Scriitor, traducător, profesor universitar, publicist, Ioana Pârvulescu s-a născut la Brașov. În prezent locuiește în București, spațiu ce se regăsește în cărțile dedicate secolului al XIX-lea și perioadei interbelice: Întoarcere în Bucureștiul interbelic, În intimitatea secolului 19, Întoarcere în secolul 21. Prevestirea (2020) este al patrulea roman semnat de Ioana Pârvulescu, după Viața începe vineri (2009), Viitorul Începe luni (2012) și Inocenții (2016).
A fost timp de 18 ani redactor la România literară, unde a scris săptămânal. La Editura Humanitas a iniţiat şi coordonat colecţia Cartea de pe noptieră. În 2013 a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru literatură.
Prima sa carte dedicată mini cititorilor Invizibilii (2022) a fost una dintre cele mai bine vândute cărți pentru copii în cadrul Târgului de carte Gaudeamus 2022 și încă se află în topurile vânzărilor din toată țara.
În luna decembrie, Gazeta Libris o are ca invitată specială pe Ioana Pârvulescu. Discutăm despre scris, despre orașe, fotografii, autori, dar și despre Trei zile nemaipomenite, cel mai recent titlu apărut la Editura Humanitas Junior.
Libris: Într-o discuție care a avut loc în cadrul podcast-ului Vorbitorincii povestiți ce sporturi faceți. Cu ce senzație din sport ați putea asemăna scrisul? Are ceva din intensitatea unui zbor cu parapanta pe dealul Lempeș? Sau, cu alte cuvinte, este scrisul un sport care se practică doar cu antrenament?
Ioana Pârvulescu: Da, categoric, scrisul cere antrenament constant. Dacă îl faci fără antrenament, riști tot felul de căzături urâte sau, în orice caz, nu ajungi „scriitor de performanță”, ci simplu diletant. Când scriam cronică literară săptămânală, mușchii scrisului îmi erau antrenați foarte bine, astfel încât mă mișcam repede între litere și ajungeam ușor să exprim tot ce doream, fără prea multe ștersături. Problema unei rubrici este însă că-ți canalizează ideile și energia acolo, și nici asta nu e foarte bine, adică dai mai mult la antrenament decât la spectacolul propriu-zis. Acum mă antrenez zilnic cu corespondența pe mail, cu notația de jurnal, și adesea, iată, cu interviurile. Desigur, și cu scrisul literar propriu-zis, fiindcă pregătesc un nou roman, dar despre asta altă dată!
În privința senzațiilor, ele sunt variate. Zborul e senzația cea mai frumoasă pe care o am ca scriitor, dar, vorba lui Ion Ghica, „nu putem plana toți ca acvilele”, nu tot timpul, în orice caz. Uneori ești pedestru sau urci cu efort, pe muntele literar, altă dată înoți în ape tulburi. Dar de multe ori e foarte frumos acest sport și, când un scriitor e bine dispus după o zi de scris, poți fi sigur că i-a ieșit pagina cum și-a dorit. E ca îmbujorarea și zâmbetul pe care le ai când vii acasă după o zi de schi. În rest, de fapt, scrisul seamănă cel mai bine cu sportul vieții, cu sportul de a trăi.
Libris: Până să citesc Inocenții nu am regăsit nicăieri, în afară de casa în care am trăit cu părinții și bunicii mei, cuvântul „iadeș” și expresia „Moaș’ta pe gheață”, ceea ce m-a făcut să trăiesc în cartea dumneavoastră, pe întreg parcursul lecturii, ca într-o casă în care aș fi trăit și eu cândva, dar fără să știu. Sunt casele păstrătoare ale unor cuvinte și expresii dispărute, imposibil de reactualizat în alte contexte sau noi, cei care avem mai multe case, purtăm aceste expresii în toate casele în care trăim? Există cuvinte care dispar odată cu casele și cu locuitorii acelor case?
