Absolventă a Facultății de Psihologie și Științele Educației – Universitatea din București, Laura Pănăzan este psiholog și psihoterapeut de cuplu, cu formare în Psihoterapia Experiențială a Unificării și în Terapia Focusată Emoțional. Dincolo de titluri, ea este un explorator curajos al emoțiilor ivite între doi oameni cu iubirea împotmolită. Este convinsă că adevărul interior al fiecărui partener de cuplu aprinde lumini pe drumul acceptării de sine și al intimității relaționale.

În 2021, la editura Letras, a apărut primul volum al Laurei Pănăzan, Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu. Vol.1: Așteptări nerealiste. Iată ce ne spune autoarea: „Cartea aceasta te va provoca. Te va enerva. Te va face să simți în nebănuite moduri. Nu ai cum să nu te identifici cu câte un client din povestirile mele, pentru că relația de cuplu are o miză fantastică pentru fiecare dintre noi. Chiar și atunci când alegem să trăim singuri. Eu sunt expert în emoție Îi simt pulsul. Și când stă să moară, și când vrea să omoare pe cineva. Lucrând cu clienții mei, aceștia învață în timp să fie atenți la atmosfera emoțională… Ariciul află că dacă rămâne pitit, dulăul latră mai tare. Dulăul află că dacă continuă să latre, ariciul se pitește. Așa că dulăul își mai acoperă colții, ariciul își mai descoperă interiorul și în sfârșit se-ntâlnesc.”

LIBRIS: Într-o lume în care egocentrismul pare să fie o consecință a mediului în care trăim, fiind favorizat și potențat de social media, culturi organizaționale etc., cum putem să cultivăm iubirea de sine într-un mod sănătos, fără a sfârși prin a ne alimenta ego-ul?

LAURA PĂNĂZAN: Societatea vrea oameni perfomanți, nu simțitori. Puternici, nu sensibili. Care mai degrabă să execute, să rezolve probleme, decât să conștientizeze, să se emoționeze, să empatizeze. Într-o astfel de lume, toți sfârșim prin a fi răniți. Pentru că această constrângere ne îndepărtează de adevărul nostru interior, de natura noastră umană, vulnerabilă. De noi înșine și de conexiunea cu ceilalți.

Mai concret. Ni se cere să învățăm ce trebuie, nu ce ne place sau ce ne interesează. Să reproducem, nu să creăm. Să spunem ce se cuvine, nu ce gândim cu adevărat. Să atingem obiective și standarde exterioare nouă, nu să fim în acord cu nevoile noastre. Adaptarea la mediu ne face să ne trădăm cumva pe noi înșine, pentru a fi acceptați și valorizați ca rotițe ale unui sistem mai important decât individul.

Toate astea ne storc de energie, ne golesc pe dinăuntru. Intrăm pe avarii. Doare. Și apar consecințe. Ne sângerează relația, ne face o criză copilul, ne îmbolnăvim. Asta ne scoate de pe șine. Iar ceea ce facem de aici încolo face diferența.

Uneori rămânem la concluzia că lumea e un loc periculos, nesigur, în care nimeni nu va aprecia ceea ce suntem în interior, ci ceea ce obținem în exterior. Nimeni nu ne va asculta emoțiile, pe care mai bine le ferecăm. Să nu mai doară. Ne extirpăm astfel „organul simțirii” în favoarea rațiunii ca să continuăm să ne facem treaba. Cea pentru care primim aplauze. E ca o operație estetică prin care ne automutilăm ca să ne conformăm trendului social.

Așa alegem să trăim singuri, cu sufletul dat pe mutește, cu garda pusă, indiferent de câte reușite exterioare bifăm și de câți oameni avem în jur. La reușite exterioare putem trece și căsătoria, și copilul tot ca bife. Deconectați fiind și de noi înșine, și de ceilalți. Ajungem să fim detașați, reci, calculați, construind imperii. Cu o față zâmbitoare și un suflet gol. E o formă de apărare în fața durerii, dar nu este o vindecare. Și, de fapt, e o supraadaptare la mediu. Am devenit ce ni s-a cerut să fim. Niște roboți. Care da, pot ajunge să se întoarcă împotriva lumii. Pentru că nu îi mai mișcă nimic. Așa arată egocentrismul.

Alteori, după ce am ieșit de pe șine, ne concentrăm pe noi înșine la modul profund. Ca să înțelegem golul din suflet, durerea surdă. Ca să ascultăm lumea noastră interioară. Trăirile acestea ignorate prea mult timp. Emoțiile cele desconsiderate, privite ca slăbiciuni. Și să i le povestim cuiva. Unui terapeut, unui om drag. Cuiva în fața căruia să ne reafirmăm ca ființe simțitoare. E un proces de autocunoaștere care are nevoie de un însoțitor, de o oglindă în care să ne vedem. De doi ochi cu lumini, care se bucură că suntem și ne acceptă cu emoții cu tot. Așa arată o coreglare emoțională. E o vulnerabilizare care întâlnește empatia din partea cuiva. Dând șanse reîntregirii ființei noastre.

