptul că sunt domenii cu numeroase edituri mici și cu titluri asemănătoare care dezarmează începătorii, dacă nu au un background de profil. Dar aici i-am descoperit, de pildă, pe Constantin Virgil Gheorghiu sau pe Constantin Necula.
Revin la titlurile din perioada mea activă ca librar. Eram încă atașat de colecția Cartea de pe Noptieră a Editurii Humanitas (care căpătase un nou look) și mi-a plăcut mult povestea unui matematician neînțeles, Despre Roderer. Tot cam pe atunci îl descopeream pe Philippe Claudel la Editura Polirom cu două povești întunecate care au catalizat chiar și un flirt inocent de librărie (chiar pornind de la faptul că mă plângeam unei colege că volumele nu au un succes prea mare). Îmi amintesc că erau la mare căutare Zadie Smith și Orhan Pamuk. Tocmai se reeditase, după mult timp, seria lui Soljenițîn, Arhipelagul Gulag (și eu o vedeam pentru prima oară în limba română) iar Stephanie Meyer domina încă topurile cu seria Amurg. În zona de dezvoltare personală se căuta intens Eckhart Tolle. Două momente pe care nu le voi uita: primul – lansarea cărții lui Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române – veneau oamenii cu sacoșă specială pentru dimensiunile volumului și mulți cred că o cumpărau ca pe o carte-obiect. Cel de-al doilea: lansarea jocului World of Warcraft: Wrath of the Lich King – a fost prima oară când am participat la o lansare la ora 12 noaptea, pentru că se dorea o sincronizare cu evenimentul organizat la nivel mondial. Era o seară de noiembrie, friguroasă și se făcuseră cozi de zeci de metri în fața librăriei. Iar noi, librarii, eram priviți ca niște mici zei, dincolo de vitrinele ușor aburite. Am aproximat atunci mental, la o altă scală, cam ce au însemnat anii 80 în perioada comunistă.
LIBRIS: Ați studiat filosofia, relațiile publice, pentru ca mai apoi să vă îndreptați către medicină, iar în prezent sunteți medic psihiatru. Ce v-a determinat să faceți această schimbare de carieră? În 2010, când v-ați înscris la facultatea de medicină, știați că psihiatria este ramura în care vă veți specializa? Sau a fost o alegere pe care ați făcut-o ulterior?
SEVER GULEA: Inspirat poate de profesia tatălui meu, am fost hotărât încă de la începutul liceului să urmez o carieră medicală, fără să am însă preferință clară pentru o specialitate. A fost nevoie de un ocol cultural și geografic, după bacalaureat, ca să revin la această decizie. M-am speriat, la finalul clasei a XII-a, de examenul de admitere la Medicină și, concomitent, am căpătat o afinitate pentru studiul filosofiei. Așa că am ales să urmez Facultatea de Filosofie la Universitatea București și, în paralel, Facultatea de Comunicare și Relații Publice, dar m-am reîntâlnit cu medicina, măcar tangențial, chiar în inima studiilor umaniste, mai ales în cursurile de filosofia minții și de metafizica secolului al XX-lea. Printre altele, temele legate de identitatea personală aduceau în discuție puzzle-uri medicale care implicau sistemul nervos. Toate acestea dar și o carte, în particular, mi-au reaprins interesul pentru medicină. După ce am finalizat studiile și după ce am lucrat doi ani ca librar, mi-am găsit curajul să fac încercarea evitată în liceu și să dau totuși examenul de admitere care acum nu mai părea atât de înfricoșător, poate și pentru că de data aceasta nu mai aveam nimic de pierdut. La acel moment eram destul de convins că voi dori să ajung psihiatru și mi se părea cea mai firească decizie, dat fiind faptul că această specialitate păstrează cel mai mult o dimensiune narativă, chiar dacă pare o profesie aproape imposibilă, cum o numește Ionel Vianu, o profesie prinsă între violență și compasiune.
LIBRIS: Considerați oare că vă ajută literatura în practicarea meseriei? Bagajul vast de lecturi citite reprezintă o bună sursă de povești și analogii ce pot fi utilizate în dialogul cu pacienții dumneavoastră?
