Fraților, vă invit într-o aventură în care spațiul și timpul se vor deforma. Călătorim în secolul al XV-lea, într-un univers atât de îndepărtat și mistic, încât va părea deseori ireal. Iar ghidul nostru întru Dumnezeire, căci acela este singurul sens pe care omul îl poate avea atunci, este, pe rând, un vraci, un nebun sfânt vindecător, un pelerin și un călugăr. 

Iar astăzi vă propun romanul Laur, de Evgheni Vodolazkin. Poate una dintre cele mai intrigante și profunde lucrări din literatura rusă a ultimilor ani, care mie unuia mi-a adus aminte de marii lor clasici, de adâncimea lui Tolstoi sau a lui Dostoievski, de forța povestirilor lui Cehov sau Gogol ori de puterea emoțională a cărților lui Pasternak și Leskov. 

Romanul, pe care autorul îl numește neistoric – pentru că merge pe linia unor evenimente care nu se petrec într-un timp liniar, ci în veșnicie – este împărțit în patru părți: Cartea cunoașterii, Cartea renunțării, Cartea drumului și Cartea liniștii, iar personajul nostru are tot atâtea identități în complexele sale etape spirituale. Mai întâi este copilul Arseni, la maturitate devine Ustin, ca mai apoi, la mânăstire, să primească numele de Ambrozie, și într-un final să se întrupească în Laur.

S-o luăm cu începutul însă. Arseni rămâne orfan după ce părinții lui sunt răpuși de ciumă. Suntem undeva prin anul 1420, într-o zonă rurală din Rusia și atât de îndepărtată de orice reper istoric, încât lumea din jur este foarte stranie. Descrierile lui Vodolazkin creează și ele o atmosferă aparte, dat fiind faptul că atunci când se oprește asupra unui loc, vede atât trecutul acestuia, cât și viitorul – la sute de ani distanță – și evenimentele care vor avea loc împrejur. Un aspect care face din nou ca timpul să nu mai fie mărginit, să devină cumva un personaj de sine stătător. Într-o pădure, ca să iau un alt exemplu, personajul nostru dă la un moment dat peste un material ciudat, care se dovedește a fi o sticlă de plastic. Ca și cum aceasta ar fi aterizat acolo printr-o gaura neagră sau o eroare spațio-temporală – o imagine banală, dar foarte puternică, care te duce cu gândul inclusiv la faptul că producem atâtea deșeuri încât ele par să invadeze și linia temporală. Bineînțeles, nu despre poluare e vorba, ci despre un joc, plin de umor – un umor cât se poate de subtil al autorului, prin care amestecă din când în când acel spațiu sacru din trecut cu profanul prezentului. Iată ce-a declarat Vodolazkin într-un interviu:

„În descrierea unei păduri într-o primăvară din secolul al XV-lea, în romanul meu apare o sticlă de plastic. Apare acolo pentru că am vrut să sugerez că nu există timp. Și asta e ideea esențială a romanului. ”

Da, asta e ideea, sunt de acord, sau măcar una dintre ele. Pentru că mai e și problema credinței. Deși nu pune concret nicio întrebare cheie, cartea ne oferă o cu totul altă perspectivă asupra evoluției noastre în raport cu divinitatea. Prin ochii lui Arseni pătrundem într-un colț al ne-istoriei, dacă e să ne luăm după autor, unde Dumnezeu nu are efectiv cum să nu fie prezent la fiecare pas, în fiecare gând și cuget, și prin fiecare decizie luată, personajele fiind hărăzite sau nu în marele său plan. De aceea Laur este, înainte de povestea fabuloasă pe care o propune și chiar de partea de aventură, un roman profund, care ascunde întrebări mari și, atenție (!), nu vine cu răspunsuri. Ci cu adevărurile unei lumi pierdute, care n-are cum să nu te intrige.

Dar să revenim la ale noastre. Arseni, copilul orfan, ajunge pe mâinile bunicului său, Hristofor, care este un vraci. Și învață de la acesta, zi de zi, meseria lui, înțelege puterea plantelor tămăduitoare, cunoaște rând pe rând cum să le folosească și de unde să le culeagă și, mai mult, deprinde de la bătrânul său scrisul și cititul, precum și o sumedenie de lecții de viață, despre credință și nu în ultimul rând moarte. O altă metaforă ascunsă aici este puterea cuvântului, căci el stă nu doar la baza tratării, ci și a lumii. 

