Începuturile cuvântului scris

Cărțile, așa cum le știm noi astăzi, au pornit încet și sigur pe un drum anevoios prin timp. Acest proces le-a transformat cu desăvârșire din formele de început „rupestre”. De altfel, primele dovezi ale unor simboluri scrise datează de acum aproximativ 9.000 de ani. Primele povești scrise au fost transcrise manual, cu multă migală, pe piatră, lut și abia mai apoi pe hârtie. Scrierea a început sub forma unor desene sau simboluri, urmând ca abia în timp să se transforme în adevărate scenarii transpuse în ordine, în obiecte ce târziu vor fi numite „cărți”.

Ca să începem să vorbim despre cărți, trebuie să vorbim despre scris. Începuturile cuvântului scris sunt strâns legate de simboluri sau de colecțiile de simboluri, folosite convențional pentru a transmite idei și informații. În mod foarte interesant, există două „școli” ale scrisului.

Prima „școală”, cea familiară nouă, este legată de sistemul de scriere bazat pe grafeme (litere) și foneme (sunete), care a dus la nașterea alfabetului. Alfabetele actuale au fost derivate din forme mai vechi de scriere, cum ar fi alfabetul fenician, care a dus, mai apoi, la apariția alfabetului latin, grec, arab, chirilic și ebraic.

A doua „școală” este aceea a logogramelor. Aici se încadrează hieroglifele egiptene și caracterele chinezești (hanzi în mandarină și kanji pentru limba japoneză), care reprezintă fie un cuvânt, fie o frază.

Apariția acestor sisteme a facilitat „transcrierea” culturii diverselor popoare, care până atunci își transmiteau cunoștințele pe cale orală.

Cultura orală și cea scrisă s-au suprapus la un moment dat. Acest fenomen poate fi observat cu precădere în Grecia Antică, a cărei culturi era îmbibată de dragostea pentru relatarea orală a operelor, dar unde se pot găsi și cele mai vechi inscripții ale acestora, care datează încă din 770-750 î.Hr.

Cercetătorii sugerează că Iliadalui Homereste cea mai veche lucrare care a supraviețuit în limba greacă, lucrare provenită din tradiția orală. Însă nu toate populațiile erau alfabetizate, de aceea doar clasa educată era capabilă să citească și să scrie povești. Pentru mase, în această eră erau puse în scenă piese de teatru, poveștile ajungând, astfel, la un număr mai mare de oameni.

Următoarea etapă importantă din istoria comunicării scrise a fost introducerea tipăririi în masă, care a făcut posibilă și accesibilă transmiterea știrilor și a altor informații unui număr mult mai mare de oameni.

Tipărirea a contribuit la creșterea alfabetizării în rândul oamenilor de rând. Johannes Gutenbergeste considerat inventatorul tipografiei în secolul al XV-lea; cu toate acestea, cu 600 de ani înainte de Gutenberg, călugării chinezi au creat un mecanism de tipărire de tip bloc – mecanism care imprima cerneala pe hârtie folosind blocuri de lemn.

Fără cărți, așa cum au circulat ele de-a lungul timpului, Renașterea, Reforma, Revoluția Științifică și Iluminismul nu ar fi fost posibile. Rolul cărților sau, mai exact, al manuscriselor de altădată, a fost acela de a înregistra, de a administra, de a transmite informații de natură sacră sau de a educa. Așa cum bine se știe, creștinismul, iudaismul și islamismul s-au dezvoltat în jurul unor cărți sacre.

În lumea antică, scrisul și cititul erau limitate la o mică elită de funcționari clerici. Aceștia scriau în imagini/ simboluri, pe scoarță de copac, foi de palmier sau de bananier, lemn, argilă, papirus, carapace de broască țestoasă, bambus sau pe mătase. Abia în timpul Imperiului Roman, Roma a fost primul oraș cultural, care a cunoscut un proces răspândit de alfabetizare.

Ca formă primară de scriere este recunoscută scrierea cuneiformă din Sumer. Sumerienii încrustau semne și numere cu un stil ascuțit pe tăblițe de argilă (tăblițe de mărimea unui card de credit), pe care apoi le lăsau la soare să se usuce. Așa au fost transmise generațiilor următoare poemele de tipul celui în care este redată viața eroului Ghilgameș și anume, „Epopeea lui Gilgameș”.

