De obicei, textele în care prezinţi un itinerariu de călătorie propriu, vrei să servească şi altora, de aceea, imediat cum ai ajuns înapoi, în fotoliul tău confortabil, în loc să-ţi expui trăirile intime, aduni din Google istorii demult stinse, dar scrise şi rescrise, şi o minimalizezi, fără tăgadă, pe cea pe care tocmai a scris-o istoria sufletului tău nomad. Şi, (nu-i aşa?), exact asta face ca scurta vizită într-un alt loc să nu mai fie a ta, ci a vorbelor tale… „Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus”, vorba lui Eco! Ca s-o înţelegem şi noi o să pun şi traducerea ei literară „Trandafirul de ieri rezistă datorită numelui său, dar noi avem doar nume ale trandafirului fără rost.”

Când am aflat că o să trec două graniţe, dintr-o dată nu m-am mai simţit ca un melc în ale plecărilor fizice, ştiut lucru că Alma Naher asta, care scrie pe aici, pleacă, cu precădere, numai şi numai în cuvânt şi chiar ziceam cândva că, pomenind câte un loc prin paginile astea, imaginară plecare pentru mine, se transformă pentru câţiva traseu de-adevăratelea. Dar, uite că a venit şi vremea picioarelor mele!

De fapt, nu o să intru chiar azi în Melk! O să ajung în noapte, târziu, în Pielach Spielberg, (la 2,5km de Melk) trecând graniţele cu ochii închişi, aşa cum le-am trecut eu, că am dormit, exact! Am deschis ochii cât să mă arăt ca în buletin vameşului român, celui ungar, şi austriacului şi, cât să mă conving că nu ne vor răpi extratereştrii cu luminiţele lor roşii, clipocind în întuneric. Extratereştrii fiind, de fapt, zeci de eoliene.

De cum am ajuns la Haus am Wanderweg, am fumat.

Am fumat şi am ameţit! Aer tare, plămâni… în fine, nu contează, o să trec repede peste întunericul locului nu înainte să vă spun că, atunci când am intrat în Pielach, mi s-a părut că am nimerit într-o poveste în care toate personajele erau plecate în vacanţa de Paşti şi eu trebuia acum să umplu locul. Dar na, asta aduce întunericul: adormiţi şi o-nspăimântătoare linişte austriacă. Spielberg, Spielberg…! Fiori sub piele…

Am să aprind acum lumina zilei, nu vă mai sperii, ca vă zic că Haus am Wanderweg e casa aceea mare, de pe deal(de mai jos) şi e încă în construcţie, doar o parte din ea funcţionând în regim de pensiune, mai exact o parte extrem de modernă. Cealaltă e încă a altor vremuri, unele viitoare (e în construcţie o piscină acoperită la etaj) şi altele vechi, foarte vechi, atât de vechi încât, dincolo de piatră răzbate izul trecerii timpului.

Gazdele sunt doi români, Roxana şi George, astfel încât nu am fost nevoită să-mi exersez decât limba maternă, în alte registre decât cele în care scriu eu, desigur, adică mai puţin poetice.

N-o să mă mai joc de-a-ntunericul pielachian, să vedem câte ceva, totuşi prin zonă.

De-aici încolo las, oricum, mai multă ziuă care să străbată textul ăsta. Aşa o să vedem că, de fapt, eu sunt în vacanţa de Paşti, iar personajele locului sunt (la ele) acasă. Că e Paşti o să observăm în altă zi, astăzi e o zi mai mult de acomodare.

Pe scurt, în Pielach (dând clik veţi descoperi mai multe locuri), observaţi deja, nu prea există garduri delimitând teritorii, astfel încât te poţi plimba prin „curţile” oamenilor fără să simţi că încalci proprietatea cuiva. De altfel, locuitorii sunt foarte prietenoşi, atât de prietenoşi încât îţi aminteşti subit toate cuvintele în limba germană pe care le-ai ştiut vreodată. După cum îmi zâmbeau, sigur „Fröhliche Ostern” e „Paşti fericit(ă)!”

Astăzi nu cred că mai ajung undeva, decât, poate sus, pe deal, până-n grămăjoara de…

bălegar. M-am apropiat de ea cât să îmi simt norocul şi cât să nu-mi mute nasul. Dar, drumul ăsta pe care am luat-o nu mai duce nicăieri, deşi duce cu adevărat către… Dunăre, aşa încât o să mă întorc din cale, şi luând-o înapoi, la vale, mă voi opri pe o băncuţă pe care au pus-o localnicii, cât să înmagazinez în mine priveliştea şi, comuna privită de sus şi desigur, cât să ard o foiţă de tutun, ca să acopăr altele. Alte foi. Şi alte arderi…

Desigur, coborând, am întâlnit şi ceva găini, în aceeaşi singură gospodărie, pe care o văzusem şi urcând dealul.

Şi câţiva tăuraşi…

De fapt, iarba este tot la fel de verde şi în Austria, ca şi în România, copacii sunt în păduri, în schimb, aproape neatinşi, spre deosebire de ai noştri, care-s pe la ei în sobe, dar nu vreau să mă trezesc din reverie cu măgării.

Pielach e un loc liniştit, unde, dacă nu-ţi arde de cutreierat Viena, vestita metropolă austriacă, poţi să poposeşti cu încredere aici (la 2 ore distanţă de Viena), fiind sigur că respiri aer curat. Garantat! Dacă aş locui o lună, m-aş lăsa de fumat! Încet, programat!

Acum o să mă întorc în Haus am Wanderweg şi o să vă îmbii nu din vorbe, ci dintr-un foc să intrăm în casă, fiindcă se înserează şi am promis că las mai multă zi în text.

Accesând link-ul (booking) pe care l-am ascuns sub „casă”, veţi descoperi de ce alte avantaje dispune această pensiune. Acolo găsiţi şi preţul, care este bun, vă spun de pe acum. Apartamentul are un etaj, două băi, bucătărie, astfel încât pot locui mai multe familii, preţul fiind stabilit per apartament, nu per persoană.

Interiorul, după cum veţi observa şi în pozele de pe booking.com, este amenajat în stil modern, cu mult bun gust şi, de ce să nu recunosc în cam prea (mult) lux pentru trăirile mele poetice. O să adorm totuşi, boema de mine, în miros de parfum scump până mâine, când reînviez sfârşitul ăsta de poveste, trăgând de el încă un pic, în timp ce o să pregătesc teren nou întru intrarea în medievalul Melk şi, mai ales croindu-mi cale spre Abaţia pe care Umberto Eco a „spovedit-o” prin Adso în „Numele Trandafirului”.