Ioana Nicolaie este una dintre cele mai îndrăgite poete și prozatoare contemporane. A câștigat numeroase premii literare. A publicat romane, volume de versuri și cărți pentru copii. Romanul „Cartea Reghinei” a fost în 2020 laureat al premiilor Radio România Cultural, Observator Lyceum, Premiul Național de Proză Iași și Premiul Agenția de Carte. „Tot înainte” a fost bestseller Humanitas în 2021 și, în 2022, finalist la Premiul PEN și la Premiile Seneca. „Pelinul negru”, primul roman din ceea ce critica a numit „trilogia nordului“, a primit Premiul pentru proză al revistei Ateneu. „Miezul inimii” a fost bestseller Humanitas. „Cerul din burtă” și „O pasăre pe sârmă” au avut și ele parte de aprecieri critice entuziaste și, grație generozității autoarei, am aflat că vor fi reeditate anul acesta la Editura Paralela 45. Cele cinci volume de versuri ale autoarei au atras, de asemenea, atenția juriilor literare, unele fiind recompensate cu premii, altele fiind traduse în germană, bulgară și suedeză. A publicat nouă cărți pentru copii cu numele ei și alte două cu pseudonimul Robert Ersten. A fost inclusă în treizeci și șase de volume colective românești și în numeroase reviste și antologii străine. Invitată pentru lecturi și conferințe la multe festivaluri naționale și internaționale de literatură. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN România. 

Ioana Zenaida Rotariu: Drumul spre Soare-Răsare mi-a amintit, pe de-o parte, de construcția cercurilor dantești și, pe de altă parte, de poveștile Decameronului. Aici poveștile sunt cele care au rolul de a însoți sufletul până trece de vămile văzduhului, de a-i da un răgaz și de a nu-l lăsa singur. Oricât de simbolic am privi aceste asemănări ele dezvăluie totuși robustețea sau șira spinării, dacă putem să-i spunem așa, a acestui roman. Este un roman dens, dureros, dar și un roman plin de poezie și fantastic. Trecem un fel de luntre a lui Caron alături de Radu, personajul cărții, într-o zi din vinerea mare a Paștelui, acolo unde se aud „vaietele și scrâșnirea de dinți”, dar unde sunt povestite și cele mai frumoase zile, iubirea pentru Helga și pentru poezie sau miracolul primului televizor adus într-o pătură de vecinul Lavrenti. Cât v-a luat să construiți acest roman și de unde a început el?

Ioana Nicolaie: Din viață a început, căci toate lucrurile încep din viață. Mai puțin obișnuit e felul în care s-a așezat pe hârtie. Într-o veche poveste persană e vorba despre un concurs între două grupuri de pictori, unii chinezi, ceilalți din Bizanț. Li s-au dat și unii și altora doi pereți, identici, aflați față în față. Au primit apoi culori felurite, instrumente și tot ce-au cerut spre a-și dovedi desăvârșirea artistică. Cei din Orient au trecut repede la treabă, s-au străduit să înfățișeze cât mai precis realitatea, cu spațiile ei, cu lumina limpede, cu umbrele, cu atâtea chipuri și atâtea făpturi care o populează. Cei din Bizanț, pe peretele opus, n-au făcut nimic altceva decât să lustruiască suprafața. La sfârșit, prințul care trebuia să decidă câștigătorii n-a fost tulburat de peretele care prindea în el viața, cu ceea ce-i familiar în ea, ci de peretele celălalt, preschimbat aproape într-o oglindă, în care se reflecta, cu mister, cu emoție, cu răsturnări de spațiu tot ce desenaseră artiștii chinezi. Ce-are a face povestea acesta de înțelepciune cu romanul meu? Ei bine, niciodată n-am crezut în arta minimală, care decupezează, chiar în mod semnificativ, o bucată de realitate. Niciodată o relatare la firul ierbii nu mi s-a părut suficientă. Cred că arta adevărată e mult mai mult, ea pleacă din viață, dar e reflectare pe zid, întocmai ca-n istorioara aceasta, și-apoi, dacă ne jucăm cu perspectiva, putem să ne gândim la o reflectare și mai de sus, pe un zid superior, și tot așa. Artistul este așadar un maestru al iluziei. În ceea ce mă privește, Drumul spre Soare-Răsare a fost mai întâi un pariu cu o voce narativă. Cum vede lumea un personaj masculin, un artist care, din nenumărate motive, nu ajunge să-și împlinească destinul? Și, încă și mai greu, cum o vede ca aducere aminte, ca întoarcere din peretele de luciu, de umbră și de neadevăr în cel de viață adevărată? Cum se reconfigurează el biografic și cum îi face pe cititori  să ia parte la extraordinara poveste a trecerii lui prin lume. Am scris cu mare greutate cartea, din datorie față Maxim Radu Niculai, fratele meu cel mai mare, pe care l-am transformat în felul acesta în personaj. 

