Barbara Kingsolver, scriitoare, eseistă și poetă americană, cunoscută mai ales pentru romanul „Demon Copperhead” – o rescriere a celebrului „David Copperfield” -, devenit în scurt timp bestseller și câștigător al Premiului Pulitzer pentru Ficțiune în 2023, revine în anul acesta la Editura Trei cu o magistrală carte-document despre Mexic și Statele Unite, „Lacuna”, o ficțiune emoționantă și tragică, apărută în traducerea Ancăi Bărbulescu.

Titlul cărții, „Lacuna” conține însăși explicația întregii povești și, în același timp, conservă enigma acesteia. Partea neștiută, ascunsă, nevăzută, aceea este cea mai importantă parte a unei povești, după cum, tot în jurul acestei piese lipsă se construiește întreaga narațiune. Inima poveștii e însăși lipsa unei părți, acel ceva despre care nu ai știut, care nu s-a dezvăluit niciodată, care este posibil să existe dar să nu fie numit, să nu fie adus la lumină. Aceasta este pânza de păianjen în care Barbara Kingsolver ne prinde fără să ne dăm seama, creează o necunoscută, pătrunde în interiorul unui gol și de acolo ne lasă să ne pierdem singuri prin hățișurile și labirinturile bine structurate ale poveștii.

Este primăvara anului 1929 în Mexic, cu o sâmbătă înainte de Săptămâna Mare, iar Salomé se plimbă în piața orașului alături de fiul ei, Shepherd. Enrique, bărbatul cu care trăiește la hacienda de pe Isla Pixol și care spera că o va cere de soție, nu dorește să-i însoțească, fapt care nu o împiedică pe Salomé Huerta, fugită de acasă la o vârstă fragedă pentru a deveni o Sally americană, apoi pentru scurt timp o Sally Shepherd, să își contureze cu fermitate buzele și să-și facă apariția la fiesta doar pentru că vrea să asculte muzică și arate lumii rochia ei nouă.

Printre mirosuri și arome de pan dulces, tortilla, nuci de cocos, ananas, lămâi mexicani și vanilie, Salomé rămâne totuși vigilentă și atentă la bărbații de care este înconjurat Enrique, despre unul îi și spune lui Shepherd că e mai bogat decât Dumnezeu, iar acesta îi răspunde – „Atunci înseamnă că are răsăritul soarelui în buzunar. Și îndurerarea în pantofi.” Îl felicită pe fiul ei de treisprezece ani pentru că ceea ce spusese era o poezie și decide să-i cumpere un nou caiet de la tutungerie pentru a-și nota poeziile. Cartea abundă de astfel de mici momente poetice și de înțelepciuni desprinse ad-hoc despre viață, scris, prietenie, iubire sau istorie, de cele mai multe ori punctate de Shepherd, Frida sau Violet Brown.

Fascinat dintotdeauna de povești, de lumea înconjurătoare și de lumea nevăzută, Shepherd s-a confruntat cu dilema de a nota tot în caietul său sau de a trece cu vederea și a omite observațiile pe care le-ar fi avut de făcut. În timp ce mama sa îl încuraja să scrie tot ce li se întâmpla în Mexic, ca un fel de mărturie pentru posteritate, Enrique îi sugera de fiecare dată că un bărbat adevărat nu are nevoie de imaginație. Un an mai târziu, în 1930, îi va întâlni pe Frida Khalo și Diego Rivera și amândoi îl vor susține în procesul său creator. Bucătarul Leandro îl învățase cum se face coca pentru pan dulces, astfel că Sheperd, la cei paisprezece ani ai săi, reușește să-l impresioneze pe celebrul muralist mexican când acesta rămâne fără om care să-i amestece ghipsul.

În același timp, mama decide că este cazul să-l trimită la tatăl său, în Statele Unite, convinsă de seriozitatea școlilor de acolo. La întoarcere, în 1934, se angajează din nou la Rivera ca amestecător de ghips, iar în 1935 ajunge să fie plătit ca membru al persoanlului casnic. Va începe o frumoasă prietenie cu cei doi artiști, dar, mai ales, cu Frida, cea care mai târziu îi va salva și îi va trimite manuscrisele rămase în casa lor. În același an, Lev Troțki se refugiază împreună cu soția sa în casa celor doi soți nonconformiști. Ca proaspăt stenograf al lui Troțki, Shepherd va avea ocazia să observe cum, de fiecare dată când señora Frida aducea tava cu ceai, comisarul „se lumina ca soarele”. Natalia, soția lui Lev va fi deranjată de aceste apropieri care se vor intensifica pe parcurs, până la gradul unei relații amoroase între Frida și Troțki, însă Diego va fi atât de ocupat încât nici nu va avea timp să remarce sau să i se aducă la cunoștință legătura dintre cei doi.