Primul episod dramatic peste care va trebui să treacă Arseni este moartea bunicului său, oricât acesta îl pregătește în prealabil pentru tristul eveniment. 

Din acest punct, copilul se maturizează și devine în scurt timp dintr-un simplu ucenic de vraci un vindecător puternic, ce învață să tămăduiască trupurile prin puterea spiritului. Tehnicile învățate de la Hristofor, îmbunătățirile pe care le aduce și, peste toate, credința lui nemărginită, îl transformă aproape într-un sfânt. Totul până când o întâlnește pe Ustina, una dintre „pacientele” sale, de care se îndrăgostește. 

Neștiind însă cum să trăiască cu adevărat într-o relație, căci nimeni nu-l învățase, și înnebunit cumva de propriile sentimente, care îl copleșesc, acesta o ascunde pe fată și, mai mult, decide să viețuiască cu ea în păcat. Și nu durează mult până la drama centrală a romanului, atunci când la naștere Arseni o pierde atât pe Ustina, cât și pe fiul lor. Spoiler alert: avem niște scene incredibile, de ți se ridică părul pe mâini, și parcă paginile te electrocutează cu durere. 

Ok, unii dintre voi o să-mi reproșați poate că v-am povestit cartea sau că „am dat prea multe din casă”, dar stați liniștiți, că asta e abia intriga. Romanul propriu-zis abia acum începe sau, mai bine zis, acum își arată adevărata forță. Când Arseni – cel care va deveni curând Ustin – își părăsește meleagurile unde crescuse, pentru a se dărui lumii. Și abia acum intrăm și în partea profund religioasă a textului, într-un creștinism adânc de Ev Mediu, prin care personajul nostru își ispășește la nesfârșit vina morților femeii iubite și a copilului său. Această vină îi va deveni povara întregului său sens existențial – blestemul de a fi crezut un timp foarte scurt că va fi fericit. Iată cum se deschide a doua carte a romanului, Cartea Renunțării:

„În ziua când l-au căutat în casa lui Hristofor, el se afla deja la zece verste depărtare. Cu două zile Inainte, işi aruncase în spinare un sac de pânză şi părăsise cătunul.[…]

leşind din casă, Arseni a luat-o către Koşcevo. Din Koşcevo către Pavlovo, din Pavlovo – către Pankovo. Picioarele îi alunecau pe pământul jilav, câdea prin bălțile adânci, iar cizmele i se umpleau repede cu apă. Drumul lui nu era drept, căci nu avea o ţintă geografică bine determinată. Nici nu era grăbit. Intrând în satul venit la rând, Arseni a întrebat dacă acolo era molimă. Sătenii îl cunoşteau, aşa că l-au primit în case și chiar i-au dat să mănânce.

Din pricină că se întuneca devreme, Arseni a fost nevoit să rămână peste noapte în Pankovo. Dar a doua zi, dimineață, a pornit iar la drum şi a ajuns la Nikolskoe. Nu a fost lăsat să intre în sat. La Nikolskoe nu primeau pe nimeni, de frică să nu între în sat şi molima odată cu omul. Nu i-au dat voie nici în Kuznesovo, care era doar la o verstă de Nikolskoe. Arseni a pornit spre Maloe Zakozie, dar intrarea în Maloe Zakozie s-a dovedit a fi oprită cu bușteni. S-ar fi dus la Bolșoe Zakozie, dar tot aşa, erau puşi buşteni și acolo.

Următorul sat care i-a ieşit în cale a fost Velikoe. Acolo intra cine voia, dar Arseni a simțit din capul locului aerul de nenorocire care plutea peste această așezare.
Aici miroase a nenorocire, i-a spus Arseni Ustinei. În satul ăsta e nevoie de ajutorul nostru.

Era prima dată când i se adresa Ustinei după ce murise,și se înfioră. Arseni nu îi ceruse iertare, fiindcă nu se simţea îndreptățit să fie iertat. Pur şi simplu o rugase să ia parte la ceva important și nădăjduise că ea nu avea să refuze. Dar Ustina tăcea. În tăcerea ei, el a simţit îndoială.