Ioana Pârvulescu: Dispar mai ales numele, așadar părți din identitatea ta. Fiecare dintre locuitorii unei case îți spune într-un anumit fel, îți dă un nume ușor diferit de cel „oficial”, măcar prin ton, iar când ei pleacă (în viață sau în moarte), numele alea se duc cu ei. Dar zidurile și obiectele unei case sunt într-adevăr seifuri cu amintiri, așadar, implicit, cuvinte. Jucam adesea în copilărie jocul numit „iadeș”. A fost o întâmplare frumoasă, mult mai târziu. Vorbeam cu o prietenă despre jocul ăsta (ea copilărise la Făgăraș) pe care îl știa bine, iar a doua zi mi-a trimis un mesaj cu fotografie: găsise în apropiere de casa ei din București un graffiti cu IADEȘ, de parcă discuția noastră s-ar fi materializat. Fiindcă nu e chiar un cuvânt la modă, nu? Tot de locul în care te afli țin numele florilor, nu peste tot aceleași. Cu cei cu care am copilărit evocăm uneori cuvinte, acele cuvinte pe care le știm doar noi, este ca un cod secret, iar la Brașov el este în mai multe limbi (nici una romgleză!), iar asta e grozav. De câte ori aud un cuvânt uitat multă vreme mă bucur de parcă m-aș întâlni cu un om drag, cu un prieten vechi pe care nu l-am mai văzut de mult.
Libris: Unul dintre capitole, Dragostea începe așa – „Pentru că-i trăiam toți, casa ne asculta cu plăcere cântând la diverse aniversări și sărbători de familie”. Acest pasaj mi-a amintit de una dintre povestirile lui Cortázar, Casa ocupată, despre o casă mare, ai cărei pereți parcă se strâng, în urma unor zgomote neclare și surde care indică prezența unor musafiri nepoftiți, care ocupă întâi sufrageria și biblioteca și, progresiv, întreg spațiul, dându-i afară, în cele din urmă, pe cei doi frați care locuiau acolo în tihnă. Ne dau casele afară din ele pe măsură ce locuitorii lor dispar sau își păstrează familiile, până la ultimul ocupant, în amintirea străbunicilor, bunicilor și a părinților, a tuturor celor care au locuit cândva acolo.
Ioana Pârvulescu: Casa ocupată este o parabolă, ca multe dintre povestirile lui Cortázar. Dar probabil că și viețile noastre ar putea fi reduse la câte o parabolă (iată un bun exercițiu pentru psihologi). Casele înseși nu ne dau afară, dar o poate face istoria, o pot face vecinii insuportabili (mai ales la bloc), o poate face destinul personal. După ce Ceaușescu a vrut să-i alunge pe toți locuitorii din centrul orașelor, să radă casele și să facă doar blocuri, acum a apărut o presiune mai subtilă: locuitorii din centrul marilor orașe, inclusiv Brașovul, trebuie să suporte tot timpul zgomotul cacofonic al diverselor evenimente stradale care beneficiază de boxe puternice sau muzica restaurantelor.
A apărut și zvonul – sper că doar zvon este – că vechii locuitori ai caselor din centru sunt anume alungați prin zgomot, pentru ca diverși oameni cu bani să le invadeze casele și să facă din ele surse de bani și mai mulți: pensiuni, restaurante etc. N-am nimic împotriva banilor, dar nu făcuți torturându-i și nedreptățindu-i pe alții. Dacă e într-adevăr așa, consider asta un abuz de putere înfiorător. În schimb, în țări mai civilizate, se încurajează vechea viață pașnică din casele din centrul orașelor, sunt prețuite casele vechi cu locuitorii lor obișnuiți și viața lor obișnuită, din simplul motiv că ei sunt un rezervor al amintirilor, iar turismul nu trebuie să calce în picioare amintirile, ci să le descopere cu sfială, bucurie și respect, cum mulți chiar o fac.