SEVER GULEA: Literatura deschide, măcar formal, un drum spre empatie, răbdare și curiozitate față de cel dinaintea ta și povestea lui. Iar oamenii au nevoie să fie ascultați; sunt studii care sugerează că, măcar parțial, deteriorarea încrederii în medici e legată de deficitul de comunicare cu pacientul, de faptul că acesta e abordat impersonal, intruziv, cu atenție dedicată exclusiv organului bolnav și nu atât impactului pe care boala îl are asupra sa ca individ. Parțial, acesta e prețul plătit pentru o tehnicizare avansată a profesiei. Cred însă că un psihiatru care citește literatură are măcar o premisă favorabilă pentru a limita acest deficit de ascultare. Când vine vorba de conținuturi, din păcate, arareori am avut ocazia să folosesc povestea ca mijloc terapeutic, în afara recomandării unei cărți, dar e adevărat că am putut face anumite analogii mai ușor. Mi-aș dori să existe o mai bună pregătire și a psihiatrilor în biblioterapie (utilizarea cărților în scop ghidat terapeutic). Poate tocmai pentru că, în psihoterapie, poveștile sunt utilizate deja ca instrumente pentru că prezintă niște avantaje importante: au o funcție de oglindire (reflectă problema pacientului prin asociere), o funcție de model (dezvăluie soluții posibile și acționează ca un intermediar între terapeut și pacient), o funcție de depozitare (se rețin ușor și pot fi folosite ca reper în diferite situații practice). Iată încă un motiv pentru care am decis să urmez și o formare în psihoterapie.
LIBRIS: Care este poziția dumneavoastră vis-a-vis de cărțile din domeniul dezvoltării personale? Vânzarea titlurilor din această categorie a crescut începând cu perioada pandemiei, dar cu toate acestea, ele rămân oarecum controversate: apreciate de mulți cititori, dar respinse de alții care nu s-ar apropia nici în ruptul capului de orice e descris ca fiind „ghidul tău către o viață..”, „10 pași pentru..”, „cum să..” și criticate de cei care consideră că nu e deloc sănătos să încerci continuu să te îmbunătățești.
Aveți sfaturi pentru cititorii interesați de cărțile de dezvoltare personală? Cum ar putea diferenția cărțile superficiale sau cele care nu mai sunt actuale de cărțile care se bazează pe teorii științifice valide, de actualitate?
SEVER GULEA: Nu știu dacă aș putea oferi un răspuns tranșant. Chestiunea e complicată pornind doar de la termenul umbrelă numit cu generozitate dezvoltare personală (sau echivalentele de self-help, autoeducare) care a ajuns să absoarbă, măcar parțial, inclusiv psihologia practică. E deja un termen la modă, intrat în jargonul corporatist, un termen semiinstituționalizat, mai ales de când angajatorii au luat în serios studiile care sugerează că avem nevoie de indivizi armonici și adaptabili și în plan personal pentru un randament profesional bun. Așadar, dezvoltarea personală a intrat oarecum în firescul unei societăți tot mai complexe care lansează constant provocări de adaptare, nu mai e apanajul câtorva perfomeri cu mentalitate americană (SUA fiind locul unde s-a proliferat prima oară această mentalitate).
Când am ajuns librar, am privit cu oarecare rezervă acest domeniu pentru că l-am văzut pendulând între două extreme: fie varianta rețetelor prefabricate care ajung la simplificări grosiere și stereotipii ce generează false așteptări, fie varianta unor generalități atât de largi (cam ca horoscopul), încât devin aproape redundante. Nu am o experiență vastă cu aceste lecturi, deși în ultimii 10 ani m-am apropiat mai mult de zona asta, mai ales de psihologia practică (acolo unde am găsit resurse educaționale utile pentru pacienți care trec prin dificultăți psiho-emoționale).
Reperul general de triere, mai degrabă formal, cred că rămâne moderația. Să pornim cu așteptări moderate; un om echilibrat e un om care aspiră spre dezvoltare, dar care își recunoaște și limitele – uneori e important să spui: e suficient, chiar dacă nu sunt cel mai bun, fără să cazi în anxiogena falie a mediocrității. De asemenea, cu cât o carte promite și garantează mai puține (deci adoptă un ton mai degrabă prietenos, nu mobilizator, să te seducă emoțional), cu atât aș spune că e mai de încredere. Cu cât e mai generală și propune obiective vagi (de pildă: cum să ai succes în toate) aș privi-o cu rezerve. Alte repere utile pe care eu le folosesc: pregătirea profesională a autorului (nu doar povestea lui de succes), existența unor referințe științifice transparente, elemente care să distingă cât mai clar între fapte și opinii. Desigur că această grilă posibil să nu fie aplicabilă cărților de educație financiară sau de parenting, acolo unde autoritatea personală a autorului generează adevărate fenomene tribale, magnetice în jurul unor figuri carismatice.
