Legea Religiei
Încă de la revoluția agricolă, istoria umană a avut ca
direcție principală unitatea globală. Unificarea omenirii a fost
realizată în principal de trei forţe: banii, imperiile şi
religia.
Cursul X continuă tema unificării omenirii cu a treia
forță, religia. Rolul religiei în istorie este extrem de
controversat. Unii văd religia ca rădăcină a tuturor relelor, în
timp ce pentru alții ea este principala sursă de fericire, empatie
și progres. Putem ajunge la o concluzie rezonabilă? Care au fost
principalele repere din istoria religioasă a lumii? Cum s-au
apropiat culturi diferite de înţelegerea universului, cum au
distins între bine şi rău, cum au explicat omniprezenţa
suferinței?
Dr Harari de la Universitatea
Ebraică din Ierusalim continuă lecţiile despre istoria
omenirii discutând aceste subiecte. El ofera o istorie foarte
scurtă a religiei concentrându-se pe rolul critic pe care religiile
l-au jucat în unificarea omenirii. Acestea sunt notele
de curs ale lui Louise Charente pentru cursurile de pe
Coursera.org. Textul original este disponibil
aici: The Law of Religion.
Definiţia religieiÎn zilele noastre, religia este deseori considerată un
izvor de dezacorduri şi dezbinare, uneori chiar discriminare, între
oameni. Cu toate acestea, religia a avut un rol esențial în crearea
unei punți între diferite popoare. Deoarece orânduirile și
ierarhiile sociale sunt imaginare, ele sunt foarte fragile şi
organizarea socială devine tot mai fragilă pe măsură ce societatea
se dezvoltă. Rolul istoric crucial al religiei a fost de a da
legitimitate supra-umană şi a stabiliza aceste structuri fragile.
Religiile afirmă că legile care guvernează viața noastră în
societate nu sunt produsul unor capricii umane, ci sunt dictate de
o autoritate absolută, supremă. Astfel, o parte din legile
fundamentale ale societății sunt dincolo de orice discuţie, fapt
care asigură stabilitatea socială. Prin urmare, religia poate fi
definită ca"un sistem de legi și valori umane, care se
bazează pe credința într-o ordine
supra-umană”.
Această definiție implică două principii esenţiale
pentru ca o ordine umană să poată fi considerată religie.
Primul criteriu este că religia trebuie să
creadă într-o ordine supra-umană, care nu este produsă de capricii
sau acorduri umane. Spre exemplu, fotbalul nu este o religie chiar
dacă are legi, valori și ritualuri foarte adesea bizare. Fotbalul
profesionist implică o multitudine de emoții, dar fotbalul nu va fi
niciodată considerat o religie pentru că ştim cu toţii că ființele
umane au inventat fotbalul.
FIFA, Federaţia Internaţională de Fotbal, poate decide
în orice moment să schimbe regulile fotbalului.
De exemplu să mărească dimensiunile porților sau să anuleze
regula offside-ului. Pentru că e evident că oamenii l-au inventat
și îi pot schimba regulile așa cum o doresc, fotbalul nu este
rezultatul unui ordin supra-uman, deci nu este o
religie.
Al doilea criteriu este că sistemul
stabilește norme și valori derivate din ordinea supra-umană, și
acestea sunt obligatorii pentru toţi. Dacă credeți într-o ordine
supra-umană, dar de aici nu rezultă norme și valori, atunci din
nou, ordinea nu este o religie. De exemplu, teoria
relativităţii este supra-umană, pentru că oamenii nu
pot schimba legile sale. Nu este o creație umană. Dacă crezi în
această teorie, dar nu derivi norme și valori din ea, atunci ea nu
este o religie. Este pur și simplu ceva în care crezi, și e posibil
să existe motive foarte bune pentru a crede în ea. Însă atâta timp
cât nu încerci să întemeiezi norme de comportament sociale pe baza
ei, nu este o religie. O religie trebuie să creadă într-o ordine
supraumană și trebuie să extragă de aici reguli de credinţă, norme
și valori care organizează societatea umană. Acesta este modul în
care religia dă legitimitate ordinii sociale.
Religiile timpurii
| Zei locali (SALEM) (CREDIT GOPAL Venkatesan) |
Religia a jucat un rol foarte important în procesul de
unificare al omenirii. Unele religii au declarat că există un set
de norme și valori pe care toți oamenii trebuie să le respecte,
sunt adevărate peste tot, în orice moment, pentru toată lumea.
Acesta este modul în care religia a ajutat la crearea unei ordini
universale. Nu toate religiile au avut astfel de pretenţii
universale. Din câte știm, majoritatea religiilor primitive au fost
locale și exclusive. Ele credeau în divinități și spirite locale,
și au formulat norme și reguli doar pentru comportamentul
persoanelor care trăiau în respectivele localităţi. Ele nu au avut
ambiția de a converti întreaga rasă umană, și de a-i face pe toţi
oamenii să le urmeze normele și valorile. Religiile universale și
misionare, cum ar fi budismul, creștinismul și islamul au început
să apară doar în primul mileniu î.Hr., în urmă cu circa 2500 de
ani. Apariția unor astfel de religii universale și misionare a fost
una dintre cele mai importante revoluții din istorie. Ele au avut o
contribuție esențială la unificarea omenirii, contribuţie
comparabilă cu apariția imperiilor (Lecţia IX -
Viziuni imperialiste) și a banilo (Lecţia
VIII - Direcţia istoriei). Înainte de apariția
religiilor universale, în primul mileniu î.Hr. însă, cei mai mulți
oameni din lume aparţineau la culte, religii animiste și politeiste
locale.
Animismul
|
(CREDIT - MEMO.FR)
|
Animismul este credința că lumea este
populată nu numai de oameni, ci de asemenea, de
o abundență de alte ființe, fiecare dintre ele
având propria personalitate, nevoi şi dorinţe. Animiştii cred că
pietrele şi copacii au nevoi, personalități și emoții. De exemplu,
stânca de pe dealul de lângă casa ta poate deveni supărată și te
poate pedepsi pentru eventualele greșeli. Animiștii cred în zâne,
fantome, demoni și alte lucruri de genul asta. În conformitate cu
animiştii, normele și valorile umane
trebuie să ia în considerare interesele a unei multitudini de
ființe prezente în lume. Deciziile ce privesc societatea trebuie să
ia în considerare nu numai propriile interese, ci și punctul de
vedere al obiectelor înconjurătoare: stânci, copaci, zâne, demoni,
fantome și așa mai departe. Toate sunt parte a comunității. Un
exemplu de Animism este Shintoismul.
