Autoarea lunii iulie 2021: Ioana Pârvulescu

LIBRIS: În timpurile pandemice pe care le-am traversat, ați publicat romanul PREVESTIREA, câștigător al Premiului Național de Proză „Ziarul de Iași” acordat pentru cea mai bună carte publicată în anul 2020 și nominalizat la Premiile USR pe anul 2020. O poveste despre destin, inspirată de o istorie a Vechiului Testament, o poveste despre încercarea de a găsi un rost pe lume. Ce vi s-a părut ofertant în mitul lui Iona? Este ceva relevant și adecvat vremurilor pe care le-am traversat, în care am avut senzația că pierdem sau mai degrabă că nu deținem atâta control asupra vieților noastre pe cât ne-am aștepta?

IOANA PÂRVULESCU: Cărțile au un fel de joc de lumini, diferit de la o epocă la alta, fie ea o perioadă istorică sau o vârstă individuală. Miezul cărții rămâne același, dar felul în care iese la suprafață și, în orice caz, interpretarea, diferă. În asta constă și una din puterile ascunse, aproape magice ale obiectului complex pe care-l numim carte. Dacă o carte strălucește doar pentru contemporani și se stinge în altă epocă, sigur nu e bună. Nu zic că e inutilă, dar ca să fie bună trebuie să se reactiveze de la o epocă la alta. Poveștile biblice sunt asemenea cărți cu putere de reaprindere în orice alt timp. Iar povestea lui Iona este cu totul specială, pentru că este prima în care un ales al Domnului are nemaipomenita cutezanță ca, fără explicații, să nu asculte. Tot traseul lui Iona e actual, până la final, când, după ce s-a supus, de fapt tot un revoltat rămâne. Dar și mai mult mi-a plăcut că-i prezintă pe oameni, pe corăbieri, pe cei din Ninive, ca pe niște ființe care, după ce fac răul, regretă și sunt gata să se schimbe.

LIBRIS: În romanul PREVESTIREA, și Dumnezeu își face simțită prezența. Cum construiește un scriitor personajul divinității creștine? În carte pare să fie vorba de o voce care, în mod curios se vede, nu se aude.

IOANA PÂRVULESCU: În ceea ce ține de Vechiul Testament avem doar premisa creștinismului. Legături sunt, dar de creștinism nu vorbim decât de la Iisus Christos încoace. Să-l faci pe Dumnezeu personaj e, fără îndoială extrem de riscant și a fost una dintre multele „provocări”, ca să folosesc limbajul de azi, ale acestui roman. Am ales soluția din Vechiul Testament, unde Domnul se aude, de cele mai multe ori, dar am adăugat ceva. Mi s-a părut că a vedea vocea lui Dumnezeu nu e deloc greu în acest caz, în sensul că atributele lui Dumnezeu le depășesc pe ale omului, iar între văz și auz sunt legături. Să simplific puțin, ca să mă fac înțeleasă: când auzi, să spunem la telefon, vocea unui om drag, îl și vezi, nu? I se conturează chipul, făptura. Când auzi o voce necunoscută ai totuși în minte o imagine (chiar dacă ea se poate dovedi ulterior greșită, spunea un coleg, de pildă, „o voce blondă”, care se dovedea brunetă). De ce nu l-ar vedea profeții pe Dumnezeu doar auzindu-l și fără să-l fi văzut vreodată, de ce nu i-ar vedea chiar vocea ?

LIBRIS: Sunteți cunoscută pentru erudiția și rafinamentul cu care evocați în lucrările dumneavoastră de ficțiune dar și de nonficțiune momente și personaje din spațiul autohton, din secolul al XIX-lea și până în perioada interbelică. Într-un alt interviu ați sugerat că pledați pentru câteva din valorile trecutului în speranța îmbogățirii prezentului. Ce dialog mai poate exista între spiritul Belle Epoque și timpurile nativilor digitali? Ce ne-ar mai putea face să ne aplecăm atenția asupra Bucureștiului interbelic sau cel din perioada monarhiei lui Carol I, în afara unui interes muzeografic, pur istoric?

IOANA PÂRVULESCU: O epocă nu devine muzeu, ea e rădăcina din care ies florile de azi, o rădăcină care ține totul laolaltă. Să fac o analogie. Ia să ne gândim nu la epoci, ci la oameni. Să ne închipuim că dumneavoastră nu vă mai amintiți nimic din vârstele trecute, care sunt duse la muzeu, unde nu prea intră nimeni. Nu ar însemna asta pulverizarea identității personale? Ați văzut, desigur, filme cu asemenea accidente, în care omul își uită trecutul. Nu mai știi dacă e bun sau rău, dacă nu cumva e un criminal sau cineva care a asistat la o crimă, nu mai știi dacă a iubit și pe cine, dacă are sau nu copii, și câte altele. Încă o dată: fără trecut suntem amnezici, suntem nimeni. Despre restul nu mai spun, că știe oricine: dacă nu ții minte trecutul îi poți repeta greșelile. Apoi mai e ceva: cine ne garantează că suntem acum mai buni, că nu avem ce învăța de la ei? Eu în orice caz nu vă pot oferi garanția asta, dimpotrivă, v-aș putea da nenumărate exemple pentru părerea contrară!

