îmi invadează spațiul
personal
k și cum ar fi al lui – și tre`
să-i cer de fiecare dată sa-mi
arunce cheia
d la intrare k să pot deschide
propria-mi ușă
p care am primit-o de la el
k să mă uit prin mine
k printr-un vizor mic
să văd dacă mă vede
dacă-i acasă
dacă mă lasă să intru

aici pe hol nu-i mare lucru
mai nimic
lumină nu
nici dialog nici oameni
urme de pași relicve
d civilizație trecută
uscate inegal în
dezordine

deschid într-un târziu
și intru
ceasul ticăie mai mult d 40
și nu mă (mai) simt la mine
în suflet k la mine acasă
decât dacă e și el
peste tot
aidoma acelei alandale
cu care așez lucrurile dezordonate
într-o dezordonată ordine
încât
oriunde m-aș așeza
i-as sta în poală..
k laptopul