Politeismul
| ZEUS |
Politeismul este credinţa în roci sfinte,
copaci sfinţi, demoni și zâne. Politeiștii cred de asemenea în
entități foarte puternice, numite zei, și că lumea este condusă mai
presus de toate de o colecție de entități. Spre exemplu există zeul
ploii, zeul mării, zeița lunii, zeița pământului. 2.000 de ani
de îndoctrinare monoteistă au condus
majoritatea occidentalilor creștini, islamici, iudaişti să vadă
politeismul ca pe un soi de idolatrie ignorantă și copilărească,
cum ar fi ruga la roci și la tot felul de zei și zeițe
nesemnificative. Este un stereotip foarte
nedrept. Politeismul are o logică robustă în spate, și
pentru a o înțelege trebuie să înțelegem ideea centrală care i-a
dus politeiștii să creadă în existența mai multor zei.
Politeismul nu contestă existența unei autorităţi care
guvernează întregul univers, inclusiv pe toţi zeii. Cele mai multe
religii politeiste, chiar și cele animiste, au recunoscut existența
acestei puteri supreme care stă în spatele tuturor zeilor,
demonilor și rocilor sfinte. De exemplu, religia grecilor antici
era politeistă. Toţi zeii diferiţi: Zeus, Hera, Apollo și așa mai
departe erau supuşii unei autorităţi omnipotente și
atotcuprinzătoare care conducea cu adevărat lumea, numită
soartă, Moira, sau
Ananke. Zeii înşişi erau neajutorați în
fața destinului. Potrivit religiei politeiste a
Yorubas, din vestul Africii, există mulți zei,
dar toți zeii servesc un zeu suprem numit
Olodumare, conducătorul real al lumii. Toţii
zeii diferiţi sunt supuşi lui. În religia hindusă politeistă
există, de asemenea, un principiu unic numit
Atman, care controlează toţi zeii, spiritele,
oamenii, animalele, plantele și orice altceva din univers. Atman
este considerat esența sau sufletul etern al întregului univers,
precum și esența sufletului fiecărui individ și fenomen în parte.
Fiecare individ, copac, piatră este parte a lui Atman. Ideea că
există o autoritate care reglementează întregul univers nu este
străină politeismului.
| OLODUMARE.(ABASSABARA.BLOGSPOT.FR/) |
Aspectul fundamental care distinge însă politeismul de
monoteism, credința într-un singur zeu, cum este
creștinismul sau Islamul, este faptul că puterea supremă care
guvernează lumea este lipsită de interese particulare. Ea nu
are prejudecăţi sau dorinţe, și prin urmare, este complet
indiferentă la dorințele și grijile lumești. Potrivit
politeiștilor, ruga la puterea supremă a universului pentru a-i
cere ajutorul în obținerea victoriei în război, sănătate sau a cere
ploaie este inutilă, pentru că din perspectiva atotcuprinzătoare a
puterii supreme universale, nu are nici o importanţă dacă cineva în
particular câştigă sau pierde un război, dacă un anumit oraș
prosperă sau se prabuşeşte sau dacă o persoană anume trăiește sau
moare. Acesta este motivul pentru care grecii, chiar dacă erau
convinşi că soarta este puterea supremă a universului și că zeii
sunt neajutorați în fața destinului, nu au irosit nici sacrificii,
nici rugăciuni pentru soartă. Soarta nu era
interesată.
Hinduism
|
TIRUPATI BALAJI (SHIVAKANT)
|
Hindușii au construit temple pentru aproape orice
zeitate ne putem imagina, dar nu şi pentru Atman, sufletul suprem
şi etern al universului. O putere supremă nu are interese şi nu
este părtinitoare. Nu poate fi influenţată prin sacrificiu sau
rugăciune. Potrivit religiei politeiste, singurul mod de a sfida
puterea supremă a universului este renunțarea la toate dorințele,
precum și acceptarea tuturor relelor care se întâmplă în lume.
Acceptarea înfrângerii, a sărăciei, a bolilor şi morţii. Există
unii hinduși, spre exemplu elita religioasă numită
Sadhus sau Sannyasini, care își dedică viața
unirii cu Atman. Ei îşi dedică viaţa
iluminării, care înseamnă pentru hinduişti a
vedea lumea din punctul de vedere al acestui principiu suprem,
fundamental, și a realiza că din perspectiva eternităţii, toate
dorințele lumești, speranţele, temerile și ambițiile umane sunt
fără importanţă, efemere.
Hindușii au avut şi ei pe parcursul a mii de ani ambiții
lumești, dar au știut că Atman nu are de gând să-i ajute. Pentru
sprijin în astfel de chestiuni lumeşti cum este vindecatul bolilor
sau câștigul de bani, ei nu au de ce să-l implore pe Atman. Pentru
aceasta, hindușii se roagă diverşilor zei, cu puterile
lor variate.
Zeii, cum sunt Ganesha, Lakshmi sau Saraswati, au
preferinţe și astfel oamenii se pot apropia și pot face târguri cu
ei. Oamenii se pot baza pe ajutorul lor pentru a câștiga un război,
o loterie, sau pentru a se recupera după o boală.
Aceasta este deci perspectiva fundamentală a religiilor
politeiste, cum ar fi hinduismul. Puterea supremă a
universului nu are nici interese și nici preferinţe.
Dacă vrem ajutor în problemele și ambițiile noastre lumești,
trebuie să ne apropiem de zeităţile parțiale și părtinitoare.
Există multe puteri mai mici, pentru că odată ce puterea
atotcuprinzătoare a unui singur principiu suprem se împarte, se
ajunge inevitabil la mai mult de o zeitate. De aceea există Atman,
și sub el în ierarhie multe zeităţi diferite. Fiecare zeitate
diversă ajută sau nu la realizarea ambiţiilor
fiecăruia.
Una dintre implicațiile principiului fundamental al
politeismului este că politeiștii au fost mai
toleranţi față de credințele religioase ale altor
persoane. Deoarece politeiștii cred într-o putere supremă care e
complet dezinteresată și pe lângă ea, în multe puteri parțiale și
părtinitoare, ei nu au nici problemă în a accepta existența și
eficacitatea altor zei diferiţi. Politeiștii sunt, prin urmare, în
mod inerent deschişi la minte, și rareori în istorie au persecutat
eretici sau necredincioși. Era foarte uşor pentru ei sa accepte și
să recunoască existența altor zei și zeițe. Poate nu doreau să se
închine lor, dar nu vedeau de ce altcineva nu ar putea-o face.