Libris: Trei zile nemaipomenite, cea de-a doua carte dedicată copiilor, de la Editura Humanitas Junior, se lansează la Gaudeamus. Într-un brad de 6 etaje, la 4, locuiește veverița Vevi, cea despre care aflăm că va face schimb de roluri cu prietena ei Emi, o fetiță care stă tot la etajul 4 al unui bloc de lângă pădure. Printr-o vrajă, fetița devine veveriță și trăiește în brad, iar veverița devine un copil ca oricare altul și merge la școală. Johan Huizinga definea jocul ca formă de activitate, ca formă cu tâlc, având o funcție socială. Ce (re)învață cititorii mici și mari alături de veverița Vevi, prin spiritul ludic al schimbului de roluri, dar și al prieteniei cuprinse în poveste?
Ioana Pârvulescu: Fiecare învață altceva, așa cum se învață din orice prietenie adevărată și se întâmplă la orice încercare reușită „de a te pune în pielea altuia”. Aici, asta se întâmplă literalmente, cele două prietene chiar intră una în pielea și înfățișarea alteia. Veverița învață, între altele, să râdă și să plângă și înțelege că a fi om este destul de complicat. Emi, fetița, învață curajul și să se miște cu degajare prin pădure, să nu-i fie frică de înălțime și să „salveze situația” și că succesul e periculos. Și altele, dar sper că le vor descoperi cititorii.
Libris: „Mama-mare nu mai era dispusă deloc să dea lămuriri, și așa mi-am dat seama pentru prima oară că grijile vieții nu fac bine poveștilor”. Reușesc poveștile să ne ofere un spațiu, o casă care ne pune la adăpost de grijile lumii?
Ioana Pârvulescu: Nu. Ar fi bine, dar nu e așa. Nimic nu te pune la adăpost de griji. Poveștile nu sunt un buncăr, dimpotrivă te aruncă în luptă. În recentul The Game, Alessandro Baricco atrage atenția asupra primejdiei marii civilizații digitale: „o civilizație formidabilă care nu pare capabilă să facă față undei de șoc a realității” și care e „festivă”, în limp ce „lumea și Istoria nu sunt”. Și tot el spune că în viața fiecăruia, mai devreme sau mai târziu apare o confruntare, destinul își arată fața violentă. Or, civilizația digitală cultivă „abilitățile superficiale” și cu ele nu ai cum să te descurci „în lupta corp la corp cu realitatea”. În schimb, poveștile da, ele te întăresc, te învață exact despre lupta asta și despre duritatea ei. Te învață că și alții au trecut prin ce treci tu sau prin lucruri și mai rele, te învață, dacă nu cum să scapi, măcar că există salvare. Și te consolează, sunt un leac bun de pus pe rană. Și te bucură, iar asta se vede după privirea celor care ascultă o poveste oricât de neînsemnată pe care o spune, să zicem, colegul de clasă sau de birou.
Libris: Tot în „Inocenții” amintiți de poezia lui Mircea Ivănescu, de care vă simțiți legată, și eu la fel, de aceea reiau aici câteva versuri – „orișicâtuși de puțin te-ai mișca,/ să știi, contează enorm,/ chiar și cei mai calmi elefanți/ își tremură trompa când dorm”. Care este acel orișicâtuși de puțin care contează enorm pentru Ioana Pârvulescu, atunci când scrieți sau atunci când vă plimbați pe străzi printre case și amintiri?
Ioana Pârvulescu: E interesant că vă referiți la formula asta, îmi amintesc că citam și noi acest „orișicâtuși de puțin contează enorm”, când eram studenți, și mulți nici nu cunoșteam pe atunci paternitatea expresiei, dar ea circula. Pentru mine exact detaliile contează. De pildă faptul că m-am trezit cu o scrisoare despre Inocenții în cutia poștală, una scrisă de mână, cu creionul, de un domn din Cluj care credea, la fel ca mine, că o carte poate repara prin însăși existența ei multe nedreptăți. Dar, de fapt, ăsta nu e un lucru mic. Contează enorm și mult mai puțin decât atât: contează enorm când auzi un cuvânt bun fără să te cunoască cine ți-l spune, când poți ajuta pe cineva fie și cu o simplă informație banală (unde e strada cutare?), când vezi caprifoiul înflorit, când auzi râsul atât de încrezător al unui copil pe lângă care se întâmplă să treci, când îți cade o frunză dintr-un copac exact pe guler, ca o broșă ruginie. De fapt se întâmplă multe lucruri bune de-a lungul oricărei zile, doar să știi să le remarci și să le primești. Din păcate cele rele „iau fața”, ele presupun confruntarea cu lumea și e normal să ne ocupăm de ele, doar că e atât de obositor!
Libris: Un alt poet, Konatantinos Kavafis are un vers „Orașul te va urma”, care cred că vi se potrivește. Vă urmează, într-adevăr, orașul Brașov sau orașele – Brașov – București?
Ioana Pârvulescu: Versul ăsta îmi amintește de începutul unui poem arghezian, îl citez ca într-un dialog poetic, fiindcă văd că vă place poezia: „Ziua de ieri s-a ținut după mine crezând, / Ca un câine flămând / Că e legată cu vreo curea, / Cu vreo frânghie de viața mea.” Așa se țin după mine și orașele în care trăiesc, iar eu mă opresc cu ele și alerg împreună cu ele. De fapt nu știu dacă ele se țin după mine sau mai degrabă eu după ele, cert e că suntem împreună. Și amândouă m-au format, în mod diferit, iar combinația Brașov-București dă, dacă știi ce să alegi din fiecare, un amestec bun, cred.
Libris: António Lobo Antunes, autorul portughez pe care l-am descoperit recent și care mă fascinează, relatează astfel într-un pasaj despre propriul scris în cartea Lunga scurtime a vieții: „Eu mă așez la masă și aștept: așa lucrez. Încetul cu încetul, un fel de val sau ce-o fi el pune stăpânire pe mine. Sarcina mea este să rămân nemișcat, acceptând acel val sau ce-o fi el. Iar atunci sosește primul cuvânt. Vine apoi al doilea. […] Capitolele se acumulează încet, într-o inevitabilitate oarbă”. Cum se adună capitolele la Ioana Pârvulescu?
Ioana Pârvulescu: Da, îmi amintesc de ideea asta, cred că e din Masa plăcerii, cartea de interviuri luate de Cristian Pătrășconiu, unul dintre cei mai buni intervievatori pe care îi cunosc. Și nu am uitat paragraful tocmai pentru că m-a frapat: la mine e exact pe dos. La mine cuvintele sunt coapte atunci când mă așez să scriu proză. Așadar când trec la scris, ele abia așteaptă să fie culese din pomii interiori ai scrisului. Iar atunci nu numai că nu stau nemișcată – și la propriu, mă tot scol de la „masa mea de brad” – dar mă și lupt cu ele, pe unele le alung, pe altele le ordonez altfel decât s-a întâmplat să cadă în frază. Ele sunt cele care înving, de obicei, dar când și când mai am și eu câte o victorie.
Libris: Afirmați într-un interviu că regretați că trăim într-o epocă în care nu mai trimitem și nu mai primim scrisori. Eu regret fotografiile din copilărie ținute de bunici în cutii de pantofi, pe care astăzi, dacă le-aș căuta, nu știu dacă le-aș mai găsi. Personajele din Viața începe vinericiteau ziare și se plimbau cu trăsura și, poate, și față de acestea există un sentiment de regret pentru că ele nu se mai întâmplă azi. Există o anumită predispoziție sufletească pentru regret și/ sau nostalgie? Ele se moștenesc sau țin de structura sufletească a fiecărui individ indiferent de mediul familial sau de epoca în care trăim? Sau poate fi regretul o ușiță de vizitare a trecutului, o formă de de revitalizare a memoriei, de a împiedica trecutul să treacă pur și simplu și să fie uitat?
