Luna februarie este perioada în care celebrăm formal dragostea, fie că ne raportăm la reperele autohtone sau cele mai moderne, internaționale. Despre relevanța și importanța iubirii aproape că nu are rost să argumentăm. Poeții o cântă de secole, filosofii, sociologii, psihologii o analizează, ecleziaștii o condensează în modele morale, iar oamenii obișnuiți de pretutindeni o trăiesc indiferent de societate sau de secol. Importanța ei nu este dată doar de numărul de opere și povești care îi sunt dedicate, ci e fundamentată și într-o perspectivă evoluționistă. Am avut și avem nevoie de iubire pentru a ne dezvolta armonios și, mai apoi, pentru a ne alege partenerii și a asigura perpetuarea speciei. Indiferent de considerentele culturale care au cenzurat sau au limitat expresia amoroasă, suntem echipați biologic să avem trăiri intense față de semenii noștri. Dragostea este, dacă o privim ca termen umbrelă care acoperă diferite tipuri de atașament, liantul care ne ține laoaltă, prin care ne exprimăm în cel mai înalt grad natura noastră socială.

Ce știm astăzi despre iubirea partenerială, din perspectiva cercetărilor neuroștiințifice? Ne-a îmbogățit în vreun fel știința cunoașterea despre dragoste? S-ar putea obiecta, oarecum romantic, că dragostea nu trebuie descrisă și înțeleasă, ci doar trăită. Doar că atunci când o trăim avem un anume tip de acces care ne face deopotrivă virtuoși, dar și naivi și opaci, așa cum vom vedea. Tocmai de aceea, o perspectivă obiectivă, neutră ne poate oferi un tablou mai nuanțat asupra iubirii. Dar, chiar dacă nu se predă în vreun fel și decisivă rămâne experiența subiectivă, despre iubire circulă o mulțime de opinii populare care ne ghidează sau ne consolează în căutarea partenerului potrivit.

În epoca romantică, a preamăririi sentimentelor, am fi spus că iubim din toată inima. Inima era locul primordial asociat cu sentimentele. Începând cu secolul al XX-lea și până astăzi, în lumina numeroaselor cercetări efectuate, ar fi poate mai potrivit să spunem: te iubesc din tot creierul. Disputa dintre creier și inimă, ca exponenți ai tensiunii dintre rațiune și sentimente este doar o aparență, pentru că reacțiile cordului sunt de asemenea supuse comenzilor cerebrale (chiar dacă nu neapărat sub controlul nostru conștient). Sentimentele sunt de fapt tot în mintea noastră, după cum ne amintea neurobiologul Antonio Damasio (În căutarea lui Spinoza. Cum înțelege știința sentimentele, Editura Humanitas, 2010)

Despre dragoste se mai spune că nu cunoaște granițe și că depășește orice cultură. Într-adevăr, știința ne confirmă, dragostea este un fenomen universal, trăit în toate societățile de la un capăt la altul al globului. Iubirea romantică este de fapt o formă mai avansată a unui sistem de atracție. Helen Fisher, unul dintre cei mai proeminenți antropologi care au studiat iubirea și care integrează și studii neurobiologice, propune ipoteza celor trei sisteme emoțional-motivaționale adaptate parteneriatului reproductiv și de parentaj: dorința, atracția sau implicarea romantică și atașamentul. Alți cercetători au privit aceste sisteme ca etape pe care le cunoaște iubirea dintre doi parteneri de-a lungul timpului (îndrăgostire, implicare romantică, atașament). În perspectiva lui Helen Fisher, fiecare sistem asociază predominant anumiți hormoni/neurotransmițători și regiuni cerebrale și, de asemenea, servește unor scopuri diferite. Dorința este sistemul care inițiază orientarea spre posibilii parteneri – e ceea ce resimțim sub forma atracției sexuale, posibilă prin implicarea hormonilor masculini/feminini, testosteronul, respectiv estrogenul. Atracția sau implicarea romantică este sistemul prin care alegem partenerul specific, potrivit nouă. Acest sistem este dominat mai degrabă de neurotransmițătorul recompensei, dopamina care ne oferă senzațiile plăcute generate de prezența partenerului pe care îl cunoaștem și pe care tindem să îl idealizăm. Atașamentul este sistemul prin care asigurăm cooperarea partenerilor cel puțin până când datoriile parentale au fost îndeplinite. Acest sistem este guvernat predominant de oxitocină, vasopresină și betaendorfine (o specie de opioide pe care le secretă corpul nostru) – adică hormonii și transmițătorii care ne aduc stare de calm, siguranță, mulțumire alături de partener (și care sunt corelate și cu conservarea relațiilor monogame). Acest sistem contribuie la susținerea continuității relațiilor pe termen lung.