Ioana Zenaida Rotariu: În acest șir al lecturilor și dezvăluirilor prin asociere, Drumul spre Soare-Răsare, m-a făcut să mă gândesc la o altă carte, pe care am terminat-o de citit chiar la începutul acestui an, Mereu cu gândul la ea de Jean-Baptiste Andrea. Și acolo putem susține că este vorba tot despre „o poveste de iubire care ține mai mult decât o singură viață.” De aici am pornit eu asemănarea celor două povești care m-au marcat în ultima vreme, dincolo de frumusețea lor și de senzația că, într-adevăr, oricât de triste sau fărâmițate ar fi de contextele în care au loc, îți dorești să te imersezi cu totul acolo, printre rânduri și în trăirile personajelor. Mie așa mi s-a întâmplat, le-am locuit pe ambele cu o voluptate aparte în timp ce le citeam, dovadă că ele au ajuns acum să mă locuiască pe mine și nu mă pot desprinde, iar tendința evidentă este aceea de a recurge la tot felul de analogii, tocmai pentru a mă reîntoarce în acele universuri. Credeți că este posibil să simțim și noi, ca cititori, acea durere fizică pe care o încearcă personajele, la fel cum se întâmplă și cu Radu atunci când nu mai poate scrie – „Mă durea fizic că nu mai scriam nici un rând, dar nici unul”? Există o ereditate a durerii și a neputinței transmisă prin scriitor personajului și mai departe cititorului? Ce ați simțit când ați scris acest roman?

Ioana Nicolaie: Radu, personajul, încă din copilărie este foarte pasionat de literatură, este încurajat să apuce pe acest drum, scrie singur reviste în liceu, ține jurnal, umple, la maturitate, caiete de versuri. În ciuda acestor lucruri, sfârșitul vieții îl găsește cu toate aceste mii de pagini pulverizate, transformate-n cenușă. Cum de se petrece drama aceasta a pierderii treptate a propriei creații? Cum de în viața multora dintre noi, oamenii, apare din senin o închidere de drum care oprește rostul pentru care, poate, am venit pe lume? Ei bine, în roman sunt foarte multe povești care scot în relief cum lucruri aparent neînsemnate sunt pilonii pe care ne construim cu toții destinele. M-am bucurat să fac povestea de dragoste dintre Radu și Helga, am migălit la ea, m-am străduit să-i prind cât mai nuanțat suprafețele. Mi-a plăcut să trăiesc din nou în Văralia care-n acest roman e numai mister și frumusețe. Lumea ei multiculturală, amestecul de confesiuni, turla bisericii Sfântul Nicolae care sprijină, de fapt cerul, săptămâna mereu repetată de dinaintea Paștelui în care se petrec evenimente esențiale din viața eroului mi s-au dezvăluit într-un fel neașteptat până și mie. Un prieten, deunăzi, mi-a scris ce explozie de amintiri i-a produs citirea acestui roman. Și-a precizat apoi, amintiri netrăite, nu reale. Cred că acesta-i rostul fiecărui roman, să ne ofere amintiri netrăite. Prin eroul meu, am stat un an și opt luni, cât mi-a luat să scriu romanul, în locuri tulburătoare în care nu credeam să ajung vreodată. Am fost cu el acolo, am luptat unul lângă altul pentru salvare, ne-am folosit împreună puterea.