Pentru că mă vezi tu, încep să devin cineva. Încep să mă înțeleg, să mă prețuiesc. Să îmi asum vulnerabilitatea. Să contez eu, ca ființă emoțională, nu doar reușitele mele exterioare. Devin important pentru că tu mă ții când îmi este greu. Asta se transformă magic în iubire de sine și în același timp mă ajută să îi înțeleg și să îi iubesc și eu pe alții. La fel de vulnerabili și ei. Ba mai mult, iubirea de sine mă face să prețuiesc valorile umane în general, să fiu mai responsabil față de semeni, să mă simt parte a societății pe care să mă străduiesc să o construiesc mai frumos. Să devin creatorul unei lumi în care individul contează.

În concluzie, interiorul reflectă exteriorul și invers.

Ca să ajung la iubire de sine, am nevoie ca altcineva să îmi asculte sufletul (un părinte, un terapeut, un iubit) și asta va face posibilă grija mea față de semeni.

Egocentrismul pleacă de la perfecționismul adoptat pentru a mulțumi pe cineva și ajunge să ne înstrăineze de noi și de ceilalți.

LIBRIS: Adolescența, acest cocktail emoțional ce vine cu o sumedenie de provocări pentru părinți, care parcă dintr-odată nu-și mai recunosc copilul. Cum pot părinții să se pregătească pentru această perioadă și cum ar fi recomandat să îi explice copilului adolescent ce este dragostea, astfel încât acesta să poată naviga cât mai lin prin labirintul emoțiilor și sentimentelor noi pe care le experimentează?

LAURA PĂNĂZAN: Emoțiile nu pică din cer în adolescență. Le-am avut dintotdeauna și am învățat să le gestionăm prin anumite strategii (de dulău sau de arici) înainte de această perioadă.

În prima parte a vieții lui, copilul îl privește pe părinte ca pe Dumnezeu și i se supune pentru a fi acceptat și a primi iubire. E același proces al deconectării de sine în care el e atent mai degrabă la ce i se cere, decât la ceea ce simte sau i s-ar potrivi. Este motivat exterior, și nu interior. Emoțiile lui, inițial țâșnite într-o criză de tantrum atunci când ceva îl nedreptățește, ajung să fie educate, îmblânzite, reprimate.

Adolescența este o zornăire, o primenire, o readucere în prim plan a resurselor personale. Emoțiile reprimate în toți anii precedenți urcă la suprafață. Individul devine conștient că este diferit de părintele său. Că i se cere să satisfacă mai degrabă dorințele și nevoile acestuia. Iese de pe șine.

Poate răspunde cu o depresie atunci când este copleșit, confuzat de aceste emoții profunde sau cu o revoltă atunci când vulcanul erupe.

Poate renunța de tot la sine și se va simți toată viața o victimă: neînțeles, nefericit. E povestea fiului rămas acasă. Sau a ariciului din cartea mea, care se străduiește să nu supere și să evite conflictul cu prețul renunțării la sine.

Sau poate intra în luptă cu părintele, ca fiul rătăcitor. Ca dulăul din cartea mea, care va avea state de plată pentru toată lumea.

Cum răspunzi ca părinte?

Sigur că ai vrut să îți modelezi copilul după chipul și asemănarea ta. Sigur că e dureros ca el să nu te mai asculte și să vrea să fie cum tu n-ai putea să fii vreodată. Sigur că rămâi fără sens, când ți-ai închinat viața lui, sacrificându-te până la extrem. Până și Dumnezeu s-a supărat când Adam și Eva nu au ascultat. I-a alungat din grădina lui, „pedepsindu-i”.

Dacă părintele intră în luptă cu adolescentul, acesta din urmă nu va folosi energia revoltei lui ca să plece din umbra stejarului înalt și să cucerească lumea exprimând ceea ce este el. Va consuma această energie în trânta cu părintele, în bătătură. Sau în lupta din sufletul lui care îl va însoți oricât de departe ar pleca.

Eu cred că Dumnezeu, tatăl care a putut ocroti o copilărie într-un rai fără griji, are alt mesaj decât pedeapsa.

Să fii adult o să cam doară. Libertatea ta va veni cu responsabilitate la pachet. O să fie frustrant. O să faci sacrificii pentru copilul tău. Tu, Eva, o să naști în chinuri. Tu, Adam, o să trudești pentru resursele familiei.

Pare o pedeapsă doar dacă privim lucrurile prin lentila vinovăției și a răzbunării. A păcatului față de părinte. Se întâmplă când nu am primit binecuvântarea la plecare și am rămas cu lupta în piept. Altfel, e doar prezentarea realității unei noi etape de viață. Aceea de adult.

Adultul trebuie să facă față frustrării, grijilor, efortului. Copilăria e un paradis pierdut în comparație cu maturitatea. Eu cred că Dumnezeu te iubește și după ce „ai păcătuit”. Și că a fi adult nu este o pedeapsă. Ci o creștere. Iar plecarea din confortul de acasă este o provocare care permite această creștere.