LIBRIS: Minunatul roman INOCENȚII, aflat în topul vânzărilor Editurii Humanitas și la cinci ani de la apariție, publicat în 2019 în poloneză și recent în limba germană, e o poveste care se petrece în orașul copilăriei dumneavostră, anume Brașovul, pe care și noi, cei de la Libris, îl îndrăgim. Ce s-a întâmplat cu Casa de pe Strada Maiakovski (fosta și viitoarea Sfântu Ioan)? Ce simțiți astăzi, când vă plimbați pe Strada Sfântu Ioan? Cum vă raportați la spațiile familiare? Unde trăiți sentimentul de acasă?

IOANA PÂRVULESCU: Mă simt „la mine acasă” în multe locuri. Mă simt acasă în diferite cărți, în conversații telefonice sau la întâlniri cu prietenii, în casa de la Brașov, care mai există, da, a supraviețuit, atât în carte, cât și în afara ei, și pe strada Sfântu Ioan și în minunatul meu oraș natal. Dar mă simt acasă și în locuința de la București, așa mică și studențească cum este, mă simt minunat într-o piesă muzicală și într-o expoziție de pictură, pe munte și în apa mării și aproape în orice loc care nu mă alungă. Dar, primul acasă, cronologic vorbind, constanta întregii mele vieți, este casa din Brașov și mă bucur că nu e doar o amintire, e încă vie și îmi face mereu griji.

LIBRIS: În volumul DIALOGURI SECRETE ați ales 37 de autori, din literatura universală și română, de la Homer, Seneca, la Pascal, Goethe și până la Eminescu, Cioran sau Steinhardt pe care ați încercat să îi citiți ca și cum ați fi făcut-o pentru prima data. Ce v-a adus acest exercițiu de recâștigare a unei naivități a privirii sau poate mai degrabă de fenomenologie aplicată textului? Care a fost firul roșu al selecției de autori care, așa cum sugerați în prefață, nu sunt neapărat scriitorii preferați, dar sunt vechi prieteni din bibliotecă?

IOANA PÂRVULESCU: Este, acolo, o catedrală construită din rugăciuni. Punctul de pornire a fost o carte în care naratorul intra într-o biserică în care erau câțiva oameni și se întreba oare cum și despre ce se roagă cei de acolo? Or, răspunsul se află în istoria literaturii. Și am pornit la căutare în literatura mare a lumii, printre autorii care contează. Când citești cărți vechi dintr-o perspectivă nouă, totul e nou, cartea se arată altfel. Vă spuneam doar că e un obiect complex, ca un computer sofisticat căruia îi descoperi mereu, uneori din întâmplare, neștiute posibilități.

LIBRIS: Ați coordonat, ani de zile, una dintre cele mai îndrăgite colecții de literatură de după 1990, Cartea de pe noptieră, la Editura Humanitas. V-ați gândit să reluați această activitate, de a coordona o colecție de literatură? Ce titluri v-ați dori reeditate pe piața de carte din România, din acea memorabilă colecție?

IOANA PÂRVULESCU: Vă mulțumesc pentru apreciere, pentru că am lucrat cu multă implicare la construcția acelui drum de cărți. Nu cred să mă mai ocup eu de o colecție, dar, spre bucuria mea, titluri de acolo sunt reluate de colecția de literatură universală de la Humanitas Fiction, coordonată de doamna Denisa Comănescu, dar și de către alte edituri. Iar unele au intrat în seriile de autor de la Humanitas clasic sau Fiction: Mario Vargas Llosa, Ultițkaia, Berberova, Yourcenar. Sunt, desigur, și cărți care nu s-au mai reluat, pentru că nu s-au vândut bine, deși erau foarte bune, iar de acestea îmi pare rău, multe din literatura germană.

LIBRIS: Ați scris poezie, eseu și târziu ați ajuns la proză. Este acesta parcursul firesc al unui scriitor, e vorba de o gradualitate în maturizarea profesional-artistică sau a fost mai degrabă o întâmplare?