Ioana Zenaida Rotariu: În cartea Miezul inimii amintiți de Walt Whitman și Frank O`Hara și poate nu e o întâmplare că și antologia dumneavoastră, Lomografii se deschide cu două versuri din Frank O`Hara – „Sosind c-un sfert de oră mai devreme / te-am scăpat totuși”. Și eu, la rândul meu, sunt o mare admiratoare a poeziei lui Frank O`Hara, așa că aș vrea să vă întreb dacă dumneavoastră credeți că există, în viață și în cărți, întâlniri mijlocite de poezie și, dacă am fi ajuns la ele cu un sfert de oră mai devreme sau mai târziu, nu ar mai fi fost posibile? Sau, dimpotrivă, credeți că tocmai acesta este farmecul sau miracolul, ca întâlnirea, care nu a fost căutată, să ni se dezvăluie când ne așteptăm cel mai puțin, dar avem cea mai mare nevoie de ea, așa cum vi s-a întâmplat dumneavoastră cu romanul lui Romain Gary, Ai toată viața înainte, descoperit într-o zi ploioasă în timpul unei plimbări alături de băiețelul dumneavoastră. 

Ioana Nicolaie: Miezul inimii e, după Cerul din burtă, o carte a mea aflată pe granițe. Dacă-n Cerul… treceam de la poezie (publicasem mai multe volume de versuri înainte) la roman, în Miezul inimii cobor dinspre ficțiunea pe care o presupune proza, cât mai aproape de confesiune. Volumul nu a putut fi numit nici culegere de proză scurtă, fiindcă vocea din carte este, cu o excepție, aceeași, dar nici roman, pentru că eu, autoarea, am decis să nu scriu asta pe copertă. Ar fi fost foarte simplu să-l numesc auto-ficțiune, căci eroina din ea – un alter-ego al meu – recuperează mici istorii din copilărie, toate cu un miez emoțional, dar și povești din studenție, dar și întâmplări mai recente, din parcursul meu de scriitoare. Apar în ea Mircea, soțul meu, prietenii mei scriitori, copilul meu, familia mea reală. E ca un roman pointilist, care e alcătuit diacronic. Am preferat să public Miezul inimiifără această precizare de încadrare din nevoia de-a fi cât mai fluidă relația cu cititorul. Mereu m-am gândit la volumul acesta ca la un fel de dar. Am pus în el câteva întâmplări tulburătoare, cu sâmbure de mister, cu înveliș tandru și dătător de speranță, tocmai fiindcă valurile a ceea ce noi numim realitate sunt uneori atât de limpezi încât, pentru o clipă, se poate întrezări undeva în adâncime ceva greu de înțeles. În povestea cu Ai toată viața înainte, volumul lui Romain Gary găsit după ploaie, pe un trotuar, e vorba despre depresie și despre cum descoperi resurse interioare ca să mergi mai departe când te simți prinsă-n capcană. Cartea lui Gary e reală, chiar am găsit-o; o țin de-atunci ca pe un lucru prețios, în bibliotecă. Cât despre Frank O’Hara, îmi amintesc și acum cartea pătrată din care i-am citit cândva poeziile. A fost apoi cu mine, am decupat din el motto-uri și, din vreme în vreme, l-am recitit. Ba am făcut și un curs despre el cu grupul de tineri scriitori pe care-l coordonez, Liternauții. Acum trei luni, la New York  fiind, am vizitat MOMA (Museum of Modern Art) și, pe seară, când ne îndreptam spre ieșire, mi-am amintit brusc, stai, nu se poate, ăsta-i locul lui Frank O’Hara, a fost curator aici, prin sălile acestea trebuie să i se fi păstrat și lui urmele. Era neverosimil că pasul meu, la mare distanță de-al lui, atingea aceleași suprafețe. Și, cine știe, poate că urmele ni se și intersectau pe vreo falie invizibilă a vieții. 