Nu aș face comentarii legate de conținuturile acestor cărți, atâta timp cât am cunoscut oameni cu o mulțime de convingeri, catalogabile drept cel puțin excentrice, care și-au construit vieți acceptabile pentru ei. În fond, fiecare trăiește cu povestea cu care rezonează. Dar e evident că nu vom reuși niciodată să convingem toți oamenii de adevărurile științifice și probabil că nici nu e nevoie. Mai degrabă, cred că e important să construim o poveste care să aibă sens pentru noi, atâta timp cât nu devine o amenințare la adresa altora. Pentru mine are suficient sens povestea științei. Studiile sugerează că încrederea în propriile forțe, sentimentul eficacității, robustețea mentală sunt ingrediente importante în succesul unei persoane. Cum ajungem la acestea, că ne folosim de povești cu îngeri, cu nanoparticule, cu reptilieni sau cu teorii științifice în cele din urmă contează mai puțin, dacă acea persoană simte că a făcut progrese și e mulțumită.
LIBRIS: Fiind medic psihiatru, suntem siguri că aveți o înțelegere profundă a naturii umane, acompaniată de toleranță, acceptare și empatie. Cu toate acestea, suntem curioși să aflăm dacă în viața dvs. privată există situații sociale și/sau persoane cu trăsături de caracter, comportamente care vă epuizează mental și pe care mai degrabă le-ați evita decât să le faceți față.
SEVER GULEA: Aș modera sugestia măgulitoare cu o nuanță: psihiatrul se străduiește, cât poate, să se apropie prudent de acea zonă a umanității aflată într-un con de umbră, un teritoriu care în esență, ne este foarte greu de accesat. Una dintre preconcepțiile comune este aceea că psihiatrii sau psihoterapeuții, atunci când nu sunt ei înșiși puțin săriți de pe fix, ar putea fi cele mai pilduitoare exemple în interacțiunea cu semenii, dat fiind faptul că asistă oameni în dificultate psiho-emoțională (și, deci, au ei vreun secret prin care îi descurcă pe toți). Desigur, ne-am dori să fie așa, tot la fel cum ne-am dori ca toți polițistii să fie atleți inteligenți iar avocații sau preoții modele de virtute morală. În practică, evident că lucrurile nu stau așa.
Psihiatrii sunt totuși pământeni care traversează situații dificile, întâmpină persoane care îi duc la limită și nu găsesc mereu calea ideală și fără suferință, pentru a le rezolva. Și nici nu se poate altfel, poate că nici nu ar fi uman, îi privesc în general cu o oarecare suspiciune pe cei ce se declară că au atins praguri zen în toate situațiile, o stare de detașare în care nu-i mai atinge nimeni și nimic, nu mai simt impactul negativ al niciunei experiențe. Uneori, a trăi furia, revolta, ura, a trăi așa zisele emoții negative sunt semnele limitelor noastre, semne importante că la mijloc se află o valoare pe care o prețuim, pe care o simțim amenințată. Asta nu înseamnă că e justificat să eliberăm respectivele emoții în orice formă, ci doar să fim conștienți de ele, să le trăim fără să ne fie teamă de ele. Și acum, ca să revin la întrebare, da, la rândul meu mă confrunt atât în zona profesională cât și în zona personală cu oameni care mă epuizează mental, care mă exasperează și care îmi stârnesc reacții defensive sau ostile. Încerc, pe cât posibil, să îmi examinez aceste reacții și să văd ce spun ele nu doar despre celălalt, cât și despre mine. Uneori reușesc să găsesc o ieșire constructivă din dificultate, alteori nu. Și uneori cad în capcana învinovățirii și în reacțiile de evitare – iar acestea sunt de fapt căi prin care căutăm să îndepărtăm o amenințare. Departe de a te anestezia mental, de a te face să nu mai simți nimic psihiatria și psihoterapia aduc câteva contribuții importante când te confrunți cu situații dificile: în primul rând te disciplinează cu blândețe și te responsabilizează, îți amintesc faptul că disconfortul e inevitabil în viață, dar că gestionarea lui rămâne o chestiune de alegere (și, în acest sens, se lărgește paleta de opțiuni, dincolo de învinovățire sau evitare). În al doilea rând îți amintesc că toți avem limite și că ține de alegerea fiecăruia dacă vrea sau nu să schimbe ceva în felul în care se comportă (nu îi poți face pe oameni să acționeze într-un anume fel, cel mult îi poți asista sau ghida). Nu în ultimul rând psihiatria și psihoterapia îți amintesc că e în regulă, măcar din când în când, să îți recunoști propriile limite și să accepți când nu mai poți și să ceri ajutor. E un mare pas să faci asta, nici eu nu l-am făcut la timp, în anumite momente, cu suficientă hotărâre.