Chiar și atunci când politeiștii au cucerit imperii uriașe, n-au
încercat aproape niciodată să convertească popoarele cucerite la
religia lor proprie.
De la acceptare la persecuție
ISIS pictura murală romană. (CREDIT -
Wikimedia)
Romanii şi aztecii cu imperiile lor uriașe nu au forțat
popoarele cucerite să se convertească la religia romană sau aztecă.
Nu au trimis misionari în țări străine în afara controlului lor,
doar ca să convingă oamenii acestor țări să le accepte zeii.
Supuşii erau desigur obligaţi să respecte zeii şi ritualurile
imperiului, deoarece era un semn de loialitate şi dădea
legitimitate imperiului. Însă nu au fost obligaţi să renunțe la
divinităţile și ritualurile proprii. De multe ori, elita imperială
a adoptat zeităţile și ritualurile poporului cucerit. Elita romană
adauga fericită zeițe asiatice și zei egipteni la panteonul lor. În
Imperiul Roman târziu, mulţi romani se închinau zeiței asiatice
Kibela, iar apoi zeiţei egiptene Isis. Erau deosebit de populare
printre conducătorii romani.
Singura divinitate pe care, pentru un timp foarte lung,
romanii au refuzat să o tolereze a fost Dumnezeul monoteist al
creștinilor. Imperiul Roman nu cerea creștinilor să renunțe la
credințele și ritualurile lor, dar avea pretenţia ca aceştia să
acorde atenţia cuvenită protectorilor imperiului și divinităţii
împăratului.
statuia împăratului Constantin I
Împăratul de la Roma era de asemenea divinizat, ca o
declarație de loialitate politică. Când creștinii au refuzat
vehement să accepte zeii Imperiului și divinitatea împăratului, și
au continuat să respingă toate încercările diferite de a ajunge la
un compromis, abia atunci romanii au reacționat prin persecutarea
creștinilor, pentru subversiune politică.
Creștinii nu au fost persecutați de către romani din
intoleranță religioasă, ci pentru că romanii considerau refuzul
creștinilor de a accepta divinitatea împăratului și pe zeii
protectori ai imperiului ca un act neloial din punct de vedere
politic. Chiar și persecuția creștinilor a fost făcută doar cu
jumătate de inimă de către romani. În cei 300 de ani de la
crucificarea lui Iisus Hristos până la conversia împăratului
Constantin la creștinism, împărații romani politeişti au pornit nu
mai mult de patru campanii de persecuție anti-creștine generale,
fiecare a durat însă relativ puţin. Unii guvernatori locali au
instigat la violență anti-creștină pe cont propriu, în plus față de
aceste persecuții generale. Dacă însumăm însă toate victimele
persecuțiilor creștinilor de către romanii politeişti, pe parcursul
celor trei secole de asuprire, romanii au ucis nu mai mult de
câteva mii de creștini. În schimb, în următorii 1500 ani,
creștinii au măcelărit creștini cu milioanele,
pentru a apăra interpretări ușor diferite ale religiei
iubirii și compasiunii. Persecuția monoteiștilor de
către monoteiști a fost mult, mult mai mare, ordine de mărime mai
severă decât orice persecuție inițiată vreodată de religiile
politeiste.
Răspândirea monoteismului
faraonul Akhenaten adoră Atena
Cu timpul, închinătorii la anumiţi zei politeişti au
devenit atât de mândri de zeul lor aparte încât s-au îndepărtat de
armonia politeistă. Ei au început să creadă că zeul lor special nu
e doar unul dintre mulţi alţii, ci este singurul Dumnezeu, puterea
unică şi supremă a universului. În același timp însă, ei au
continuat să-şi vadă zeitatea ca având interese și preferinţe. Au
continuat să creadă că Dumnezeului lor, chiar dacă devenise puterea
supremă a universului, îi păsa încă de interesele umane meschine.
Puteau încă negocia cu zeitatea lor, făcând un sacrificiu în
schimbul victoriei într-un război. Astfel s-au născut
religiile monoteiste. Acestea susţin că se poate
dialoga şi negocia cu puterea supremă a universului pentru
vindecarea de boli, un câștig la loterie, sau o victorie într-un
război.
Prima religie monoteistă despre pe care știm cu
siguranţă a apărut în Egiptul antic, aproximativ 1350 î.Hr.
când faraonul Akhenaten a declarat că una
dintre zeitățile anterior minoră în panteonul egiptean,
zeiţa Atena, era de fapt puterea supremă care
stăpânea întregul univers și pe toţi ceilalţi zei și zeițe.
Akhenaton a instituționalizat cultul Atenei ca religie de stat și a
încercat să oprească cultul oricăror alţi zei și zeițe. Revoluția
lui religioasă a avut succes. După ce a murit, sau a fost ucis, nu
suntem siguri, închinarea la Atena a fost abandonată, iar egiptenii
s-au întors la panteonul lor vechi cu zei și zeițe.
SAINT PAUL lui Bartolomeo (CREDIT - GOOGLE ART
PROIECT)
De-a lungul secolelor, politeismul a continuat să dea
naștere ici și colo la religii monoteiste, dar acestea au rămas
marginale, pentru că nu au reușit să adapteze şi să universalizeze
mesajul. Iudaismul de exemplu, este o religie care susține că
puterea supremă a universului are preferinţe, iar interesul ei
primordial este în poporul evreu, în țara obscură numită Israel.
Iudaismul nu are nimic de oferit altor naţiuni și popoare. Nu e de
mirare că iudaismul a rămas o religie marginală și nu s-a răspândit
pe scară largă.