Ioana Zenaida Rotariu: Drumul spre Soare-Răsare m-a dus cu gândul și la Odiseea lui Homer și la Ulise, care devine Nimeni când se întâlnește cu ciclopul, la fel cum și tatăl lui Radu, venind într-o seară acasă băut, este bătut de bunica cu vătraiul și atunci spune despre sine că este un nimeni – „Dă, că-s nimeni acum. Și-ntr-un nimeni poți da.” Devenim nimeni atunci când nu mai suntem nici măcar supuși unor dureri fizice sau emoționale care au legătură cu ceilalți, când nu mai suntem văzuți și auziți, la fel cum frumos surprinde un vers tot al Svetlanei Cârstean, „cine nu e mângâiat nu există”?

Ioana Nicolaie: Damian, tatăl lui Radu și-al celorlalți copii, nu mai puțin de unsprezece, care apar în romanele mele în care-i vorba despre nordul meu transilvan, e văzut diferit în cărțile anterioare. Aici el capătă tușe atașante, fiindcă și-n cazul lui e nevoie de înțelegere și de acceptare. Acest „nimeni” dă seama de deziluzie, de sentimentul propriei ratări, de nefericire, de revoltă, de suferință. În Drumul spre Soare-Răsare, tatăl e cel care rezistă, spre deosebire de Radu, copilul cel mare. Tatăl se luptă, își crește copiii, nu abandonează. Tatăl oferă sprijin, îi ajută deseori nu doar pe-ai lui, ci și pe alții. Și, într-un târziu, după ce toate acestea au fost făcute, se împacă și cu sine. 

Ioana Zenaida Rotariu: Aveți deja o colecție impresionantă de cărți pentru copii – Arik și mercenarii, Aventurile lui Arik, Călătoria lui Medilo, Salvarea lui Onux, Spionul KME, Vertijia, Zmeu Robot, cărora li se adaugă cel mai recent titlu apărut la finalul anului 2024 la Târgul de Carte Gaudeamus, Clopoțelul fermecat. Ați spus deja și în alte interviuri că trăiți în cărțile dumneavoastră, dar pentru cei care încă nu au ajuns la aceste povești, spuneți-ne – încă o dată și încă o dată, așa cum le cer copiii părințiilor să le povestească înainte de culcare – cât de fermecate sunt lumile ficționale ale Ioanei Nicolaie și cum faceți trecerea de la roman la cartea de copii și invers. 

Ioana Nicolaie: Când am început să scriu pentru copii, acum două decenii, nu exista aproape nici un autor român care să se aventureze în direcția aceasta. În jurul anilor 2000 s-au publicat foarte puține volume originale pentru cei mici (Enciclopedia Zmeilor de Mircea Cărtărescu și Darul lui Moș Crăciun de T. O. Bobe au fost printre ele). Editorii nu mizau pe literatura pentru cei mici, iar scriitorii o considerau inferioară ca miză, deci neinteresantă. Mi s-a spus deseori după ce mi-am scos primele cărți pentru cei mici, ai grijă, poveștile astea o să-ți fisureze prestigiul de scriitoare serioasă. Nu mi-a păsat de „prestigiul” acesta și mi-am văzut de treabă. Sunt convinsă că unele dintre cele mai uimitoare idei din literatură se găsesc în cărțile pentru cei mici. E multă inovație, chiar stilistic vorbind, e intensitate, e imaginație. Prin urmare, volumele pentru cei mici sunt de două feluri, așa cum sunt toate cărțile de fapt: bune și proaste. Cele bune nu sunt nicidecum destinate doar copiilor, ci pot fi citite cu mult câștig și de oameni mari. Cele proaste sunt în inflație, umplu rafturile librăriilor, sunt cumpărate de părinți și chiar de profesori, unele mai sunt și premiate Eu una sunt recunoscătoare că am reușit să inventez lumi cu alte reguli fizice decât știm noi – în Ferbonia, Vertijia, Spionul Kme -, mă bucur că am putut închipui tot felul de eroi atașanți și nu-mi vine să cred că, în timp, am ajuns să folosesc, din nevoie, un pseudonim (despre care nu zic nimic, deși nu-i nicidecum secret).  