LIBRIS: Ne puteți dezvălui câteva aspecte referitoare la obiceiurile dvs.de cititor? Uitându-ne doar la numărul de recenzii publicate pe blogul Libris, se pare că reușiți să citiți un număr de cărți peste media multora dintre cititorii împătimiți chiar. Cum reușiți, considerînd că programul dvs. de lucru nu este deloc unul lejer? Aveți un program strict? Vă impuneți parcurgerea unui număr de pagini zilnic?
SEVER GULEA: Uneori nici mie nu-mi vine să cred când răsfoiesc blogul câte impresii de lectură am reușit să semnez pe parcursul a peste 10 ani de când colaborez cu Libris. E și un fel de arhivă personală, un depozitar virtual al unei memorii paralele, care mă intimidează, dat fiind faptul că nu se suprapune memoriei subiective, supusă inevitabilului proces de uitare. E amuzant uneori să citesc câte o recenzie dintr-un trecut îndepărtat și să am senzația că nici nu e scrisă de mine, dar să mă convingă să caut acea carte (care adesea nu mai există pe piață). E valabil, de asemenea, și reversul, când am senzația că am exprimat un entuziasm naiv sau chiar tâmp pentru o anumită carte. Inițial, când am început să scriu pentru blog, dat fiind faptul că exista o presiune inerentă new-media a postării de conținut frecvent (era încă înainte ca facebookul să devină atât de relevant în marketing și influencing) și dat fiind faptul că nu aveam alți colaboratori, mi-am impus singur să postez cel puțin două recenzii săptămânal. Ulterior, mi-am dat seama că îmi autosabotam plăcerea lecturii și că începusem să aleg cărțile pe baza unor criterii triviale: cât de subțiri sau de accesibile în conținut păreau, animat de această presiune a publicării. Și atunci, am renunțat la acest (fals) standard cantitativ (astăzi se discută de postări la minut) și am revenit la o recenzie pe săptămână.
Obiceiurile mele de lectură au evoluat discret; inițial aveam nevoie de liniște deplină și citeam exclusiv în pat, îmi împărțeam un număr standard de pagini pe zi (pentru a putea ține pasul cu ritmul postărilor pe blog) și mă străduiam să îl ating. Astăzi m-am îndepărtat parțial de această abordare; poate pe unii îi motivează să își stabilească reading goals cu un anumit număr de cărți sau pagini citite anual (în stilul popularizat de goodreads), eu mai degrabă resimt o presiune inutilă, o falsă competiție cu mine însumi. Însă sunt un om al rutinelor și, dat fiind faptul că foarte rar trece o zi fără să citesc, mă ajută ritualul zilnic de lectură să parcurg o carte în cel mult o săptămână, în mod natural, fără cronometre sau monitoare. Nu pot spune nici astăzi că citesc oricum și oriunde, dar am învățat să completez cu o carte bună timpii morți petrecuți în mijloacele de transport în comun, în sălile de așteptare (de aceea, am mereu o carte la mine, sau măcar Kindle-ul, aproape oriunde mă duc, pentru că nu se știe niciodată unde voi avea de așteptat) și acum reușesc să mă desprind de atmosfera exterioară disturbantă. N-am avut niciodată un program prea lejer, dar mereu vor exista mici intervale în care se strecoară obiceiuri automate (precum butonarea telefonului), dar în care de fapt avem de ales. Poate e vorba și de firescul cotidian pe care ni-l construim și în care lectura nu are nevoie să-și găsească un loc, ci îl ocupă inevitabil și fără efort. În acest context cred că e potrivit să recunosc că nu mă uit la televizor de ani de zile și că priza din dormitor, de pe peretele opus patului este… acoperită de un dulap.
LIBRIS: Sunteți genul de cititor care se ambiționează să termine o carte indiferent dacă îi place sau nu? Ori puteți abandona o lectură fără regrete indiferent de cât ați reușit să parcurgeți dintr-o carte ce se dovedește a nu vă fi pe plac?
