Iulian Popa este scriitor și fizician. În 2018 debutează cu titlul „Guadalajara”, o serie de proze scurte, care îl impune în atenția publicului ca unul dintre cei mai versați prozatori contemporani. Cu cel de-al doilea volum al său, „Între vii”, de data aceasta fiind vorba de un roman, apărut anul acesta la Editura Humanitas, în colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani, se complică (am putea spune) și mai mult lucrurile în ceea ce privește gradul de inovație al autorului la nivelul narațiunii, dar și perspectiva asupra unui timp și a unui spațiu în care trăiești, te afli (ai această certitudine), însă ambele par a fi în schimbare, par a-ți juca feste și nimeni nu este dispus să te creadă sau să te asculte (aici intervine incertitudinea).

Între acești doi poli – certitudine vs. incertitudine – se desfășoară toate acțiunile protagonistului acestui roman, Costin; asta până în momentul în care apar alte personaje care să-i certifice (in)certitudinile, iar cele două lumi ajung să-și creioneaze un potențial alternativ de existență. Proza lui Iulian Popa pornește de la o teorie a mecanicii cunatice cu privire la existența lumilor paralele și se dezvoltă în mai multe secvențe narative, însă fără a-și transforma personajul într-un erou supranatural. Totul se petrece la nivel cognitiv și interogativ – două sau mai multe planuri existențiale ajung să se desfășoare simultan, însă nu avem acces direct decât la unul dintre ele – cum rămâne cu celelalte posibilități și, mai ales, cum ni se modifică percepțiile cotidiene dacă luăm în calcul aceste multiple existențe alternative? Lumea nou-apărută, creată în urma unei aruncări de zaruri, poate avea valențele unei evadări sau compensări a realității, care totuși devine insuficientă atât ca reprezentare, cât și ca validare a intuițiilor personale și/ sau contextuale dezvoltate de personaj(e). Nevoia de a povesti, dar și de a fi înțeles de ceilalți, îl va determina pe Costin să își caute aliați și prieteni în locuri în care în mod obișnuit nu ar fi făcut-o.

O glumă proastă, un desen pe tabla unei clase unde profesorul de chimie, Costin, are oră îl face pe acesta să-și reconsidere existența, dar și să cerceteze mai amănunțit fenomenele care se petrec în jurul lui – la restaurant are dubii asupra funcționării unui televizor, iar când merge într-o excursie cu iubita lui, Ilinca, îi spune că un copac a apărut în locul în care el a coborât din mașină, deși același copac nu se afla acolo mai înainte.

În urma incidentului de la liceu se derulează o anchetă, apare la știri, propria familie și iubita sa ajung să-i pună la îndoială nevinovăția, își dorește să schimbe statistica în ceea ce privește dățile în care a greșit, a întârziat la restaurant sau nu a știut ce masă ar vrea să aleagă atunci când erau prea multe libere, adică inevitabil i se deschideau mai multe posibilități care, la rândul lor, ar fi condus către tot atâtea scenarii ale momentului prezent. Glumei de la ora de chimie îi urmează o înmormântare, o călătorie la Muntele Athos, o ruptură de moment în relația cu Ilinca, mutarea la prietenul său din liceu, apoi șederea pe domeniul podgoriilor lui Max.

Din momentul în care începe călătoria (inițiatică) a lui Costin alături de colegul său de liceu, Antoine, povestea lui Iulian Popa mi-a amintit de o altă carte apărută în aceeași colecție a Editurii Humanitas în 2019 – „Teoria apropierii”de Bogdan Răileanu. Personajele lui Iulian Popa se (re)găsesc după mai mulți ani, din întâmplare, la înmormântarea lui Emil, un alt coleg de-al lor. Pe drumul de întoarcere de la acest eveniment neașteptat, Costin și Antoine schimbă câteva vorbe pe o bancă și, în loc de la revedere, Antoine îl întreabă dacă nu vrea să meargă cu el la Muntele Athos. Costin, un personaj nehotărât din fire și destul de comod, acceptă în aceeași zi, mai pe seară, la telefon, propunerea lui Antoine. Pe drumul de la Unirii, parcurs pe jos ca să ia aer până la punctul de întâlnire, Costin se tot întreabă dacă să-i spună lui Antoine că s-a răzgândit în ultimul moment. Acest gând îl însoțește pe tot parcursul călătoriei cu autocarul din București, apoi în timpul traversării cu barca își imaginează că a muri pe apă ar fi totuși o moarte glorioasă, pe care Ilinca ar deplânge-o luată prin surprindere de gestul plecării sale.

După acest scenariu al unei posibile dispariții în apele mării, când ajung în orășelul Sarti, unde se cazează peste noapte, tot Costin îi spune lui Antoine că poate ei deja sunt morți și nu-și dau seama. Se deschid discuțiile despre universuri paralele și despre găleata din barca cu care au traversat marea, o găleata care pentru Costin devine un nou simbol al faptului că lucrurile din jurul său se schimbă fără ca el să aibă control asupra lor, fără a putea percepe cu exactitate momentul în care găleata roșie a ajuns din spatele compartimentului în care se aflau, adică la pupă, sub banca lor situată lângă ușa de la provă.