Ioana Zenaida Rotariu: „Datorită mie, de-a lungul holurilor plicticoase, pe / pervazuri, vor sta în ghivece flori de menghină. Când / vor ieși la plimbare în grădini și în parcuri, toți se vor / bucura de priveliștea nenumăratelor straturi de Flori / de menghină așezate în fel și chip. / Toți vor afla noul și adevăratul chip al patriei. / Chipul florii de menghină.” Acestea sunt versurile Svetlanei Cârstean din volumul Floarea de menghină la care m-am gândit inevitabil în momentul în care am citit și în cartea dumneavoastră despre „dansul cu menghina” și lucrul cu materiale inexistente. Nu întâmplător aduc în discuție o altă poetă întâlnită la Cenaclul Litere pe care l-ați frecventat o bună perioadă la începutul anilor 90. Ce vă mai leagă de acei scriitori și poeți, poate prieteni, și cât au fost de importante acele întâlniri pentru dumneavoastră?

Ioana Nicolaie: Scriitorii tineri de-atunci acum sunt maturi, și-au scris volumele, s-au așezat deja într-un anumit loc pe culoarul marii curse care-i literatura. Le-am citit cărțile, i-am prețuit pe unii, de alții m-am despărțit. Mă bucură în continuare fiecare volum scris de Sorin Gherguț, de Cezar Paul-Bădescu, de Ana Maria Sandu, ca să dau doar câteva nume. M-am întrebat acum ceva timp cum de Grupul de la Litere, cum l-a numit critica literară, nu a avut o mai mare greutate în literatură. Explicația ține, cred, de faptul că nu a fost coagulat în jurul unei reviste reprezentative, nu a propus manifeste, dimpotrivă, s-a ferit de ele. Fiecare tânăr de-acolo s-a simțit singur în cursă, n-a căutat puterea pe care ți-o poate da o echipă. Singur e ceva mai greu, deși poate e mai onest. De unde acest individualism? Probabil că din teamă, pe de-o parte, căci toți eram copii crescuți în comunism, oprimați și traumatizați, care nimeriserăm într-o lume liberă pe care trebuia nu doar s-o trăim, ci și s-o inventăm. Și, pe de altă parte, toți ne-am cunoscut la Facultatea de Litere; veneam din alte orașe, nu aveam același nivel de educație culturală, așa că n-am știut cum să ne facem o voce comună. Faptul că moderatorul Cenaclului Litere era Mircea Cărtărescu era fantastic și, într-un fel, suficient. Întâlnirile au ținut șase ani, între 1993-1999, iar când ele n-au mai fost, fiecare și-a văzut de drum. Cu toate acestea, cred că, după Cenaclul de Luni, atât de glorios, Cenaclul Litere a fost cea mai reprezentativă manifestare literară coagulată a Facultății de Litere bucureștene.

Ioana Zenaida Rotariu: Spuneți la un moment dat în Miezul inimii, citez: „La șapte ani n-am știut ce să fac. Abia la doisprezece ani, când mama a stat mult în spital cu o soră căreia de la naștere nu i s-au dat șanse de supraviețuire, am fost un substitut rezonabil de mamă. Am învățat să gătesc, să am grijă de casă, să spăl scutece și să-l cresc cum se cuvine pe-al nouălea frate al meu care mi-a zis mai întâi mama.” – un pasaj care m-a dus cu gândul la Cea care se întoarce de Donatella Di Pietrantonio. Și acolo, o fetiță de treisprezece, paisprezece ani devine, inițial, o figură care se substituie mamei, apoi chiar mamă pentru unul dintre frații ei mai mici. Apropo de această asociere, putem spune că este și Ioana Nicolaie un fel de cea care se întoarce, cea care revine constant la acea busolă reprezentată de nord, la biografia personală care, în cele din urmă, se transformă în ficțiune și în poezie? 