Despre dragoste se mai spune că este ca un drog, că ar da dependență. Aceeași Helen Fisher a efectuat studii începând cu anul 2005, folosind imagistica funcțională și a evidențiat faptul că implicarea romantică și îndrăgostirea sunt corelate cu activarea circuitului recompensei (îndeosebi nucleul caudat, asociat cu detectarea și așteptarea recompensei, respectiv tegmentul ventral anterior și nucleul accumbens asociate cu trăirea plăcerii și motivația obținerii recompensei). Acest circuit e scăldat în neurotransmițătorul dopamină care ne dă senzațiile euforice și întărește interesul pentru partener și dă acel dor, acea senzație de tânjire când partenerul nu e prezent (similar sevrajului). De fapt, așa cum sugerează și Helen Fisher sau Gabor Maté (Pe tărâmul fantomelor înfometate, Editura Herald, 2022), tocmai acest circuit care servește, printre altele, experienței apropierii parteneriale, ajunge să fie ținut ostatic în dependența de droguri. Astfel că am putea spune invers: dependențele sunt îndrăgosteli supraactivate cu destinatar greșit. În tandem cu activarea circuitelor recompensei care ne mențin interesul față de partener (astfel că și activitățile banale, precum spălatul vaselor devin plăcute când se petrec alături de cel iubit), avem parte și de o creștere a neuroplasticității (remodelarea rețelelor neuronale) cu sporirea atenției și memoriei față de persoana iubită – practic, ne pregătim biologic să învățăm cât mai multe despre cel care ne produce plăcere. În același timp, în etapa romantică a iubirii se produce o creștere a cortizolului (care contribuie la stările de excitație, nerăbdare și tensiune fizică la vederea partenerului) și o scădere a serotoninei, un neurotransmițător ale cărui diminuări sunt asociate cu depresia și tulburarea obsesiv-compulsivă. Printre alții, profesorul Richard Schwarz de la Universitatea Harvard sugerează că tocmai această scădere a serotoninei se corelează cu acele gânduri intruzive, preocupări și speranțe permanente, de necontrolat față de partenerul de care suntem îndrăgostiți (nu ne putem opri din a ne gândi la partener). Aceste fenomene sunt obișnuite și sunt expresia activării sistemelor de atracție care se declanșează succesiv, dar și simultan, cu o relativă echilibrare pe termen lung (dopamina și serotonina revin la niveluri de activare mai aproape de normal, pe măsură ce apropierea a fost creată, relația avansează și contribuția oxitocinei și vasopresinei devin mai relevante). Se poate întâmpla însă ca funcționarea acestor sisteme să fie deficitară, corelat și cu experiențe de viață traumatice și atunci apar situații problematice. Dintre acestea putem aminti delirul erotoman sau Sindromul Clerambault (situație în care cineva este convins că are o relație cu un străin/ o celebritate/ o persoană cu rang mai înalt și suprainterpretează semnalele de interacțiune cu acea persoană) sau limerența (o stare de îndrăgostire obsesivă, în care persoana își neglijează propriile nevoi și se agață de o relație cu orice preț, chiar și când aceasta are efecte negative pentru ea, pe termen lung). Ian McEwan pune în scenă fenomenul delirului erotoman în romanul Durabila iubire (Editura Polirom, 2021), iar Aurora Liiceanu explorează fenomenul limerenței în volumul Dragostea cea veche îți șoptește la ureche (Editura Polirom, 2019).

Înțelepciunea populară ne spune că dragostea ar fi oarbă, dar și că oamenii cu trăsături opuse se atrag. Neuroștiințele au pus în evidență faptul că, cel puțin în perioada îndrăgostirii, legăturile dintre centrii emoționali și cei decizionali ai creierului sunt slăbiți, inclusiv activitatea cortexului prefrontal (cea mai avansată structură de planificare și execuție). Practic, structurile și rețelele implicate în gândirea critică socială, emoțiile negative intră într-un con de umbră. Tocmai de aceea, în etapa inițială a parteneriatului suntem aproape imuni la a vedea defecte la persoana iubită și suntem motivați să luăm decizii grandioase și uneori pripite sau să nu luăm în seamă observațiile prudente, temperate ale celor din jurul nostru. În acest context remarcăm puterea motivațională și curajul pe care ni le dau iubirea, dar și naivitatea și graba care îl caracterizează pe îndrăgostit. În ceea ce privește atracția opușilor, Helen Fisher este de părere că această observație e doar parțial adevărată. Cercetătoarea americană a propus în volumele Anatomia Iubirii (Editura Trei, 2021), respectiv De ce el? De ce ea? (Editura Humanitas, 2018) o ipoteză despre felul în care ne alegem partenerii, pornind și de la sistemul de atracție/hormonal dominant al individului. Folosind un chestionar pe care îl puteți completa online (Fisher Temperament Inventory) puteți explora trăsăturile de personalitate și temperamentul pe care le aveți și pe care Fisher le asociază cu dominanța unui anumit neurotransmițător (dopamina, serotonina, testosteronul, estrogenul/oxitocina). În această ipoteză, cei aflați preoponderent sub influența testosteronului (pe care Fisher îi numește conducători) vor fi atrași de cei cu trăsături opuse, dominați de estrogen (negociatorii). Pe de altă parte, cei dominați de sistemul dopaminic (exploratorii), respectiv de sistemul serotoninic (constructorii) vor fi atrași mai degrabă de cei similari lor. Helen Fisher explică aceste tipuri de interacțiuni în volumele amintite.

Corelațiile sugerate mai sus sunt departe de a face din dragoste un fenomen pe care să îl epuizăm în înțelegere. Suntem departe de a provoca îndrăgostiri sau dezîndrăgostiri la comandă, în laborator (indiferent câte poțiuni magice ar vinde diverși guru autoproclamați) și poate că n-ar fi de dorit să ajungem la acel grad de control. În fond dragostea a evoluat tocmai ca să ne ofere, temporar și cu sens social, experiența renunțării la control, cu toate vulnerabilitățile asociate. Sărbătoriți iubirea și bucurați-vă alături de cei dragi în această lună!

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro. Articol apărut în Gazeta Libris, numărul 15, februarie 2023. Gazeta Libris se distribuie gratuit în coletele Libris.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.