SEVER GULEA: Am o natură mai degrabă obsesională și am fost un cititor disciplinat. Pe vremuri, odată începută o carte, mă străduiam să o termin. Chiar dacă nu-mi plăcea, căutam să îi dau o șansă până la final. De ce? Mulți ani am trăit marcat de tot felul de preconcepții legate de anumite colecții sau edituri (pe care le desconsideram din principiu) care s-au dovedit a fi eronate. Presupun că am avut o teamă de impactul propriilor mele prejudecăți, o teamă de a mă grăbi să dau un verdict pripit, poate chiar și un fel de FOMO (fear of missing out – teama de a nu rata ceva) despre care se vorbește ca dominantă a generațiilor contemporane, doar că în cazul meu era aplicată asupra cărții pe care riscam să nu o termin. Însă astăzi las mai liberă busola plăcerii/ neplăcerii când vine vorba de cărți, îi dau atenție devreme și îi permit să mă ghideze, chiar dacă nu deplin: ajung să renunț la o carte dar fără să o abandonez, ci mai degrabă să o temporizez, să amân parcurgerea ei pentru un alt moment nedeterminat. Cel puțin asta e povestea pe care mi-o spun.
LIBRIS: În ciuda diferențelor interumane, a poveștii de viață diferite a fiecăruia, credeți că există vreun titlu sau mai multe ce ar trebui să fie pe lista de „bibliografie obligatorie” a oricărui adult? Dacă da, care ar fi acesta/ acestea?
SEVER GULEA: Am crezut o vreme în valoarea unor liste universale, pe care se aflau, desigur, nenumărați clasici. Parcursul meu a fost inconstant și incomplet și cei care vor pregătire solidă vor ajunge să urmeze o facultate de profil sau măcar un workshop în acest sens. Astăzi, însă, la cât de mult se publică și la cât de multe ierarhii se fac și se desfac, cred că e foarte greu să mai alcătuiești o bibliografie obligatorie, mai ales de la apusul canonului occidental. Nu cred că mai e atât de important pe ce poartă a lecturii intri, atâta timp cât ai decis să faci acest pas. Că e o ușiță lăturalnică a literaturii populare, că e intrarea VIP-urilor consacrate în literatura europeană nu mi se mai pare atât de relevant. Odată intrat, e probabil să vizitezi și lucrările fundamentale măcar o dată. Cred în puterea curiozității. Desigur, eu aș plasa în proximitatea viitorului cititor, fără nicio presiune, doar să îi fie la îndemână, mai ales la vârsta adolescenței un clasic, fie el Shakespeare, Dostoievski sau Fitzgerald. Poate și o carte de dezvoltare personală, ceva despre educația emoțională sau creierul bărbatului/femeii. Și măcar o carte de poezie, măcar una.
LIBRIS: Există vreo carte despre care ați putea spune că v-a schimbat viața sau că v-a influențat în mod aparte?
SEVER GULEA: Au fost, fără îndoială, mai multe cărți care s-au intersectat cu momente biografice decisive și au făcut diferența. În liceu am avut o întâlnire norocoasă în cu Ușa interzisă a lui Gabriel Liiceanu, cu Crimă și pedeapsă a lui Dostoievski care mi-au dat imboldul să mă apropii de filosofie. Apoi, întâlnirea cu Sex, shopping și un roman și mai apoi cu Eseuri de îndrăgostit ale lui Alain de Botton mi-au ușurat tranziția de la adolescență la adultul tânăr. Extinderea domeniului luptei a lui Michel Houellebecq mi-a deschis lumea Bibliotecii Polirom(iată, descoperirea poate a celei mai mari colecții de literatura contemporană din România, căreia îi dădeam puțină atenție, este o un moment schimbător de viață, zic eu). Omul care își confunda soția cu o pălărie, de Oliver Sacks e cartea care m-a inspirat să mă apropii de medicină, după ce am absolvit filosofia și să mă îndrept spre zona neurologiei și psihiatriei. Mai recent, cărțile lui Esther Perel, Regândirea infidelității și Inteligența erotică pe de o parte, dar și Infidelitatea lui John Gottmann mi-au provocat perspectiva asupra relațiilor de cuplu.
LIBRIS: Care sunt cărțile preferate ale anului 2021?