Marea revelaţie monoteistă a fost
creștinismul. În primul mileniu d.Hr.,
acesta a fost la început nu mai mult decât o sectă ezoterică
iudaică, care-i învăța doar pe evrei că Isus din Nazaret a fost
Mesia cel mult aşteptat. Cu toate acestea, unul dintre primii
lideri ai sectei creștine, un om numit Paul din
Tars a motivat că, dacă puterea supremă a universului
are interese și preferinţe şi s-a deranjat să se întrupeze și să
moară pe cruce pentru mântuirea omenirii, atunci toată lumea ar
trebui să audă despre asta, şi nu doar evreii. Argumentele lui
Pavel au căzut pe un teren fertil. Creștinii au început să
organizeze activități misionare, destinate tuturor ființelor umane,
nu doar evreilor. Într-una dintre cele mai ciudate
întorsături văzute vreodată în istoria omenirii, o
sectă minoră ezoterică persecutată a reușit să preia controlul
asupra puternicului Imperiu Roman și, pe această bază, s-a
răspândit în cea mai mare parte a lumii. Succesul uimitor al
creștinismului a servit mai târziu ca model pentru o altă religie
monoteistă care a apărut în Peninsula Arabică în secolul al
7-lea, islamismul. La fel ca şi
creștinismul, Islamul a început ca o sectă mică într-un colț
îndepărtat al lumii. Într-o întorsătură istorică chiar mai
surprinzătoare, Islamul a reușit să se elibereze din deșertul
Arabiei și să cucerească un imperiu imens, care se întindea de la
Oceanul Atlantic la Oceanul Indian și dincolo de el. După acestea,
monoteismul a devenit un actor esenţial
în istoria lumii.
Monoteiștii au înclinat de multe ori spre fanatism, și
au fost misionari într-o măsură mult mai mare decât politeiștii. O
religie care recunoaște legitimitatea altor credințe admite că
Dumnezeul ei nu este puterea supremă a universului sau că a primit
de la divinitate doar o parte din adevărul universal. Politeiștii
puteau trăi cu această concepţie, monoteiștii nu. Aceasta deoarece
monoteiștii credeau în general că doar ei sunt în posesia mesajului
adevărat şi complet primit de la zeitatea lor unică, astfel că ei
sunt obligați să discrediteze toate celelalte religii. Ei au intuit
că pentru ca religia lor să fie veridică, nici o altă
religie nu putea fi în acelaşi timp
adevărată.
Un cruciat este doborât de un războinic musulman în
timpul cruciadelor, 1250
Pe parcursul ultimelor două milenii, monoteiștii au
încercat în repetate rânduri să dovedească veridicitatea religiei
lor și să-și consolideze dominanţa prin exterminarea
oricărei competiţii folosind violență, persecuții și
războaie sfinte. Faţă de politeiștii care porneau rar războaie
religioase și persecuții, monoteiștii au început să ducă o mulțime,
şi a funcţionat. La începutul primului secol d.Hr., nu existau
aproape deloc monoteiști în lume. În ultimii 2000 ani, religiile
monoteiste au devenit religiile dominante în întreaga lume, cu
excepția estului și sud-estului Asiei, unde hinduismul, budismul şi
confucianismul sunt încă dominante.
Politeismul și animismul nu au dispărut însă complet.
Chiar dacă monoteiștii persecutau convingerile animiste vechi și
religiile politeiste, în multe feluri animismul și practicile
politeiste au supravieţuit în interiorul religiilor monoteiste.
Pentru cei mai mulți oameni era dificil de acceptat pe deplin
idealul universal monoteist după care există un singur Dumnezeu,
căruia îi pasă de toată lumea în mod egal. Este foarte greu de
acceptat pentru că Homo sapiens are tendința de a împărți lumea
în noi împotriva lor.
Sapiens vrea să fie mereu în contact cu entitățile puternice
care ne vor ajuta pe “noi” contra
“lor”.
Bătălia de Bouvines de Horace VERNET
Ideea că există o singură putere supremă în lume căreia
îi pasă de toată lumea în mod egal, a fost foarte dificil de
acceptat și înțeles chiar şi pentru creștini și musulmani. În
consecință, creștinismul a proclamat public că există doar un
singur Dumnezeu și că nimeni să nu se închine altor dumnezei
și în același timp a creat un întreg panteon de
sfinți. Oamenii au început să se închine la o mulțime
de sfinți creștini diferiţi, la fel cum înainte se închinau la
zeităţi diferite. În Evul Mediu, chiar și în zilele noastre într-o
anumită măsură, fiecare regat creștin și stat are propriul sfânt
protector, care-l ajută să depășească dificultăți și să câștige
războaie, chiar războaie împotriva altor țări creștine. Anglia, de
exemplu, a fost și este protejată de Sfântul
Gheorghe. Scoția este ajutată de un sfânt
diferit, Sfântul Andrei.
Sfânta APOLLONIA, Francisco DE Zurbaran
Ungaria este ajutat de Sfântul
Ștefan și Franța de Sfântul
Martin.Când regii Angliei și Franței se războiau în
Evul Mediu, credeau fiecare că Sfântul Martin îi ajută pe francezi
și Sfântul Gheorghe pe englezi, la fel ca zeităţile antice. Nu
numai țări, ci şi orașe, profesii și chiar boli, fiecare avea
propriul sfânt protector. Sfântul protector al oraşului Milano din
Italia este Sfântul Ambrozie, al Veneției
este Sfântul Marcu.Sfântul Florian
a fost patronul spiritual al hornarilor, în timp ce
Sfântul evanghelist Matei avea sub patronaj pe
vameși. Sfântul Agathius era invocat la
dureri de cap și Sfânta Apollonia în
cazul durerilor de dinţi. Sfinții creștini nu numai că seamănă cu
vechile zeităţi politeiste, dar de cele mai multe ori sunt exact
aceleași zei deghizaţi. Zeița stăpână a Irlandei celtice era
înainte de creștinism zeița Brigid. După
ce Irlanda a fost convertită la creștinism, oamenii au continuat să
i se închine aşa că i-au schimbat pur și simplu numele și povestea.
Au botezat-o la creștinism și a devenit Sfânta
catolică Brigid. Chiar şi în zilele noastre, sfânta
cea mai adorată în Irlanda catolică este Sfânta Brigid, descendenta
directă a zeiței politeiste. Astfel, politeismul a dat naștere la
monoteism și, chiar dacă monoteismul s-a întors patricid împotriva
sa și a încercat să-l distrugă, politeismul a continuat să
supraviețuiască în interiorul monoteismului prin profeții și
credințe. Simultan, politeismul nu a dat naștere doar la religii
monoteiste, dar de asemenea, la religii
dualiste.
Dualismul și problema răului
John Steinbeck La răsărit de Eden (CREDIT -
RJGEIB.COM)
Religiile dualiste susţin existența a două puteri opuse,
binele și răul, care luptă pentru controlul asupra lumii. Spre
deosebire de monoteism, dualismul consideră că răul este o putere
independentă, care nu este creată de Dumnezeul bun și nu este
subordonată lui. Dualismul descrie întreaga lume ca un
teren de luptă între aceste două forțe, binele și
răul. Tot ceea ce se întâmplă în lume este parte a acestei lupte.