Ioana Nicolaie: La un moment dat, m-am pomenit spunând într-o discuție cu publicul, că Pelinul negru, primul meu roman în care-mi valorific prozastic copilăria, a fost scris din datorie. Din obligația pe care am avut-o dintotdeauna de-a spune acea istorie, a Agustinei, a copilului născut pe moarte la câteva luni după explozia reactorului nuclear de la Cernobâl, copil pe care-l știam atât de bine, căci era una dintre surorile mele. Apoi, altă dată, când a trebuit să zic ceva și despre Cartea Reghinei, am folosit din nou cuvântul datorie, fiindcă nu se putea să nu aștern pe hârtie fabuloasa istorie a unei femei, Reghina, care formează împreună cu cei doisprezece copii pe care-i naște un trup de o mie de kilograme. Și tot datorie am zis și la Tot înainte, unde eu, autoarea, îmi folosesc amintirile din comunism; aici am adăugat un alt cuvânt: adevăr. Dar cea mai mare datorie, una pe care nici n-o anticipasem, s-a ivit la Drumul spre Soare-Răsare. Cum așa? Simplu, eu am fost mereu martora unei lumi. Numele pe care mi-l dau în Cartea Reghinei e „fata care numai ascultă”. Prin urmare, nu se putea să nu scriu poveștile incredibile care au crescut odată cu mine. Ai grijă, mi-a zis un prieten, o să fii asociată de-acum cu saga aceasta în desfășurare, chiar dacă ai mai făcut multe altele în scrisul tău. Acum trei ani eram hotărâtă să nu mai revin prea curând spre Văralia, spre fantasticul de-acolo, spre înscrisurile vieților deja viețuite care se cer scoase la vedere din umbra în care au plutit poate dintotdeauna. Aveam de gând să încep un roman care trebuia să se petreacă la Berlin. Miezul inimii era un fel de tranziție către el, căci și acolo am unele fragmente berlineze, cum e cel cu Ov. S. Crohmălniceanu. Că nu s-a întâmplat așa, o dovedește Drumul spre Soare-Răsare.

Ioana Zenaida Rotariu: Tot în Miezul inimii, una dintre lecturile care m-au emoționat în mod special și au rămas aproape de inima mea, apare episodul excursiei cu clasa la București pentru care cu greu faceți rost de banii necesari de la mama dumneavoastră, iar visul măreț al acestei deplasări îl constituie vizitarea Ateneului, lucru care din păcate nu se întâmplă. Aveți și astăzi, la fel ca în poveste, un loc pe care vă doriți enorm să-l vizitați, dar încă nu ați apucat să o faceți?  

Ioana Nicolaie: În ultima vreme am călătorit mult, mă și sfiesc să povestesc despre aceste drumuri, fiindcă sunt atâția oameni care n-au șansa să le facă. Ce e totuși de spus? Că nu le-am așteptat, nu am tânjit după ele, n-am crezut niciodată că mi se cuvin. N-am tras niciodată sfori – cum se spune -, ca să fiu implicată în cea mai mică acțiune culturală. Numai că, în timp, s-au așezat volumele unele peste altele, s-au îndesit invitațiile la festivaluri și pe unele le-am acceptat. În cazul altora l-am însoțit pe Mircea Cărtărescu, soțul meu, a cărui carieră internațională e în ascensiune. În toamna trecută, am stat două luni la New York unde Mircea a fost profesor invitat la Columbia University. Acolo, când am avut în sfârșit timp de scris, am terminat Drumul spre Soare-Răsare. 

Ioana Zenaida Rotariu: Citind cărțile dumneavoastră – doar trei dintre ele deocamdată Tot înainte, Miezul inimii și Drumul spre Soare-Răsare – îmi tot spuneam în gând că mi-ar plăcea teribil să particip la unul dintre cursurile dumneavoastră de scriere creativă. O să vă și zic de ce nu le-am citit pe toate, apoi revin cu întrebarea. De teamă că voi epuiza un fel de comoară ascunsă, tocmai acum când am descoperit o scriitoare care îmi place atât de mult, am amânat o recompensă pentru a nu mă înfige deodată, cu totul, în borcanul cu miere, așa cum ar face probabil ursulețul Winnie. Având în vedere că nu avem nici spațiul, nici timpul pentru un curs de scriere ca bonus la acest interviu interviu, v-aș întreba totuși care ar fi unul sau două dintre cele mai importante lucruri pe care le-ați spune cuiva care își dorește să scrie, dincolo de ceea ce ați menționat într-un alt interviu când vi s-a propus să răspundeți la chestionarul lui Proust: „Nu te grăbi!”