Și în „Teoria apropierii” este prezent acest motiv al apelor care leagă doi oameni, prieteni din copilărie, peste care trec douăzeci și cinci de ani din momentul în care fuseseră prima dată în Veneția, la vârsta de treisprezece ani și, tot atunci, își promiseseră unul altuia să se reîntoarcă împreună printre gondole. Ajunși în Veneția, cei doi încep să exploreze, când împreună, când separat, diverse stări și senzații, unele dintre ele aducându-i în situații cruciale, punându-i față în față cu deciziile lor de viață, credințele, dorințele de atunci, din prima călătorie, dar și cu cele din momentul prezent.

La fel se întâmplă și în cazul celor două personaje din cartea „Între vii”. Dacă pentru Robert Neagu și Alexei Toma din „Teoria apropierii”, Veneția devine un fel de oglindă a propriilor frici și secrete, odată cu aventuroasa călătorie la Muntele Athos, atât Costin, cât și Antoine încep să-și perceapă diferit viețile, bucurându-se că au ajuns înapoi pe uscat, între vii, însă fără a putea ieși din scenariile unei morți pe care e posibil să o fi ratat sau este la fel de posibil ca, odată ajunși la destinație, să o trăiască mai mult decât ca pe o iluzie. Șocul produs de frica în fața morții constituie un potențial motiv care să-i apropie pe cei doi, mai mult străini sau cunoștințe vechi până în acel moment decât prieteni.

Rătăcirile lui Costin din romanul „Între vii” sunt nenumărate, după cum sunt și variantele de salvare pe care le găsește în urma acestora – după scandalul desenului de pe tablă se autoexilează în propriul apartament din care decide să nu iasă sub niciun pretext, astfel că, înainte de a-l părăsi, îi cere iubitei lui să comande o pizza pentru el de pe numărul ei de telefon. Deciziei sale de izolare îi urmează vestea morții lui Emil, ocazie cu care se va întâlni cu Antoine și alături de care va porni în excursia către Muntele Athos. Această plecare, asupra căreia nu vor fi informați nici părinții lui, nici Ilinca se dovedește a fi totuși folositoare. Liniștea care îl cuprinde în zilele în care locuiește în Satri – după întâmplarea de pe barcă decide să nu-l urmeze pe Antoine la Muntele Athos -, îl face să fie mai puțin dispus să-și riște chiar și puținele sau ultimele șanse rămase pentru a se reabilita, dezvăluindu-i o nouă perspectivă asupra vieții, faptul că poate trăi în Grecia fără necesitatea de a se întoarce acasă. E tentat să o sune pe Ilinca, însă de fiecare dată renunță rapid, imaginându-și că acesta ar fi un mod sigur de a-și rata și unica șansă pe care ipotetic ar avea-o de a se împăca cu ea. Antoine se întoarce brusc de la Muntele Athos, fără nicio explicație pentru cele întâmplate acolo, iar Costin se teme să-l întrebe detaliile care au dus la această revenire neașteptată.

Mai mult decât atât, cei doi pun la cale o vânătoare de șacali, după ce Costin îi mărturisește prietenului său că în noaptea dinaintea întoarcerii sale se temuse de sunetele celor pe care Antoine îi consideră un fel de câini, asigurându-l că nu are de ce să se teamă. Întoarcerea acasă îl face pe Costin să nu mai suporte să stea singur, așa că își sună prietenul și decide să se mute la el. În dimineața zilei următoare, în timp ce-și beau cafeaua, Antoine îi face cunoștință cu Max, promițându-i că în acea seară îi vor face o vizită la restaurantul său, unde se află și o cramă, deținută tot de Max și că acest personaj nou-apărut simbolizează salvarea lui Costin. Intrigat, Costin îl va urma pe Antoine în lumea guvernată de Max. Încă din prima seară face cunoștință cu Aziz, unul dintre ajutoarele lui Max, un tip din Bangladesh adoptat de acest loc, care vorbește româna la fel de prost ca engleza.

Aziz este și cel care rostește al doilea sens al titlului romanului, între vii, acolo unde îi spusese Roxanei, sora lui Costin, că îl găsește pe fratele ei. În cuvintele lui Aziz, între vii înseamnă pe dealul pe care se întinde via cu struguri, acolo unde Costin începuse să alerge când sora lui apare la cramă cu un psihiatru musculos și tatuat, cu scopul de fi consultat și a afla părerea unui specialist. Toate aceste momente ale decuplării de la realitatea pe care personajul nu o poate accepta se încheie cu un fel de zdruncinătură – în drum spre Grecia riscă să moară, în alergarea de pe deal se prăbușește și se accidentează, iar la final, în scena acoperirii viei de furtună este lovit de un fulger.