Dincolo de procesul creator și de constrângerile pe care un artist le întâmpină din punct de vedere politic, Barbara Kingsolver conturează și o a doua temă a cărții sale, pornind de la ideea lacunei care intervine între culturi, cu puternice ecouri în viața lui Shepherd. Acesta este fiul unei femei de origine mexicană și a unui tată american, întruchipând, el însuși, conflictul dintre două naționalități aduse împreună de inevitabila așezare pe același continent, dar care se dezvoltă în direcții diferite, la fel cum se întâmplă și în cazul părinților. Mama este rebelă, încrezătoare, poruncitoare, dornică să-și depășească condiția prin orice mijloace și cu orice preț, timp în care tatăl este un birocrat din Washington, conservator, constrâns de reguli și neimplicat emoțional.

Salomé își părăsește cu ușurință soțul, căutând parteneriate mai avantajoase, iar tatăl nu face nimic să se împotrivească acestui impuls. Între acești poli încearcă Shepherd să-și (re)definească atât identitatea personală, cât și pe cea de scriitor, într-o perioadă marcată de personalități ca Diego Rivera și Frida Khalo, Lev Troțki, Franklin D. Roosevelt sau Harry Truman și dezvăluirea constantă a raportului inegal între adevăr și suspiciuni politice. Mai mult decât atât, la douăzeci și patru de ani, atunci când ajunge din nou la Washington și vrea să-și revadă tatăl, află de la avocatul său că acesta murise din cauza unei tumori maligne la intestine. Golul și ruptura identitară devin și mai puternice având în vedere că, în urmă cu aproximativ un an, Shepherd își pierduse mama – „Avea douăzeci și patru de ani, fără nimeni pe lume pe care să-l numească prieten și niciun loc pe care să-l numească acasă”, consemnează Violet Brown, secretara lui și cea mai apropiată persoană din perioada maturității sale.

O altă lacună în biografia personajului este cea legată de presupusa homosexualitate, o idee expusă doar en passant, când amintește de cărțile pe care le împrumută de la bibliotecă, incluzând și cercetările doctorului Kinsey și rapoartele acestuia asupra bărbaților care s-au declarat ca fiind homosexuali pe durata întregii vieți și a celor care au susținut selectiv și lipsit de constanță acest lucru. Despre viața amoroasă a lui Shepherd nu aflăm nimic altceva, în afară de o remarcă a lui Violet Brown care îi spune că un bărbat la vârsta lui, fie el și scriitor, ar trebui să aibă alături o fată, nu doar pisici și cărți. La rândul său, Shepherd îi întoarce replica spunând că și pentru ea treizeci de ani ca văduvă sunt destul, apoi recunoaște că încercări a avut și el, însă le spune legături, așa cum le numește și secretara lui. Poate ar mai fi fost și alte informații în caietele pe care le păstrase din timpul în care studiase la Academia Potomac și pe care îi cere lui Violet să le ardă. Chiar și secretara își pune această întrebare, cea a poveștii nespuse sau în mod voit aruncată în șemineu de Shepherd. „Ce nu știi nu-ți poate dăuna, așa se spune. Și totuși poate. Depind multe de ceea ce nu știi.”, spune Violet citându-l pe Shepherd, o altă mantră, care se repetă de-a lungul romanului în mai multe forme și în diferite momente ale acțiunii, îmbrăcând în anumite situații aura a ceva ce a fost spus de Frida Khalo, un crez pe care personajul alege să și-l însușească și să-l urmeze atât în viață, cât și în scris.

Barbara Kingsolver reușește să panorameze un fel de sinteză a lacunelor de mai multe tipuri – cele ale istoriei, ale vieții personale, dar și ale scrisului -, construind o țesătură vie de portrete și personaje, un amestec de influențe gastronomice mexicane, dar și de legături între trecut și prezent și, nu în ultimul rând, o foarte subtilă analiză a evenimentelor politice și istorice ale vremii, toate conectate la un generator sau căutător de sens, Harrison William Shepherd, tânărul, scriitorul și aparținătorul a două culturi aproape contradictorii, mexicană și americană, pe care încearcă să le coaguleze, să se strecoare printre fisurile lor pentru a-și construi propriul destin, pentru a-și contura povestea și despre care Tommy Cuddy, amicul său, concluzionează că ar fi „un străin trist în țara fericirii”. Poate că Shepherd rămâne până la final străin de fericire, însă nici pe departe de autenticitate sau de scopurile sale declarate într-o discuție alături de Violet Brown – „Cred că vreau să scriu despre sfârșitul lucrurilor. Cum se prăbușesc civilizațiile și ce duce la cădere. Cum suntem legați de tot ce a fost în trecut.”

Dacă în cazul istoriei sau al civilizațiilor acest sfârșit al lucrurilor există, atunci când vine vorba de Shepherd sfârșitul simbolizat prin înec sau prin misterioasa dispariție pusă la cale chiar de el însuși nu mai este neapărat privit atât de tragic. Scriitorului îi supraviețuiesc cărțile și povestea, și-a dorit să stea în pijamale și să scrie, așa cum afirmă, și asta a făcut, însă nu și-a transformat operele în acte politice. După cum nici autoarea, alter ego al lui Shepherd sau vocea din spatele lui, nu merge până în acel punct, doar identifică vulnerabilități, fragilități și răni istorice sau ancestrale la care oamenii devin receptivi sau, cel puțin, curioși, multiplicând propria frică prin intermediul fricilor colective – „Oamenii sunt vulnerabili ca o rană când le e frică, dispuși să creadă orice.” și „Nu-mi pot imagina cum se scrie o carte. Dar iată părerea mea: oamenilor le place să citească despre păcate și greșeli, numai să nu fie ale lor.”

„Lacuna” de Barbara Kingsolver mi-a amintit de alte două cărți „Legământul apei” de Abraham Verghese, apărută la Editura Litera, pentru că și acolo una dintre protagoniste alege să se înece, din alte motive, diferite de cele ale lui Shepherd, însă despre ea știm cu siguranță că a supraviețuit, și-a înscenat propria moarte pentru ca ceilalți să-și continue viața fără ea. Al doilea roman este cel al Guliei Caminito, „Apa lacului nu e niciodată dulce”, publicat la Editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei, a cărui acțiune este plasată în Italia anilor 2000. Gaia, personajul principal caută o formă de echilibru și evadare în zona lacului Bracciano, asemenea lui Shepherd care se scufundă în lumea subacvatică alături de pești – „Peștii săgetează în jurul lui și se simte singur. Știe că e o prostie să se simtă singur pentru că nu e pește, dar așa se simte. Și totuși rămâne acolo, captiv în viața de dedesubt, dorindu-și să poată locui în cetatea lor, cu viața aceea luminoasă și lichidă curgând peste tot în jurul lui.”

Însemnările din roman cuprind aproape treizeci de ani, începând din 1929 și se încheie, în ultimele pagini, puțin după anul 1948, dezvăluind impactul unei serii de evenimente istorice de la începutul sfârșitului Războiului Rece, la Revoluția Rusă, dictatura stalinistă, Marea criză economică, Al Doilea Război Mondial, „Vânătoarea de vrăjitoare” din perioada lui Joseph McCarthy în Statele Unite sau persecutarea indivizilor pe baza orientării sexuale. O carte care poate părea greoaie, ușor încărcată, cu stiluri diverse și abordări ușor contrastante, de la tăieturi cu știri din ziare sau recenzii, scrisori și notițe, îmbinate pe două voci, cea a lui Shepherd și cea a lui Violet Brown, însă toate acestea nu ar trebui privite ca un dezavantaj, din contră, ele construiesc o ficțiune istorică atent documentată, cu înțelesuri supraetajate, cu subtilități strecurate printre rânduri, cu legături aproape invizibile între capitole și între decupajele jurnalistice sau literare, iar, pentru cei care au răbdare până la final, întrepătrunderea tuturor acestor planuri și stiluri creează o lectură care își răsplătește cititorii – „- Cum adică să scriu despre viața mea? Ca bietul și dragul de Tristram Shandy, care încearcă să-și amintească toată povestea lui pe bucățele încurcate?”.

Bucățelele încurcate se aranjază într-o coerență care justifică povestea și intruziunile din interiorul acesteia, iar începutul romanului devine una din cheile în care putem citi și finalul – „cel mai bun plan al băiatului în fiecare zi era să se facă nevăzut” -, și, într-adevăr, nu putem spune decât că acest plan inițial i-a reușit personajului, transformându-l într-un fel de Tristram Shandy mexicano-american.

„O gospodărie funcționează, în linii mari, la fel ca o lume. Rușii tolerează tirania lui Stalin, spune Lev, doar pentru că nu cunosc altceva, două secole de izolare sub țar. Poate la fel este și aici. Poate la fel este și cu o stăpână ale cărei cruzimi sunt menite doar să-i țină trecutul sub lacăt. Cruzimi impuse de soți sau de viața însăși.”

„- Ce știi despre iubire?

– Nimic, se pare. Că pâlpâie ca un bec stricat.”

„Mama s-a dus. […] Poate inima ei a încetat să mai tânjească să fie în altă parte. […] Dacă ar fi apucat să îmbătrânească, ar fi locuit într-o ceșcuță de ceai.”

„Adevăratul scop al acestei scrisori e să recunoască datoria infinită ai presus de toate: cea pentru salvarea caietelor și manuscriselor mele. Frida, întotdeauna ai spus că cel mai important lucru la orice om e cel pe care nu-l știi. În același fel, prin urmare, partea cea mai importantă din orice poveste este cea care lipsește. Ce mi-ai dat tu este totul. Un sine, simplu yo soy, eu sunt. Mă înecam, se părea, dar am ieșit la lumină. Iată-mă.”

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.