Mai concret. Părintele are de conținut cocktailul emoțional al copilul și de acceptat ceea ce îl face diferit. Asta îl va ajuta pe adolescent să își canalizeze energia în direcția creșterii personale, să își găsească drumul potrivit, chiar dacă inițial pare nesigur, împleticit pe picioarele lui și mai dă și în gropi. Părintele trebuie să facă față frustrării și de data asta. Și să încurajeze mai departe puiul să își ia zborul.

Pentru a fi părinte de adolescent te antrenezi în copilăria copilului tău, ajutându-l să fie din ce în ce mai independent și să își exprime emoțiile. Dincolo de câte cărți citești, important este ce faci la întâlnirea de fiecare zi cu copilul. Dacă poți să îl lași să aleagă între două feluri de mâncare fără să ți se pară un moft. Să își scoată căciula pentru că lui îi e cald, deși ție ți-e frig. Dacă poți să îl lași să își lege șireturile cu riscul de a întârzia tu la job. Să sară într-o băltoacă, deși vei avea mai mult de spălat. Să plângă în poala ta pentru ce a pățit, fără să îi dai sfaturi. Fără să vrei să îl faci puternic și fără emoții. Dacă poți să nu faci tu alegerile sănătoase în locul său. Să îl lași să greșească și să învețe din greșeli, nu din indicații prețioase. Să îi lași spiritul liber.

Cu cât va putea să experimenteze viața mai mult, fiindu-i alături când cade, cu atât îi va fi mai ușor să se desprindă, să plece, să devină om mare. Scopul final este să fie independent și să rămână viu emoțional. Nu să fie olimpic. Nu să facă bani mulți. Fericirea vine din altceva. Și banii vin de la sine, când acțiunile sunt aliniate cu motivațiile interioare.

Dacă eu am încurajat exprimarea emoțională și m-am interesat de ceea ce simte, mai mult decât de nota de la școală, el pleacă de acasă cu încredere că și un partener o să-l poată asculta. Și va ști să conțină emoția altcuiva la rândul său, pentru că a învățat din exemplul meu.

Dragostea se învață în familie: din modelul reprezentat de cuplul parental și din iubirea primită direct.

Copil fiind, am nevoie să văd că părinții sunt diferiți, se ceartă și se împacă. Nu mă ajută nici să fie pace ca la maici, nici război ca la păgâni. Am nevoie să învăț cum e viața. Cu conflicte. Dacă părinții ajung să își asculte opiniile, să își împărtășească emoțiile, să se reconecteze și să ia decizii împreună, am deja un model de iubire cu care să plec în lume. Un model de conflict gestionat sănătos, fără victime la final. Ci cu îmbrățișări.

Am și dreptul la emoții negative, pe care să mi le coregleze părintele meu: să mă ajute să le dau sens și să le pun în cuvinte. Să îmi exprim nevoile și să le transform în acțiuni. Nu voi mai avea de ce să fac o criză de isterie sau să îmi înghit cuvintele. Voi ști că sunt auzit. Voi ști să fac asta și în fața amicilor mei sau a iubiților de mai târziu.

LIBRIS: Căsniciile nu mai par să fie ce au fost odată. După euforia specifică primilor ani de relație, entuziasmul caracteristic pregătirilor pentru nuntă, multe căsnicii intră într-un declin ce culminează cu divorțul. Potrivit ultimelor studii realizate, România are cea mai scurtă durată a relației de cuplu din Europa, căsniciile care se finalizează cu divorț având o durată medie de 8-9 ani.

Care credeți că este explicația acestor date statistice? Este probabil ca în viitorul apropiat să devină căsătoria o simplă tradiție învechită?

LAURA PĂNĂZAN: Pentru că nu învățăm iubirea acasă, nu știm să o facem posibilă nici în viața de adulți. Pentru că ne concentrăm pe performanță, ne ignorăm sufletul și relația de cuplu.

Perioada de început a unei relații, îndrăgostirea, nu e iubire. Ea e doar iluzia asemănării perfecte pe care ne-o vând poveștile cu prinți și prințese și un instinct de potrivire cu celălat de dragul conexiunii după care tânjim.

Realitatea e cu oameni diferiți. Iubirea este despre acceptarea diferențelor dintre noi. Despre a fi mai mult și mai flexibil pentru că am ținut cont și de celălalt. Pentru că m-am lăsat modelat și de el. Pentru că l-am inspirat la rândul meu cu ceea ce sunt eu. Toate acestea ne-au făcut nu doar să punem plus între noi doi, ci și să creștem fiecare datorită acestui împreună.

Dar asta este posibil doar atunci când reușim să ne ascultăm sufletele. Cu emoțiile alea dificile. Pe rând. Făcând loc celuilalt în inima noastră, așa cum este el. Și rugându-l să ne primească într-a lui, așa cum nu am fost primiți niciunde, nicicând.

Cu ocazia lunii iubirii, am adresat aceleași întrebări altor 3 psihologi și scriitori de renume. Găsești pe blogul Libris și interviurile acordate de Gáspár György, Domnica Petrovai, Petronela Rotar.

Articol apărut în Gazeta Libris, numărul 3, februarie 2021. Gazeta Libris se distribuie gratuit în coletele Libris.

Interviu realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea