Un istoric contemporan de vârf, Ioan-Aurel Pop – specializat în medievalistică transilvană, dar implicat și-n tratate generale de istorie, ori manuale școlare – ne surprinde cu o carte de practică (de folosire) a limbii materne, Veghea asupra limbii române. A extras-o din practică și ne-o dă ca practică (un fel de ghid).
Interesant și mai ales folositor, accesibil, deși nu lipsește informația și mai ales demonstrația doctă. Că trebuie să intri bine în documentare când discuți termeni ca: umanism, impresionism, clasicism, servus, prefect, păcurar, loc-locație, manager-director-rector-șef-ranking, homo poliyicus, a indesa (densificare), resort, laudatio, grosso-modo, ad hoc, dura lex, papistaș, ortodox, catolic, părinte, Domnule părinte, catedrală-biserică, misionar, virus, asimptomatic, implementat și-ncă mulți alții, cât să faci un dicționar. La fel și cu sintagmele și expresiile verbale, indiferent de sensul, structura și timpul de folosință.
Sigur, parcurgând-o, în final, te întrebi: ce fel de carte este aceasta? O carte cu de toate, privind vorbirea curentă, un îndrumar practic, o bogată carte de cultură generală, undeva chiar enciclopedică, dat fiind palierul specialităților la care se apelează.
Evident, tot la final, te întrebi: cum a putut aduna atâtea și mai ales cum le-a putut reține, pentru că trebuie să fii foarte atent în reținerea lor. Cred că din practica școlară (ca elev şi cu elevii), universitară (ca student și cu studenții) și din starea de a vorbi (a expune în tot felul de conferințe, discursuri, alocuțiuni, speachuri), de a asculta, tot așa: conferințe, discursuri, speachuri etc. Au mai fost, desigur, interacțiunile, relațiile, comunicările, în cadrul național și internațional. Și parcă-l văd pe fostul elev șagunist, olimpic pe țară la literatură, notând cuminte în caiete tot felul de date, termeni, cunoștințe care au ajuns de-a lungul anilor la o așezare într-o carte ca un roman.
Cu autorul în ipostază de veghetor (de unde titlul cărții), un fel de paznic la armonii (ca să mă folosesc de titlul unei cărți excelente de povestiri al scriitorului Nicolae Velea, trecut de tânăr în lumea umbrelor, nu și a uitării). Ipostaza aceasta de paznic o are acad. Ioan-Aurel Popși-ntr-o carte de istorie, de mare frumusețe științifică (ca demonstrație istorică) și literară (ca expunere de tip poveste). E vorba de Transilvania, starea noastră de veghe.
Deci tot veghe, aici asupra limbii române. Mai întâi, ne pune în temă, așa cum face un bun dascăl: vorbesc despre limba română, comoara mea, ființa care m-a făcut ființă, laptele de la mama, nu că ar fi mai nu știu cum decât altele, dar e a mea, e laptele mamei mele și mierea de pe buzele ei când m-a învățat primele cuvinte.
Și-apoi, firesc, urmează un amplu elogiu al limbii române, dar unul responsabil și argumentat, ca om de știință, cu pregătire solidă în spate. După care capitolele cu exemplele și amplele comentarii în jurul lor: Conservarea etonimului romanus numai la români; Limba română și numele său corect; Apărarea limbii române; Limba română ca izvor istoric; Mărturii externe și interne despre latinitatea limbii române din secolele al XV-lea și al XVI-lea; România și simbolurile sale improvizate – erori de exprimare istorică și lingvistică; Despre unii termeni referitori la Unire; Cartea și bucuria lecturii;Unii termeni istorici și sensurile lor contemporane greșite; Istoria unui cuvânt de salut care cuprinde o lume; Tot latina, bat-o vina!; Limba și geografia: nume proprii buclucașe; Limba și aritmetica;Computerul și limba lui Cicero; Limba și pandemia.
Le-am dat aproape pe toate, tocmai pentru a vedea aria foarte întinsă pe care se mișcă obiectivul observatorului-cercetător. Și astfel, datele stricte de istorie a limbii se îmbină, se alătură, se completează cu cele de istorie propriu-zisă, de cultură generală sau pe specialități.
Cele mai multe chestiuni aduse în discuție sunt – cum era de așteptat – de lexic.
Aici, în vocabular, e mișcarea cea mai mare de cuvinte. Sunt ca licuricii, ca atomii, sar, ies, intră în marile segmente ale vocabularului, îndeosebi prin asaltul cuvintelor noi. Demonstrația e atât de antrenantă, încât n-ai cum să nu te lași prins în jocul ei, al descoperirii, al bucuriei ce ți-o oferă aceasta.
Să-l luăm pe simplul: servus – servus tu – servus tuus! care la origine (latină, evident) înseamnă serv, iobag, rob – și-atunci, de unde până unde cuvânt de salut? Citiți în carte, că povestea e destul de lungă și autorul te duce de-a lungul ei, cu delicatețe și surâs.
Sau:Bună ziua! când îl folosim sau – mai recent – de ce nu-l mai folosim și zicem: Hi, după englezescul care ne poftește găzduire, ca atâtea englezisme – fenomenul actual cu invazia termenilor englezi, amintindu-ni-l pe acel francez din sec. al XIX-lea.
Sau: Poftă bună!, nu cum spunem Să aveți poftă – sau resort et spa, folosit de hotelieri, precedat și de un alt englezism: wellness (încă neintrat în limba noastră): spa vine de la numele localității Spa din Belgia, vestită stațiune balneară; sau: un procent de 30 la sută: greșit, fiindcă un procent înseamnă unu la sută, deci corect ar fi: un procentaj de 30 la sută, sau: sută-n mie – nu merge, corect: mie-n sută.
Și așa mai departe, de-a dreptul fascinant, sau distractiv, dacă n-ar fi vorba de corectitudine, corectitudinea fiind una din legile generale ale stilului – și – implicit, vocabularului – ca și preciziunea, puritatea, conciziunea, proprietatea aceasta din urmă, foarte importantă pentru lexic.
Încheierea din această carte (ca și Introducerea) fixează – încă o dată – jaloanele spațiului numit limbă– creația fundamentală a unui popor.Îi definește, îi exprimă ființa, îl duce prin timp și-l ajută să-și clădească civilizația, să-și exprime sufletul în creații artistice nemuritoare și științifice. Deci, să-l facă om. Ca și acțiunea (munca), n-ar fi putut-o efectua, dacă n-avea comunicarea. Și multe alte idei și concluzii afli, dragă cititorule, în cartea aceasta minunată. Ia-o și puneți-o în geantă sau în buzunar (chiar are acest format), s-o ai la îndemână, că la tot pasul ai nevoie de ea, că, nu?: „La început a fost cuvântul…”.
Academicianul Ioan-Aurel ne cheamă să avem grijă de el cu această carte – în fond, tot o sumă de cuvinte – micii zei – cum le zice Blaga semințelor, și ele zămislitoare de minuni. Ca și cuvintele cu care facem cărți de învățământ. Și-atunci, cum să nu le iubim și să avem grijă de ele? ne îndeamnă acad. Ioan-Aurel Pop.
Articol realizat de Ion Topolog pentru Revista literară Libris.
Pseudonim literar al lui Ion Popescu; se semnează și Ion Topolog Popescu. S-a născut pe 23 decembrie 1933, în comuna Berislăvești, jud. Vâlcea. A absolvit Facultatea de Filologie-Istorie a Universității Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, specialitatea română-istorie. A fost profesor de limba şi literatura română (și director între 1991-1996) la Colegiul Naţional „Andrei Şaguna” din Braşov. În anul 1998 a fondat revista și editura „Dealul Melcilor”. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1975, fiind și secretar al filialei Brașov între anii 1994-2000, respectiv secretar adjunct (2000-2008).