Dualismul este o viziune foarte atrăgătoare asupra lumii pentru că
oferă un răspuns simplu şi concis la una dintre problemele
fundamentale ale gândirii umane, problema
răului. Problema răului este o problemă filosofică și
emoțională fundamentală. De ce există rău în lume? De ce există
atât de multă suferință? De ce se întâmplă atât de multe lucruri
rele, chiar oamenilor buni? De ce suferă oamenii buni?
Pentru monoteiști, problema răului este extrem de
dificilă. Monoteiștii trebuie să presteze nişte acrobaţii
intelectuale ameţitoare pentru a explica modul în care Dumnezeul
lor bun, atotcunoscător şi atotputernic permite atât de multă
suferință în lume. Dacă Dumnezeu este atât de bun, și cunoaşte
totul și poate face orice, cum de îngăduie atât de multe războaie,
epidemii, sărăcie și durere în lume?
Ciuma neagră
Un răspuns binecunoscut al monoteiștilor este că aceasta
este modul prin care Dumnezeu permite manifestarea
liberului arbitru al omului. În cazul în
care nu ar exista deloc rău în lume, oamenii nu ar putea alege
între bine și rău, și prin urmare, nu şi-ar putea manifesta
liber voința. Este unul din trucurile
intelectuale folosite de monoteiști pentru a lămuri problema
răului. Acest răspuns ridică însă imediat
o serie de probleme și întrebări noi. Liberul arbitru permite
oamenilor să aleagă între bine și rău, iar unii dintre ei aleg
răul. Conform logicii monoteiste, aceştia sunt pedepsiți în iad
pentru totdeauna. Se poate pune însă întrebarea, dacă Dumnezeu știa
dinainte că cineva îşi va folosi liberul arbitru pentru a alege
răul, și ca urmare va fi pedepsit prin torturi veșnice în iad, de
ce a mai făurit Dumnezeu această persoană păcătoasă? Teologii
monoteişti au scris nenumărate cărți pentru a răspunde la astfel de
întrebări dificile. Unii găsesc răspunsuri lor convingătoare, alţii
nu. Cu ce toată lumea poate fi însă de
acord este faptul că monoteiștii au o provocare majoră în problema
răului, cum să explice cum un Dumnezeu bun și atotputernic permite
atât de multă suferință în lume.
Pentru dualiști, problema răului este ușor de rezolvat.
Relele se întâmplă chiar la cei buni pentru că lumea nu este
guvernată în totalitate de o zeitate atotcunoscătoare,
atotputernică și complet bună. Există încă o putere negativă
independentă în lume, iar această putere aduce toate relele, este o
explicație foarte ușoară. Această explicație este atât de simplă și
convingătoare, încât monoteiștii tind să o adopte şi ei. Creștini
nenumăraţi, musulmani, evrei de-a lungul generațiilor au crezut în
existența unei forțe foarte puternice a răului, pe care creștinii o
numesc Diavolul, sau Satana. Potrivit credinței comune, forța
răului poate acționa independent de Dumnezeu, și se poate chiar
revolta și lupta împotriva lui Dumnezeu. Credincioşii au mers atât
de departe încât să-și imagineze că Dumnezeul lor
bun, chiar dacă este atotputernic
și atoateștiutor, are nevoie de ajutorul lor în lupta
împotriva răului. Este ilogic! Cum poate un monoteist adera la
astfel de convingeri dualiste? Dacă credeți în existența unui
singur Dumnezeu atotputernic, atunci nu puteţi crede simultan în
existența unei puteri rele independente care lucrează împotriva lui
Dumnezeu. Dacă este așa, atunci Dumnezeu nu este atotputernic.
Totuși, oamenii au o capacitate uimitoare de accepta contradicții,
de a crede două lucruri care sunt logic şi reciproc contradictorii
(disonanţă cognitivă n.t.) . Ca atare nu trebuie să ne surprindă că
milioane de creștini evlavioși, musulmani și evrei reușesc să
creadă atât într-un zeu atotputernic omnipotent cât și într-un
diavol independent sau Satana. Aceasta este atractivitatea
credinței dualiste în două puteri opuse.
(CREDIT EVILHOW.COM)
Dualistmul are şi el neajunsuri, lucruri care sunt greu
de explicat. Este adevărat, dualismul oferă o soluție simplă la
problema răului, dar nu răspunde prea bine la o altă problemă mare
a filozofiei umane, problema legilor lumii. Dacă există două puteri
opuse în lume, una bună și una rea, atunci cine a
făcut legile care guvernează lupta dintre ele?
Două state rivale, să zicem India și Pakistan, pot lupta unul
contra altuia cu tancuri, bombe și rachete pentru că India și
Pakistanul există amândouă în timp și spațiu, și ambele state
folosesc şi se supun acelorași legi fizice. O rachetă lansată de pe
sol pakistanez poate lovi ţinte în interiorul teritoriului indian,
deoarece aceleași legi fizice se aplică ambelor țări. Legile nu au
fost reglementate nici de guvernul indian, nici de cel din
Pakistan. Atunci când binele luptă împotriva răului, căror legi se
supun ambele puteri şi cine a creat aceste legi? Întrebarea dă
dualiștilor bătăi de cap serioase.
Dualiștii au deci dificultăţi pentru problema legilor
universale, dar nu în problema răului, iar monoteiștii pot explica
foarte bine problema legilor universale. E ușor de explicat ordinea
lumii când avem doar un singur Dumnezeu, care a făcut legile şi
care guvernează întregul univers. Dar ei au o problemă mare în a
explica problema răului. Există, paradoxal, o soluţie logică la
acest puzzle, care rezolvă atât problema legilor cât și problema
răului, simultan. Şi anume a susține că există un singur Dumnezeu
atotputernic, care a creat întregul univers și este un Dumnezeu
rău. Pentru că dacă e doar un singur Dumnezeu, aceasta explică
legile lumii, și pentru că divinitatea este rea, acest lucru
explică şi de ce există atât de multă suferință în lume. Dar nimeni
în istorie a îndrăznit să susţină așa ceva, chiar dacă e o soluţie
raţional corectă,. Nici o religie nu îmbrățișează această
convingere specială.