Cu fiecare astfel de episod Costin își consolidează viziunea asupra existenței unui univers paralel, în care ce era mai rău se întâmplase deja și, în care, el își continuă totuși existența, în ciuda acestor momente de ruptură. Ceilalți trei prieteni ai săi – Antonie, Max și Aziz – sunt de aceeași părere, într-un fel sau altul, toți susțin existența unor energii și a unor coincidențe, care îi aduc împreună, dar le și indică modul în care e necesar să-și urmeze aceste stranii senzații care le dau un sentiment special al apartenenței în mica lor comunitate formată în jurul cramei.

Despre Antoine nu știe sigur de ce se află în acest loc, decât din cuvintele lui Max, pe care Costin alege să-l creadă, mai ales, în lipsa răspunsurilor din partea prietenului său. Max nu doar că patronează domeniul viilor, dealul pe care se află acestea, restaurantul și crama, dar le și întreține, fiecăruia în parte și, prin aceasta lui însuși, iluzia că întâlnirile lor au un sens providențial, că fiecare dintre ei caută ceva ce doar în acel loc se găsește. Tocmai pentru că nimic nu este întâmplător sau doar coincidență, tot Max se asigură că le oferă și un spațiu de joacă la care fiecare să contribuie – trei oameni au acces la intrarea în cramă, dar asta doar printr-un cifru. Norocoșii beneficiari pot dobândi cifrul, însă doar dacă rezolvă un fel de enigmă a combinațiilor de numere, o parolă gândită special de Max, inclusiv pentru Costin. La final există o vagă senzație că personajul a fost ales de Max pentru a îndeplini o misiune, contrar aparentei alegeri a acestuia de a se alătura grupului prin intermediul lui Antoine. Iar toate aceste potențiale variante rămân în continuare valabile odată cu încheierea romanului.

Între toate acestea există fenomene care îl determină pe Costin să (re)gândească parametrii realității în care se află – episodul cu găleata roșie de pe barcă, șacalii, desenele din casa lui Antoine, alte desene asemănătoare celor dinainte regăsite pe tavanul cramei lui Max, cele două furtuni în urma cărora crede că a murit, cea de pe barcă și cea din vie. Atunci când realitatea se bifurcă, așa cum susține personajul, concluzia este cea din dialogul pe care îl are cu Antoine după ce barca ajunge la mal – „Nu putem vedea realitatea în care suntem morți. Dar poate ea există.”

Finalul poveștii, în care Costin, Antonie, Max și Aziz se întorc la cramă din cauza furtunii care stă să înceapă, încercând să acopere via, iar Costin este lovit de un fulger, mi-a amintit de metafora labirintului din cartea lui Stephen King, „The Shining”. Asemănător acelui labirint al minții, dar și fizic, din care scriitorul nu mai reușește să iasă, tot așa și scena fulgerului constituie o metaforă, atât pentru scris, cât și pentru destinul personajului. După acest punct, Costin consideră că cei trei prieteni care îl așteaptă la fereastra spitalului – Antoine, Aziz și Max – se află acolo nu pentru a-și lua la revedere, așa cum îi sugerează Ilinca, ci pentru a continua împreună pe drumul dezvăluirii sensului întâlnirii lor aproape profetice și, în același timp, paradoxale. Dacă fiecare dintre protagoniști susține că avea nevoie de timpul petrecut la crama lui Max pentru a-și vindeca traume din trecut, parcursul lor nu se poate sfârși din cauza unei ploi neașteptate și a unui banal fulger, care nu omoară pe nimeni, dimpotrivă, îi face să devină și mai apropiați, mai siguri de călătoria lor împreună.

„Nu-mi răspunde și nici nu-și ridică privirea din Biblie. Ori are vreo trăire spirituală aparte, ori moare de frică, la fel ca noi ceilalți. Ce-o fi fost în mintea mea când am acceptat să vin aici? Am refuzat de mai multe ori să merg cu Ilinca pe canalele din Veneția cu barca, doar pentru că nu suportam ideea de a mai fi din nou pe apă. În Londra am evitat telegondola care traversează Tamisa pentru a nu fi atârnat de un fir deasupra unei ape. Iar acum, iată-mă aici, dintr-o decizie nesăbuită, urmând un individ ciudat, într-un loc cu care sunt incompatibil, doar pentru că am impresia că e singurul care mă crede.”

„Cu toate astea îngrijorarea persistă și starea provocată de vis mă stăpânește încă. Visez prea mult în ultima vreme. O fi semn al preocupărilor mele. Grijile mi se continuă și în lumea viselor. Celelalte ipostaze ale mele din toate lumile posibile visează la fel. Cu unele poate visez simultan același lucru. Nu o să ne întâlnim niciodată, dar existăm cu toții, fiecare în treaba lui. La un moment dat însă se vor fi epuizat toate posibilitățile de supraviețuire, și atunci toți cei de-alde mine o să murim în toate realitățile în care existăm, pe rând, unul câte unul, iar ultimul nici nu o să știe că o să rămână la urmă.”

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.