Ioana Pârvulescu: Să pornesc de la fotografii. Azi avem mult prea multe imagini cu noi, în telefoane. Nu avem destulă memorie pentru câte imagini avem. Or, raportul dintre memorie și imagine trebuie să fie proporțional. Azi „cumpărăm memorie” electronică, dar asta mai mult încurcă. Nu mai avem putere de selecție. Oamenii pun zeci de imagini deodată de la un evenimet pe rețelele de socializare, pentru că nu mai cunosc arta selectării. Fotografia era cândva o artă, ca pictura, acum e mai mult un tic al degetului. Când aveai un film cu câteva clișee, trebuia să alegi din realitate. Apoi când puneai pozele în album trebuia să alegi iar. Când alegeai, totul se lega, ieșea o poveste. Oricum, să te uiți în telefon nu e același lucru ca răsfoirea unui album. Mai demult fiecare familie avea albume cu fotografii la care posesoarea (femeile alcătuiau de obicei albumele) trăia experiența extrem de puternică de a opri timpul.
În cazul meu, nu regretul și nostalgia ar fi ușile spre trecut, ci bucuria și curiozitatea detectivistică, în sensul bun al cuvântului. E ca un chestionar al lui Proust adresat trecutului. Ce admiri la o femeie? Dar la un bărbat? Ce calități apreciezi la prietenii tăi? Care sunt compozitorii și pictorii tăi favoriți? Unde ai vrea să trăiești? Cum ai vrea să mori?… Și mai e ceva. Spre deosebire de cei care cred că tot ce e nou e mai bun, disprețuind automat „inactualul”, eu am prețuit mereu actualitatea vechiului și am văzut atâtea și atâtea cazuri în care „mai nou” înseamnă „la fel” sau chiar „mai rău”.
Libris: Aveți un spațiu comun sau locuri diferite în care vă așezați și scrieți istorie literară, critică, ficțiune sau roman pentru copii? Există celebra cameră doar a ei, în care vă regăsim în toate aceste ipostaze?
Ioana Pârvulescu: În adolescență, camera mea era mai mult temporală, fiindcă scriam noaptea, când mi se părea că nu mă poate deranja nimic. Acum, noaptea încerc să dorm și uneori chiar reușesc. Așadar camera „doar a mea” există și e la București, și în ea pot scrie orice. E mică, stilul boem parizian, cum mi s-a spus. În ea sunt multe cărți, care și înfloresc din când în când. E o cameră căreia îi place, la fel ca mie, intimitatea.
Libris: Există un grad de intimitate diferit în funcție de specia scrisului?
Ioana Pârvulescu: Intuitiv vorbind pare să existe și, desigur, poezia și jurnalul o cer pe cea mai mare, iar publicistica, să spunem, pe cea mai mică. Dar, dacă mă gândesc bine, pentru mine orice formă a scrisului cere intimitate. Nici măcar o cartolină – da, eu trimit cartoline din vacanțe – nu o scriu fără să-mi fac cercul meu protector. Și asta pentru că scrisul adevărat e ceva intim, nu se poate face în văzul lumii.
Libris: Prezența și scrisul dumneavoastră mă teleportează inevitabil în amintirile mele legate de Brașov – anii de facultate și cartea Cursuri de literatură a lui Nabokov cu teoria sa despre cărțile care se citesc cu șira spinării. Ce cărți (re)citește Ioana Pârvulescu cu șira spinării? Și ce cărți ne recomandați pentru cadourile de Crăciun pe care le putem face celor dragi? (Cu siguranță, pentru copiii familiei, eu voi alege cele „Trei zile nemaipomenite”).
Ioana Pârvulescu: Nu pot decât să vă felicit pentru alegere! Glumesc, desigur! Totuși aș vrea să spun că azi i-am citit din ea unui băiețel de 8 ani, care, ca mai toți cei de vârsta lui, nu e renumit pentru răbdare. Mă bucur să spun că a reacționat extraordinar de corect, că a stat cu ochii pe întâmplările din poveste, ca să spun așa, că a anticipat întrebările, că a gustat glumele și absurdul situațiilor, că i-a plăcut personajul care mi-a plăcut și mie cel mai mult, pe scurt, pentru mine, Trei zile nemaipomenite a trecut testul.