Dualismul în zilele noastre
Legile Vechiului Testament
Așa cum monoteismul include iudaism, creștinism, islam,
și fiecare religie este la rândul ei împărțită în secte diferite,
au existat pe parcursul timpului mai multe religii dualiste. De
exemplu zoroastrismul,maniheismul
și gnosticismul, care au înflorit
de-a lungul a multor secole și au fost religiile dominante în mare
parte din Orientul Mijlociu, Asia Centrală din aproximativ 500
î.Hr. până în 500 d.Hr. În cele din urmă însă, în marea luptă
dintre monoteism și dualism, monoteismul a câștigat și dualismul
aproape a dispărut.
În prezent, mai există doar câteva comunități dualiste
care supraviețuiesc în India și Orientul Mijlociu. Cu toate
acestea, dualismul este important, deoarece același lucru care s-a
întâmplat cu politeismul, s-a întâmplat şi cu dualismul. Chiar dacă
religiile dualiste ca atare au dispărut, ideile și credințele lor
au devenit parte integrantă a iudaismului, creștinismului și
islamului. Religiile monoteiste au multe convingeri care sunt
dualiste ca origine, atât ca mesaj cât şi în sine. De exemplu,
credința dualistă într-o zeitate negativă care luptă împotriva unui
Dumnezeu bun nu se găseşte nicăieri în Vechiul Testament. Acesta a
infiltrat iudaismul, creștinismul și islamul sub forma lui Satana
și a adus cu sine credinţa că oamenii ar trebui să-şi ajute
Dumnezeul lor bun în lupta împotriva dușmanilor săi.
Scenă din SIYER-am NEBI- descriind MUHAMMAD AT BADR.
(CREDIT - NEWWORLDENCYCLOPEDIA.ORG/)
Această credință a inspirat jihaduri și cruciadele și
așa mai departe. Într-o religie monoteistă pură, nevoia de cruciade
sau jihaduri este absurdă. Dacă Dumnezeu este atotputernic, știe
totul, atunci poate face orice doreşte şi nu are nevoie de ajutor
de la oameni în câștigarea unui război. Dacă Dumnezeu vrea ca Țara
Sfântă să aparțină creștinilor atunci trebuie doar să
pocnească din degete, nu are nevoie de cruciadă.
Războiul sfânt din monoteism este nu are sens. Atât de multe
convingeri dualiste au fost preluate de monoteism, inclusiv ideea
de a duce un război sfânt pentru a-l ajuta pe bunul Dumnezeu în
lupta contra dușmanilor.
Ultima idee mare dualistă care a pătruns în monoteism a
fost credința în rai și iad. Raiul unui
Dumnezeu bun și iadul unui demon al răului este încă un concept
dualist. Nu e nici urmă de aceste idei în Vechiul Testament.
Vechiul Testament nu spune nicăieri că sufletele oamenilor continuă
să trăiască după ce mor, că părăsesc corpul ca să ajungă în rai sau
iad. Nu e scris nicăieri că după moarte, sufletul lui Moise, Avraam
sau Isaac a părăsit corpul și a ajuns în rai, sau că sufletul
vreunui faraon rău a părăsit corpul și a ajuns în iad. Ideile
acestea nu au nici un sens din punct de vedere monoteist. Au
pătruns în monoteism din surse dualiste și au devenit apoi parte
integrantă în ceea ce majoritatea oamenilor consideră a fi punctul
de vedere creștin sau musulman monoteist asupra lumii. Monoteismul
este deci un amestec, un amalgam de
credinţe monoteiste, dualiste, politeiste și
moșteniri animiste, care în mod constant se influențează și se
schimbă reciproc. Ele coexista sub o mare umbrelă divină. Creștinul
obişnuit crede în dumnezeul său monoteist, dar de asemenea în
diavolul dualist, în sfinţii politeişti și în fantomele și demonii
animişti.
Religiile discutate de dr. Harari până acum: politeism,
monoteism, dualism au toate diferențe între ele. Pe de altă parte
ele sunt, de asemenea, asemanatoare una cu alta, în modul în care
se concentrează pe credința în divinităţi şi zei, unul, doi sau mai
mulţi zei, dar zeii sau divinitatea sunt totdeauna centrale. Acest
aspect poate părea evident pentru occidentali, dar istoria
religioasă a lumii nu se reduce la istoria zeilor şi divinităţilor.
În timpul primului mileniu î.Hr. lumea a fost martora răspândirii
unor alte feluri de religii care nu au dat nici o importanță
divinităţii.
Religii fără divinităţi
Naşterea lui Gautama Buddha
Pe parcursul primului mileniu î.Hr., sisteme religioase
alternative au început să se răspândească în spaţiul afro-asiatic.
Noii veniți era religii cum era Jainismul
și budismul în India,
taoismul și confucianismul
în China, precum și
stoicism,cinismul, şi
epicureismului în Marea Mediterană. Aceste
religii erau indiferente faţă de divinităţi. Ele afirmau că ordinea
supra-umană care conduce lumea este un produs al legilor naturale
și nu al unor capricii divine. Unele dintre aceste religii au
continuat să creadă în existența zeilor, dar zeii lor erau supuşi
legilor naturii la fel de mult ca şi oamenii, animalele sau
plantele. Zeii aveau propria nișă în cadrul ecosistemului la fel ca
elefanții sau aricii. Ei nu puteau schimba legile naturii, la fel
cum nu o poate face nici elefantul sau ariciul.
IEȘIREA Siddhartha (CREDIT -
Un exemplu de prim ordin al acestor religii ale legilor
naturale este budismul, care a fost probabil cea mai importantă
dintre religiile vechi a legilor naturale. Budismul este încă una
dintre cele mai importante credințe ale lumii. Figura centrală a
budismului nu este vreun Dumnezeu, ci o ființă umană,
Siddhartha Gautama. Conform tradiției budiste,
Gautama a fost moștenitorul unui mic regat din munții Himalaya în
nordul Indiei aproximativ în anul 500 î.Hr. Tânărul prinț era
profund impresionat de suferința pe care o vedea în jur în regatul
său, precum și în lume în general. El a văzut că toată lumea
suferă, bărbați și femei, copii și bătrâni, nu doar în urma
catastrofelor accidentale, cum erau războiul sau ciuma, dar ei
suferă în mod constant, măcinaţi de neliniști, frustrări și
nemulțumiri, toate acestea păreau a fi o parte inseparabilă a
condiției umane. Chiar dacă am pune capăt tuturor războaielor și
bolilor, oamenii vor suferi în continuare
de neliniști și nemulțumiri. Gautama a văzut că oamenii caută
mereu bogăție, putere și cunoștințe noi, dobândesc multe posesiuni,
nasc fii și fiice, construiesc case și palate, dar indiferent de ce
ar realiza, oamenii nu sunt niciodată
mulţumiţi. Cei care trăiesc în sărăcie visează natural
să fie bogaţi. Cei care câștigă un milion vor două milioane. Cei
care au două milioane visează să dobândească 10 milioane. Chiar şi
cei bogaţi si faimoşi, cum era propria familie regală, erau rareori
împliniţi. Erau prea împovăraţi de griji și frământări fără
sfârşit, care nu încetau până când boala, bătrânețea și moartea pun
capăt vieţii. După aceea, tot ce a fost dobândit de-a lungul vieţii
dispare ca un fum. Viața îi părea lui Gautama un soi de cursă de
șobolani zadarnică. Trebuia găsit un alt mod de viaţă.