Ioana Nicolaie: Despre cursurile de scriere creativă aș putea ține prelegeri, aș putea preda metode, de felul Gramaticii fanteziei a lui Rodari. De 15 ani țin cursuri pentru copii, am așadar experiență mare în direcția aceasta. De asemenea, am avut mereu ateliere de joacă și imaginație în foarte multe școli din țară. Am fost implicată în tot felul de proiecte de dezvoltare a creativității la copii. Coordonez, de peste un deceniu, Fundația Melior care, printre altele, duce sute de cărți noi în școlile din România. Cu adevărat mândră sunt de Liternauții, grupul de tineri scriitori cu care lucrez de mulți ani. Ne întâlnim pe Zoom și, după o foarte concentrată discuție despre un poet anume, se citește poezie originală. Zilele astea lucrăm la o antologie, Liternauții, abia așteptăm să apară, căci va conține cea mai frumoasă poezie scrisă azi. Volumul va fi publicat la Paralela 45 în lunile următoare. Sunt 11 poeți în sumar: Viviana Pantazică, Dragoș Stoica, Vlad Iordache Grigore, Delia Calancia, Gabriel Cărtărescu, Adriana Georgescu, Teodora Leon, Darius Munteanu, Matei Someșan, Karina Săbădean și Horia Petrean. Primul sfat ar fi: citește! Al doilea: citește și, abia după ce știi despre ce-i vorba, scrie! 

Ioana Zenaida Rotariu:  „Apoi a fost vacanța, goală ca o conservă cu margini tăioase, și după Anul Nou a venit ziua de Bobotează, când coborâse din cer strălucirea.” – un citat foarte frumos și poetic din Drumul spre Soare-Răsare și pentru că și noi tocmai am trecut de aceste sărbători, voi face o punte între ficțiune și viața reală și vă voi întreba cum o găsește pe Ioana Nicolaie începutul acestui an?

Ioana Nicolaie: Cu planuri mari, atât legat de proiectele Fundației Melior – vreau să duc la bun sfârșit mai multe biblioteci -, cât și legat de literatură. Antologia Liternauții e prioritatea mea acum. Apoi, sper să pot să ating agenda neagră rămasă de la fratele meu, Maxim Radu Niculai, devenit personaj în Drumul spre Soare-Răsare, să-i culeg poeziile în computer și să-i public, postum, singurul volum rămas în manuscris. În lunile următoare ar trebui să apară la Paralela 45 ediții noi ale primelor mele romane, Cerul din burtă și O pasăre pe sârmă. Cu un pic de noroc, ar putea fi publicată și traducerea italiană a Cărții Reghinei – care e în programul prestigioasei edituri La Nave di Teseo. Și încă altele, doar sănătate să fie!

Ioana Zenaida Rotariu: Ați spus de mai multe ori că pe noptiera dumneavoastră se găsesc atât romane, cât și poezie sau cărți pentru copii, ceea ce nu poate decât să ne stârnească dorința de a ne furișa, asemenea unor spiriduși ghiduși și curioși, în spațiul secret al lecturilor Ioanei Nicolaie pentru a descoperi de ce lecturi v-ați îndrăgostit în anul care a trecut, ce cărți v-au inspirat în ultima perioadă și, de ce nu, ce titluri se află în acel teanc veșnic în așteptare, căruia i se tot adaugă, și adaugă, noutăți.

Ioana Nicolaie: Teancul e teanc și așa rămâne, căci e în reconstrucție permanentă. Citesc cărți pentru copii, citesc poezie și, desigur, tot felul de romane. Acum, tocmai termin Aici locuiește frica de Dan Liviu-Boeriu, o carte și despre teamă, dar mult mai mult despre anumite forme de iubire. E o emoție densă pe unele pagini, e și tandrețe, cât și o excelentă recuperare de lumi scufundate. De pildă, capitolul despre vizita „Tovarășului” la o școală dintr-un oraș aflat la granița de vest a țării poate deveni un film excelent despre ultimii ani ai comunismului. 

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.