SEVER GULEA: În contextul global, volatil al pandemiei cu toate problemele și imprevizibilitățile asociate, am reușit să ating, nu fără emoții și eforturi două repere de stabilitate existențială: mutarea într-o locuință nouă și promovarea examenului de specialitate. Prins între dorința de stabilitate și provocarea adaptării la incertitudine am rezonat cu două categorii de cărți: pe de o parte volumele care au explorat dificultățile și anxietățile contemporane și care, adesea, filtrate și prin alți ochi capătă contururi nuanțate, mai puțin înfricoșătoare dar nu mai puțin reale. Pe de altă parte, am rezonat în lecturi care vorbesc despre lucruri mai mari decât noi, ca indivizi sau despre lucruri care par invizibile dar care dezvăluie o bogăție fascinantă, care ne amintesc cât de provocatoare este existența umană în general. Din prima categorie, a cărților care ating problema tranzițiilor de diferite feluri (biografice, istorice, existențiale), dominate de anxietăți și incertitudini, amintesc: Fleishman are necazuri de Taffy Brodesser Akner, Colibri de Sandro Veronesi, Și copiii copiilor lor de Nicholas Mathieu. Din a doua categorie, a cărților care deschid universuri mai largi amintesc: Lifespan de David Sinclair, Cuprind mulțimi de Ed Yong, Cum să-ți schimbi mintea de MichaelPollan, Creierul autistde Temple Grandin și Richard Panek.
LIBRIS: V-ați gândit vreodată să scrieți o carte? Există o poveste ce așteaptă să fie așternută pe hârtie? Sau poate o idee pentru o carte non-fiction?
SEVER GULEA: De gândit, m-am gândit dar, în “buna” tradiție românească, am rămas la stadiul contemplativ. Au existat și poate încă mai există povești care și-au început drumul spre existență, dar nu l-au încheiat din mai multe motive. Pe de o parte, am resimțit un fel de așteptare din partea celor din jur, față de care am devenit un rebel: stai între cărți, citești mult, scrii despre cărți, lucrezi cu oameni care au povești remarcabile, mai e doar un pas până să așterni ceva original pe foaie. Doar că acel pas este de fapt unul mare și dificil. Îi admir pe cei care alcătuiesc povești, astăzi când oricine are posibilitatea să publice, pare ceva atât de simplu. Sunt într-un fel fascinat de ceea ce presupune procesul creator (care nu poate fi explicat pe deplin). Dincolo de asta, ca să poți crea, cred că trebuie să te focalizezi mai puțin asupra procesului, să îl lași liber fără să-l chestionezi, să îl asumi poate parțial în necunoștință de cauză. De asemenea, consider că e nevoie de o specie de curaj. Eu nu îl am încă, mai ales pentru că sunt marcat, uneori în doze exagerate, de sindromul impostorului, încarc inutil alcătuirea unei povești cu un fel de act de responsabilitate față de tine și față de public, am anxietate de a oferi cititorilor un rezultat ireversibil, cu propria lui viață. Iar eu am o relație dificilă cu ireversibilul, poate și pentru că încă nu mi-am depășit anumite tendințe preocupate de control. Pe de altă parte, poate tocmai existența acestei așteptări mă consolează: inevitabil, voi ajunge să “produc” la momentul potrivit. Am început să vorbesc mai târziu, să citesc mai târziu, poate și cu scrisul va fi la fel, sunt parte dintr-o specie care atinge maturitatea în alt timp, un late bloomer cum ar spune englezul. Colega mea, Ioana Zenaida Rotariu și-a făcut debutul în poezie chiar în acest an cu volumul intitulat Cinci ani muțenie. Eu cred că am depășit deceniul de muțenie, dar nu mi-am pierdut speranța.
LIBRIS: În încheiere suntem curioși să aflăm care sunt, în afara cititului, activitățile preferate ale doctorului psihiatru și bloggerului Libris Sever Gulea în zilele de weekend, în concediu?
SEVER GULEA: Îmi place să merg la cinematecă, la teatru, mă uit la filme, ascult podcasturi și mă imersez în universul jocurilor video. Îmi place de asemenea să călătoresc, să descopăr locuri noi, deși nu mă omor după spațiile aglomerate, de aceea am renunțat parțial la acest obicei în perioada pandemiei, dată fiind înghesuiala din zonele de tranzit. M-am mulțumit, în schimb, cu plimbările ghidate prin capitală, e interesant cum o poveste repune altfel în scenă un spațiu care îți este familiar. Oricum, îmi plac lucrurile și locurile tihnite. În fond, am crescut în Ardeal.
Interviu realizat de Laura Mate pentru Libris.