Conform tradiției budiste, când Gautama a împlinit 29 de
ani, el a decis că răspunsul la această întrebare este cel mai
important lucru din viața sa. El a părăsit în mijlocul nopții
regatul. S-a strecurat din palat, a lăsat în urmă familia, bunurile
și regatul său. A calatorit ca un vagabond fără adăpost prin
întreaga Indie, căutând o cale de eliberare din
suferință. Nu numai din războaie și boală, dar din
toate nemulțumirile, neliniștile și frustrările. Gautama a petrecut
șase ani meditând asupra esenței, cauzelor și posibilelor soluţii
la suferinţă.
ascetul Bodhisatta Gotama
El a realizat că suferința nu este cauzată de avere,
boală, nedreptate socială sau capricii divine, ci de comportamentul
propriei minţi. Revelaţia majoră a lui Gautama a fost că, orice ar
experimenta mintea, ea reacționează aproape întotdeauna cu dorinţe
şi pofte noi care aduc nemulțumire. Când mintea experimentează ceva
neplăcut, cum ar fi durere, își dorește să scape de ea. Când mintea
experimentează ceva plăcut, tânjește ca plăcerea să dureze și să se
intensifice. Prin urmare, mintea este întotdeauna nemulțumită și
agitată, deoarece doreşte mereu ceva mai mult. Acest lucru este
evident pentru lucruri neplăcute, cum este durerea, ne-am dori
natural să scăpăm de ea. Cu toate acestea, chiar atunci când
experimentăm lucruri plăcute, conform constatărilor lui Gautama,
noi nu suntem niciodată mulţumiţi. Ne temem ori că plăcerea ar
putea să dispară, ori sperăm că plăcerea se va intensifica. Spre
exemplu, oamenii care visează de ani de zile la marea iubire,
atunci când o găsesc în cele din urmă sunt rareori complet
multumiţi. Unii se tem că ar putea-o pierde, alții cred că ar putea
poate găsi ceva mai bun. Unii sunt măcinaţi de ambele
nemulțumiri.
Meditația budistă
Divinităţi grandioase ne pot iubi sau să ne ude
câmpurile. Instituții sociale ne pot oferi dreptate sau îngrijirea
sănătății. Coincidențe ne pot transforma în milionari. Nici unul
din aceste lucruri nu poate însă schimba caracteristicile de bază
ale minții. Chiar cei mai bogaţi și mai puternici dintre noi nu
sunt niciodată mulțumiți, fug fără oprire de experiențe
neplăcute.
Gautama a înţeles că există o metodă de a scăpa din
acest cerc vicios, în care oamenii sunt prizonieri. Dacă atunci
când mintea experimentează ceva, plăcut sau neplăcut, ea înțelege
și acceptă pur și simplu lucrurile așa cum
sunt, atunci nu se creează nici o suferință. Dacă vă
confruntați cu tristețe şi nu vă doriţi ca ea să dispară, veți
continua să simțiţi tristețe, dar nu veţi mai suferi. Poate exista
o învăţătură specială, înțelegere în tristețe. Dacă vă confruntați
cu bucurie, fără a dori ca bucuria să continue și să se
intensifice, veți continua să simțiţi bucuria dar fără a vă pierde
mintea. Puteți fi complet mulțumit cu bucuria pe care o trăiţi,
indiferent de gradul ei.
calea sigură spre NIRVANA
Gautama a propus un set de tehnici de meditație care
instruiesc mintea să experimenteze realitatea aşa cum este ea, fără
a dori ceva diferit sau mai mult. Practicile meditative antrenează
mintea să concentreze toată atenția asupra întrebării
“ce experimentez eu acum cu
adevarat?” și nu la “ce aş
experimenta eu mai degrabă” în schimb? Este foarte
dificil să se atingă această stare de spirit, dar nu
imposibil.
Gautama bazează meditaţia pe un set de reguli etice
pentru ca oamenii să se concentreze mai uşor pe experimentarea
prezentului, evitând în același timp alunecarea minţii spre
fantezii, pofte sau frici. Gautama şi-a îndemnat adepții să evite
omuciderea, sexul promiscuu și furtul. Nu pentru că vreun zeu mare
ar interzice-o, ci pentru că astfel de acte nasc poftă de putere,
plăcere senzuală și dorinţa de îmbogăţire. Când flăcările dorinţei
sunt complet stinse, dorinţa este înlocuită cu o stare perfectă de
liniște şi mulțumire, numită în budism nirvana.
Sensul literal al cuvântului "nirvana" este
stingerea focului. Stingerea incendiului
dorinţelor care ard tot timpul pe scena minţii și creează
nemulțumiri și mizerie. Potrivit idealului budist, cel care a
reușit să obțină Nirvana este eliberat pe deplin de toată
suferința. El trăieşte realitatea cu cea mai mare claritate, fără
fantezii sau iluzii. El mai poate încă
trăi neplăceri sau dureri, dar astfel de experiențe nu îi mai
provoacă suferință, pentru că nu mai există dorinţa ca durerea sau
neplăcerile să plece. O persoană care nu tânjeşte după ceva nu
poate suferi.