IOANA PÂRVULESCU: De fapt lucrurile nu stau chiar așa, în studenție eu scriam proză și o citeam la cenaclul Junimea, condus de criticul Crohmălniceanu, și la care participau o grămadă de optzeciști, începând cu cei doi Mircea, Nedelciu și Cărtărescu. Se învăța meserie, ca-ntr-un atelier. Doar că n-am putut să public atunci cele două romane pe care le scrisesem – nu se publica ușor și nu o puteai face, dacă n-aveai niște atuuri, de pildă să fii membru de partid sau să fii sprijinit de un membru de partid. Mai târziu, când aș fi putut să le public, mă aflam în alt punct al vieții și am preferat să scriu lucruri noi.

Dar da, cred că, cu câteva notabile excepții, traseul care corespunde maturizării literare este dinspre poezie spre proză. Când scrii roman, mai ales, trebuie să înțelegi ansamblul lumii, iar asta e mai greu în tinerețe, când viziunea e fatalmente limitată de vârsta la care ești și când îți lipsesc experiențe fundamentale (avansarea în vârstă este una dintre ele). Eseul, de asemenea, este un gen pe care îl abordezi după ce ai o viziune mai generală. În schimb poezia e o chestiune de suflu și de suflet, o izbucnire, un strigăt, un flash, o revelație, o poți avea foarte bine la orice vârstă.

LIBRIS: Sunteți profesor universitar și ați fost coautor al manualelor de limba și literatura română publicate de Editura Humanitas. Câtă receptivitate pentru lectură au generațiile de tineri pe care le-ați întâlnit? Umberto Eco era mai degrabă optimist atunci când se referea la carte ca la o invenție care nu mai poate fi ameliorată, la fel ca roata. Pe de altă parte mulți cercetători care studiază generația Z vorbesc despre creierul vizual, multitasking, disponibilitate redusă pentru reflecție sau gândire critică. Mai este cartea, ca mediu scris, ceva care să mai trezească o curiozitate în cei tineri, pentru care prezentul e atât de ofertant și viitorul atât de nerăbdător?

IOANA PÂRVULESCU: Am să răspund simplu: nimic nu e mai ofertant decât cartea. Generația Z este și generația Harry Potter. Seria asta nu a dat cărți mari, între noi fie vorba, dar a folosit o rețetă pe gustul adolescenților și, mai ales, prin publicitate și film s-a creat o modă. Se va crea, poate, și moda altor cărți, a cărții pur și simplu. Am mai spus-o, cartea poate pierde bătălii punctuale, mici, dar este construită în așa fel încât e imbatabilă, deci, până la urmă câștigă toate războaiele. Sunt absolut convinsă de asta. E ca o bijuterie valoroasă concurată de gablonțuri, de accesorii ieftine. Bijuteria, chiar dacă mai discretă, rezistă secole și nu ruginește, gablonțurile îți iau ochii o clipă, dar se strică și se urâțesc foarte repede.

LIBRIS: Cât de mult v-a afectat perioada pandemiei? V-a schimbat obiceiurile de lectură, v-a dat mai mult răgaz pentru alte proiecte?

IOANA PÂRVULESCU: Nu în mod esențial. Nu m-am îmbolnăvit și m-am vaccinat cât de repede am putut. Am citit, ceea ce tot un vaccin împotriva relelor lumii este.

LIBRIS: Ce cărți interesante și ce autori ați descoperit sau ați recitit în ultima perioadă?

IOANA PÂRVULESCU: Dintre cărțile mari, recitesc chiar acum Anna Karenina de Tolstoi, într-o nouă traducere, iar dintre descoperiri, am citit cu pasiune în pandemie, Bill Bryson, Corpul. Ghid pentru cei care îl locuiesc. O carte foarte specială este un nou volum de arheologie de Cătălin Pavel, Animalele care ne fac oameni, care vine după Arheologia iubirii. Ambele îți deschid orizontul, au umor și rigoare, autorul fiind de nivelul celor mai buni eseiști internaționali, aceia care știu să te atragă spre domeniul lor. Aici, ca pe arca lui Noe, sunt salvate o mulțime de animale care l-au însoțit și ajutat pe om în călătoria lui pe apele timpului. Până la urmă, arheologia, care pe mine m-a atras din copilărie, este transformarea morții în viață.

O carte surprinzătoare este și Divina comedie repovestită pentru copii, o reușită deplină, mai mult nu zic, doar vă îndemn s-o citiți.

LIBRIS: Pentru cititorii care încă nu v-au descoperit: cum o recomandă Ioana Pârvulescu pe Ioana Pârvulescu?

IOANA PÂRVULESCU: Eu m-aș feri de cineva care trebuie să se recomande singur, deci n-o voi face. Însă pot să vă spun un lucru pe care l-a scris de curând o persoană necunoscută, pe Instagram: că romanul Inocenții a făcut-o să se reîndrăgostească de viață. Știu, poate că unii vor ironiza formula asta simplă, directă, dar eu nu o ironizez și nu mi-aș putea dori mai mult de la cititorii mei.

Interviu realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea