îmi invadează spațiul personal k și cum ar fi al lui – și tre` să-i cer de fiecare dată sa-mi arunce cheia d la intrare k să pot deschide propria-mi ușă p care am primit-o de la el k să mă uit prin mine k printr-un vizor mic să văd dacă mă vede dacă-i acasă dacă mă lasă să intru

aici pe hol nu-i mare lucru mai nimic lumină nu nici dialog nici oameni urme de pași relicve d civilizație trecută uscate inegal în dezordine

deschid într-un târziu și intru ceasul ticăie mai mult d 40 și nu mă (mai) simt la mine în suflet k la mine acasă decât dacă e și el peste tot aidoma acelei alandale cu care așez lucrurile dezordonate într-o dezordonată ordine încât oriunde m-aș așeza i-as sta în poală.. k laptopul