Gautama Buddha
Conform tradiției budiste, Gautama a reușit să
atingă nirvana și a fost complet
eliberat de orice suferință, de de acum încolo el a fost cunoscut
sub numele de Buddha. Sensul cuvântului
Buddha este cel iluminat. Buddha, după
eliberarea din suferință și-a petrecut restul vieții explicând
descoperirea sa altora, astfel încât toată lumea să poată fi
eliberată de suferință. El încapsulează învățătura sa într-o
singură regulă care spune că suferința apare din
dorinţă. Singurul mod de a fi eliberat pe deplin de
suferință este eliberarea deplină de dorinţe. Singurul mod de a fi
eliberat de dorinţe este de a instrui mintea să experimenteze
realitatea aşa cum este ea, fără dorinţa ca realitatea să fie
altcumva. Această lege, cunoscută în budism ca
Dharma sau Dhamma,
este văzută de budiști ca o lege universală a naturii. Suferinţa
însoţeşte mereu dorinţa, la fel cum în fizica modernă E egal mc la
pătrat. Aceasta este o lege a naturii și budiștii fac această
credinţă centrul tuturor activităților lor.
Credința în divinităţi are o importanță minoră la
budişti. Principiul de bază al religiilor monoteiste spune:
Dumnezeu există, ce vrea el de la mine? Principiul budismului
spune: există suferință, cum pot să mă eliberez de ea? Budismul nu
neagă existența zeilor, ei sunt adesea descrişi în filosofia
budistă, în povești cu entităţi care pot aduce ploaia sau victoria
în război, dar ele nu au nici o influență asupra legilor naturii.
Suferința și fericirea sunt rezultatul unor legi naturale care
lucrează pe deplin independent faţă de zei. Dacă mintea unei
persoane este liberă de orice dorință, nici un dumnezeu din univers
nu-l poate face pe acest om să sufere. În schimb, odată ce dorinţa
apare, toți dumnezeii din univers combinaţi nu pot salva persoana
de la suferință, pentru că poftele şi dorinţele duc în mod
inevitabil la suferință. Cel puțin aceasta este teoria
budistă.
BRAHMA, Vishnu și SHIVA CU consoartele lor. (CREDIT -
Wikimedia)
Cu toate acestea, la fel ca religiile monoteiste,
religiile legilor naturale pre-moderne, cum a
fost budismul, nu au să se elibereze complet de închinarea la
diverşi zei. Budismul a recunoscut existența zeilor și eficacitatea
lor de în aducerea ploii, victoriei în război, leac pentru boli și
așa mai departe. Budismul a spus oamenilor că ei ar trebui să
urmărească scopul final al eliberării complete de suferință și nu
să se mulţumească cu scopuri mai mici, cum ar fi prosperitate
economică sau putere politică. Cu toate acestea, 99% din budiști nu
au obținut nirvana, și chiar dacă speră ca într-o zi, poate într-o
viață viitoare, să fie complet eliberaţi de suferință, ei îşi
dedică cea mai mare a vieții exercitând activităţi lumești. Cei mai
mulţi budiști au continuat să adore zeii de cult, cum ar fi
zeii hinduşi din India, zeii
Bon din Tibet, zeii Shinto
în Japonia, precum şi numeroase zeităţi și sfinți budişti.
Aceasta a caracterizat toate religiile tradiționale ale legilor
naturale, nu numai budismul, de asemenea taoismul și jainismul și
altele. Chiar dacă, în teorie, ei au dat puțină atenţie zeilor, în
practică închinarea la zei variaţi a
continuat să fie de importanță considerabilă.
Epoca modernă
Secera şi ciocanul
Odată cu venirea epocii moderne
divinităţile au pierdut din putere și importanță. Şubrezirea
nu a însemnat dispariția religiei pentru că religia și divinitatea
sunt lucruri foarte diferite. Când divinitatea a devenit mai puțin
importantă, religiile legilor naturale au fost în cele din urmă
eliberate de cultul lor. Nu religiile vechi, ca budismul sau
taoismul, ci o serie de noi religii ale legilor naturale, apărute
în ultimii 300 ani și care au devenit extrem de importante în lumea
modernă. Ultimii 300 de ani sunt adesea descrişi ca o epocă de
avans a secularismului, în care religia a
avut din ce în ce mai puţină importanță și centralitate. Dacă
vorbim despre religii care se concentrează pe închinarea la
divinităţi, atunci acest lucru este într-o mare măsură corect.
Divinităţile au devenit tot mai puțin importante în ultimele câteva
secole. Dacă luăm în considerare religiile legilor naturale, atunci
epoca modernă este scena unei fervori religioase intense, eforturi
misionare de neegalat și cele mai sângeroase războaie religioase
din istorie.
Epoca modernă a asistat la naşterea unui număr de
religii ale legilor naturale: liberalism, comunism, capitalism,
naționalism, și nazism. Preferăm să le numim ideologii, dar
diferenţa este doar una semantică. Dacă o
religie este un sistem de norme și valori umane
întemeiate pe credința într-o ordine supraumană ,
atunci comunismul nu este mai puțin o religie decât Islamul.
Islamul vede legile ordinii universale ca provenind de la o
divinitate care a creat universul, în timp ce comunismul nu crede
în nici un fel de zei. Credința în Dumnezeu nu este esențială
pentru religie. Budismul în forma sa pură acordă puțină importanță
zeilor, dar este clasificat ca o religie. Ca şi budiștii,
comuniștii cred într-o ordine supra-umană
a legilor naturale imuabile care guvernează lumea și care ar trebui
să ghideze acțiunile umane. Întrucât budiștii cred că legea naturii
a fost descoperit de Siddhartha Gautama, comuniștii cred că legea
naturii a fost descoperită de Karl Marx, Friedrich Engels, și
Vladimir Ilici Lenin.
un portret al lui Karl Marx.
(WIKIMEDIA.ORG)
Ca și alte religii, comunismul a avut scripturi sfinte
și cărți profetice, cum ar fi Das Kapital
a lui Karl Marx, care a prezis că
istoria se va încheia în curând cu victoria inevitabilă a
proletariatului asupra sistemului capitalist. Comunismul a avut
sărbători și festivaluri, cum ar fi 1 mai, aniversarea revoluției
bolșevice din Rusia. Comunismul a avut teologi adepţi la dialectica
marxistă și fiecare unitate din armata roșie
sovietică avea un capelan numit comisar, care
monitoriza evlavia și convingerile soldaților și ofițerilor.
Comunismul a avut, de asemenea, munți și pereți sfinţi și chiar
erezii, cum ar fi troțkismul care a fost
considerată o erezie teribilă în Uniunea Sovietică. Comunismul a
fost o religie fanatică, misionară. Potrivi