Dar să revin la Nabokov. Dacă-mi amintesc bine, el spunea că o carte extraordinară n-o citești cu mintea sau cu inima, ci cu șira spinării, în sensul că îți dă fiori pe șira spinării. E foarte romantic și cred că sunt puține asemenea cărți, cele mai multe se adresează totuși inimii și minții. Dar să înlocuim fiorii cu entuziasmul și atunci pot spune că am o enormă bucurie când găsesc un scriitor căruia, după ce i-am citit o carte, vreau să i le citesc pe toate și mi le cumpăr de îndată ce apar. Așa a fost, dintre poete, Wisława Szymborska: pe măsură ce îi erau traduse cărțile le citeam cu mirare entuziastă, și mă întreb dacă nu mai are și eseuri netraduse, m-ar interesa. Ca să rămân la poete, dintre ceva mai tinerele poete mă uimește adesea Svetlana Cârstean. Din eseistica universală a ultimilor ani Stephen Greenblatt, David Eagleman și adorabilul Bill Bryson. Am citit cu fior tot ce a scris Amos Oz și ideile eseurilor lui sunt cele cu care mă identific în proporția cea mai mare. Julian Barnes (neapărat în traducerea lui Radu Paraschivescu). La fel cum fac din studenție, n-am de gând să ratez nici de acum încolo vreo carte de-a lui Mircea Cărtărescu, indiferent dacă e poezie, proză, eseu sau publicistică, și nu pentru că mi-e prieten, ci pentru că „mi-e” scriitor. Cred că nu sunt nici 5 ani de când îl citesc pe Cătălin Pavel (dar am recuperat și din urmă), poet, eseist, prozator de maximă intensitate, care are și atuul de a fi arheolog. Abia anul ăsta l-am descoperit pe prozatorul Jay Parinicu o carte despre Walter Benjamin și abia aștept să-l mai citesc, mi se pare remarcabil în primul rând pentru felul în care privește viața. Mai sunt și alții, cu siguranță, dar aceștia sunt primii care mi-au venit în minte, nu dintre „clasici”. Ei, toți, nu folosesc cuvinte cumpărate la kil, procurate la preț redus, tocite și rupte de alții înainte, ci, adesea, rup carne din carnea lor, ca sfântul din poemul barbian.
Libris: Mărturisesc că există o carte pe care nu am putut să o citesc, Frigul de Thomas Bernhard. Aveți cărți pe care nu ați putut să le citiți? Dar cărți pe care nu ați putut să le scrieți încă?
Ioana Pârvulescu: Sunt nenumărate cărți pe care n-am putut să le citesc și unele pe care nici n-am vrut. N-aș da exemple, pentru că imediat se va simți atins cineva care iubește cărțile alea, e ca și cum ai jigni copiii cuiva. Pot spune însă că există stiluri pe care nu le agreez: prealivresc, preaintelectualist sau artificial și, în general, Noul roman francez, experimentalismul făcut pe pielea cititorilor, pe urmă vulgaritatea fără rost, romanele cu teză și scrise dintr-un anume oportunism. Mi-e frică de oportuniștii ideilor și ideologiilor la modă, pentru că ei n-ar ezita să îmbrățișeze și o modă profund nocivă, doar profitabilă să fie! Cărțile de acest fel nu le citesc până la capăt, dar nici pe cele de la capătul celălalt al scalei, cărțile stupizele, sentimentaloide și atât, din categoria „ai citit-o pe una le-ai citit pe toate”, cele din care nu rămâi nici măcar cu o frază sau o idee.
Libris: Un gând de la Ioana Pârvulescu pentru micii & marii cititori (ceva ce poate ați scrie în jurnal, dar acum că ne veți spune nouă aici nu veți mai scrie și acolo).
Ioana Pârvulescu: O altă urare a lui Caragiale, pe care am spus-o deja câtorva (puțini) oameni dragi. Dar cititorii sunt oameni dragi: „Ferește-mă, Doamne, de boală, de năpastă și de prostia omenească!”
Articol apărut în Gazeta Libris, numărul 25, decembrie 2023. Gazeta Libris se distribuie gratuit în coletele Libris.
nterviurealizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