În China Antică, cel mai vechi înscris datează de la 1400 î.Hr. De asemenea, este recunoscută inclusiv colecția de 50.000 de inscripții pe carapace de broască țestoasă de la situl arheologic Xiaotun. Aceste inscripții cuprindeau, în mod surprinzător, 4.500 de caractere diferite.

Primele cărți chinezești denumite jiance sau jandu erau realizate din fâșii subțiri din lemn, inscripționate cu o cerneală care nu se putea șterge.

Mătasea a fost folosită, de asemenea, ca suprafață de scris (475-221 î.Hr). Fiind o țesătură ușoară, rezista climatului umed din ținutul Yangtze (unde a fost folosită prima dată). Aceasta absorbea ușor cerneala și oferea un fundal alb pentru scrierea textului. Mătasea era mai scumpă decât bambusul, majoritatea informațiilor fiind copiate pe bambus și abia apoi pe mătase.

Hârtia a fost inventată mai târziu de către un eunuc (Cai Lun) în 105 d.Hr din cârpe vechi, cânepă, scoarță de copac și plasă de pescuit. Tocmai acest tip de hârtie a permis în China răspândirea confucianismului și a unei etici morale personale deosebite.

Cea mai veche carte tipărită în China se numește „Diamantul Sutra” (868 d.Hr) și cuprinde informații despre importanța de a trăi fără atașament, despre seninătate și înțelepciune. De altfel, titlul este o metaforă care face trimitere la puterea înțelepciunii, care taie, asemenea unui diamant, și dispersează iluziile pentru a atinge adevărata realitate.

Ulterior a apărut și papirusul care a circulat în Egipt, Grecia și Roma. În aceeași perioadă, charta pergamena (pergamentul), inventată în Pergam, Turcia de astăzi, a făcut concurență papirusului. Papirusul se descompunea repede din cauza umidității, pe când pergamentul provenea din piei de animale, fiind mai durabil, rezista la înfășurat și se puteau coase mai multe foi. Acesta putea fi curățat și reciclat (se putea rescrie pe el, rezultând lucrări de tip palimpsest). Pentru realizarea de pergamente, oamenii utilizau pielea de vițel, fiind considerată cea mai bună pentru fabricarea acestora. Se știe că pentru „Biblia de Winchester” au fost utilizate 250 piei de vițel. Cele 250 de piei de calitate au fost selectate din 2.500 de piei adunate pentru acest scop.

În perioada romană târzie și în Evul Mediu timpuriu, documentele oficiale și manuscrisele importante erau scrise cu cerneală de aur și argint pe un pergament care fusese vopsit sau pictat cu pigmenți scumpi de purpură, ca o expresie a puterii și bogăției imperiale.

Mult mai târziu, în Grecia Antică, apare primul alfabet fonetic. Atât grecii, cât și romanii scriau în scriptio continua fără pauze sau semne de punctuație. Acele texte erau greu de citit și căpătau sens doar când erau citite cu voce tare.

Cărțile au continuat de-a lungul timpului să evolueze și să-și schimbe rolul în viața diverselor culturi, căpătând valoare în funcție de vechimea lor și tema abordată.

La începuturi, hârtia, piatra, pieile de animale sau lutul erau elementele de bază din care se realizau cărțile. Tehnologia a schimbat nu doar timpul și modul în care cărțile sunt acum printate, ci a schimbat jocul întru totul. Astăzi, cărțile pot fi devorate în format electronic, de pe orice dispozitiv aflat la îndemână, cu ajutorul eBook–urilor sau pot fi ascultate oricând, în trafic în drum spre serviciu, dimineața la cafea sau în timpul unei pauze folosite eficient, cu ajutorul audiobook–urilor.

Nu doar atât, astăzi, cărțile pot fi comandate online, în orice limbă și pot ajunge în posesia noastră din orice colț îndepărtat al lumii. Cititorul contemporan, se poate spune, trăiește într-o utopie în care poate avea acces la orice scriitor care a scris vreodată și poate, chiar călători pentru ca scriitorul preferat să îi semneze volumul preferat.

Datorăm civilizația, cultura și faptul că putem scrie și citi aceste rânduri unor generații întregi care au visat să lase în urma lor înțelepciunea și cunoștințele acumulate cu atât de mult efort.

Istoria cărților este un subiect drag nouă și extrem de fascinant. Dacă vrei să descoperi mai multe lucruri interesante, îți recomandăm titlul: „Istoria cărților” de Martyn Lyons.