Crede-mă, dragostea mea, nu caut moartea, a spus Arseni. Chiar dimpotrivă: viața mea e speranța noastră, a ta și a mea. Por eu acum să caut moartea?”

Prin acțiunile sale, va căuta să-i mântuiască pe cei pierduți. Va lua asupra lui nu doar bolile oamenilor, ci și păcatele lor, îmbrățișând orice are să i se ivească în cale și devenind pur și simplu o unealtă a lui Dumnezeu. Renunțând la orice dorință, la orice tip de mândrie, fiind aproape de depersonalizare, puterile lui se măresc considerabil și devine vestit în toată lumea. În sinea lui, înnebunește, iar din afară este văzut tot mai mult ca un sfânt. Așa începe călătoria personajului nostru, care ajunge chiar și până la Veneția și apoi la Ierusalim, unde întâmpină o sumedenie de aventuri, provocări și nu în ultimul rând cunoaște persoane fabuloase. Cum este, de exemplu, clarvăzătorul Ambrosio, cel care pornise la rându-i în lume, dar pentru un cu totul alt scop: acela de a culege date despre sfârșitul lumii.  

Mai târziu, Ustin se va și călugări, primind numele de Ambrozie, ca într-un final să pornească spre căutarea nemuririi în sihăstrie, cu sufletul singur în fața divinității, când își va lua numele de Laur, după cum e și titlul romanului, dar și simbolul unei plante veșnic verde. Iar finalul, pe care-l consider magistral, n-o să vi-l povestesc, desigur, așa cum nici n-am intrat în foarte multe detalii ale celor trei cărți ce urmează dramei sale, pentru că n-o să vă răpesc niciun strop din bucuria pe care o veți avea parcurgând aceste pagini.

Una peste alta, răs-premiatul roman Laur, tradus deja în peste 35 de țări, este dovada cea mai clară că tradiția prozei rusești merge mai departe și ne mai lasă din când în când câte o capodoperă de care să ne minunăm. Chiar asta a fost reacția mea când am citit cartea prima dată, undeva prin 2020 pare-mi-se, în chiar primele luni ale pandemiei – deși o aveam de ani buni în bibliotecă și-mi fusese recomandată de toți cunoscuții mei. Dar știți cum e, fiecare carte vine până la urmă la timpul ei. Cel puțin eu așa cred.

Și dacă de obicei uit foarte multe evenimente, acțiuni sau personaje dintr-un roman chiar la puțin timp după ce l-am citit, imaginile din Laur îmi sunt proaspete și acum în memorie, atât de mult m-au impresionat. Chiar făcând această scurtă prezentare m-am gândit cât de tare mi-ar fi plăcut să fi avut posibilitatea s-o citesc acum, iarăși, pentru prima oară. O punem pe raftul Zaiafet de pe libris.ro, acolo de unde o puteți lua, dacă accesați link-ul dedicat colecției ZaiaBook.

Andrei Ruse, născut în decembrie 1985 în București, este scriitor, editor de carte și promoter cultural. A debutat în anul 2007 cu volumul de poezie „Black Job”, după care s-a dedicat în totalitate prozei. „SONI”, primul său roman, a fost publicat inițial în anul 2008 și în prezent a ajuns la a V-a ediție și un număr de peste 10.000 de exemplare vândute.

În anul 2012 Andrei Ruse a inițiat revista online Hyperliteratura, care a fost una dintre cele mai citite publicații de lectură din România între 2014-2016. În anul 2017 a înființat Editura Hyperliteratura, iar în 2018 a închis revista, dedicându-se în principal editurii și scrisului. Trilogia „Ultimul împărat nemuritor”, inspirată din basmul „Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte”, este proiectul la care a lucrat în ultimii ani și care se bucură de succes în rândul publicului, fiind unul dintre cele mai apreciate fantasy-uri românești din ultimii ani.
Colaborator constant al canalului Zaiafet din 2022, Andrei Ruse este și realizatorul emisiuniii ZaiaBook din septembrie 2023, susținută de libris.ro și dedicată exclusiv cărților. ZaiaBook aduce lunar recomandări de carte, noutăți editoriale și povești din lumea literară, spuse, cum altfel, decât cu umorul și pasiunea ce-l caracterizează pe îndrăgitul autor român.