Crezul capitalist
Legătura strânsă între știință și imperialism a fost
doar o latură dintr-un complex de relații. Al treilea pion
principal a dezvoltării societăţilor umane a fost capitalismul,
care a finanțat atât știința cât și imperiile, și care a condus la
o creștere fără precedent a economiei
mondiale.Cum functionează o economie
capitalistă? Cum este ea diferită de economiile
tradiționale? Este capitalismul un fenomen natural sau un soi de
religie?
În această lecție dr Harari descrie creșterea economică
capitaliste și explică legătura strânsă atât cu știința modernă cât
și cu imperiile europene.
Lecţia continuă tema "Revoluției Ştiinţifice". Aveţi
aici notele lui Louise Charente pentru cursul de istorie online de
la universitatea online Coursera
al Dr Harari, textul
original este disponibil aici: The Capitalist
Creed.
Ce este Economia?
Economia este adesea văzută ca un subiect de o deosebită
complexitate. Înțelegerea istoriei economice moderne, legată
de creşterea economică şi a sistemului
capitalist este de fapt destul de ușor de înţeles. Cuvântul cheie
este "creştere”. Caracteristica unică şi cea mai importantă a
economiei capitaliste moderne este faptul că aceasta este într-o
creștere permanentă. În fiecare an, producem mai mult decât anul
trecut, avem mai multe bunuri și bani și așa mai departe. În 1500,
producția globală de bunuri și servicii din întreaga lume se
estimează că era de aproximativ 250 miliarde de dolari în bani de
astăzi (250,000,000,000$). Astăzi oscilează în jurul a 60 trilioane
de dolari (60,000,000,000,000$). Mai important, în 1500, producția
pe cap de locuitor anuală, producția unei singure persoane, era în
medie de 550 dolari pe an. Astăzi, în medie, fiecare bărbat, femeie
și copil de pe pământ produce 8.800 dolari.
Pentru a înțelege modul în care economia modernă poate
crește într-un astfel de ritm ameţitor, să începem cu un
exemplu simplu.
Dl Popescu vrea să deschidă o afacere nouă, brutărie şi
produse de panificaţie. El nu are bani așa că se duce la bancă și
cere un împrumut. Banca are bani pentru că oamenii depun
câștigurile lor la bancă.
Un constructor întreprinzător, care tocmai a terminat de
construit un alt restaurant italian, a câștigat 1 milion dolari și
i-a depus în bancă. Banca are în prezent un milion de
dolari.
Dl Popescu prezintă planul său de afaceri bancherului,
explicând ce vrea să facă și cât de mulţi bani va face. Bancherul
este convins și îi acordă un împrumut dl Popescu de $1
milion.
Dl Popescu angajeaza același constructor mare pentru a
construi brutăria. El plateşte acestuia 1 milion de dolari și
depozitează acești bani în contul bancar
al acestuia.
Contractantul are acum 2 milioane dolari în contul lui
bancar, 1 milion de dolari de la restaurantul italian și un milion
dolari de la domnul Popescu pentru brutărie.
În banca există doar 1 milion de dolari, pentru că
milionul de dolari anterior banca i l-a împrumutat domnului Popescu
și acesta este milionul de dolari pe care acesta l-a dat
constructorului.
Situaţia se complică.
La două luni de la începerea lucrărilor, constructorul
îi spune domnului Popescu că există probleme şi cheltuieli
neprevăzute. Costul construcţiei nu este 1.000.000 dolari, este
acum 2 milioane dolari.
Dl Smith merge înapoi la bancă și explică ce s-a
întâmplat. Din fericire, banca are încredere în el și îi dă un alt
milion pe care el îl transferă constructorului.
Contractantul are acum 3,000,000 dolari în contul
său.
În banca este încă doar 1 milion dolari, același milion
de dolari care a fost acolo tot timpul.
Potrivit legislației în vigoare a băncilor
americane, banca poate repeta acest ciclu de șapte
ori. Ea poate împrumuta domnului Popescu 1,000,000 dolari de șapte
ori, astfel încât în cele din urmă, contractantul va avea 10
milioane dolari în contul său, iar banca va avea doar un milion de
dolari în seiful ei.
Legile bancare în vigoare astăzi permit băncilor să
împrumute 10 dolari pentru fiecare dolar pe care îl deţin. De unde
vin ceilalţi 9 dolari vom încerca să înțelegem în această lecție.
Este important să înțelegem că mai mult de 90% din banii din toate
conturile bancare astăzi în lume nu sunt acoperiţi de nimic, nu
este nimic acolo. Dacă toţi titularii de cont de la o bancă ar vrea
să aibă toţi banii din cont, banca s-ar prăbuși imediat, pentru că
nici una nu deţine toți banii. Același lucru este valabil pentru
Barclays, Deutsche Bank, Citibank,
Lloyds, precum și toate celelalte bănci din lume. Nici una dintre
ele nu deţine toţi banii care apar în conturile bancare. Acest
lucru poate suna ca o fraudă gigantică, dar dacă acest lucru este
fraudă, atunci întreaga economie capitalistă
modernă este o fraudă. Unii oameni spun că este, dar
ea a funcţionat în mod uimitor de sute de ani. Nu este o
înșelăciune, ci un tribut abilităților uimitoare ale imaginației
umane. Mecanismul care permite băncilor și întregii economii
capitaliste să supraviețuiască și să se dezvolte este
încrederea noastră în viitor.
În exemplul de mai sus al brutăriei, viitoarea brutărie
acoperă diferența dintre extrasul de cont al contractantului, care
arată 3.000.000 dolari şi banii efectivi din bancă, care sunt doar
1 milion dolari. Banca a împrumutat banii care lipseau, cu
încrederea că într-o zi, brutăria va fi construită și va fi
profitabilă. Brutăria nu a copt însă nici o pâine sau covrig încă.
Dl Popescu și bancherul cred că într-un an de acum, brutăria va
vinde mii de pâini, prăjituri și fursecuri și va face o mulțime de
bani. În acest viitor imaginar, domnul Popescu va fi capabil să
ramburseze împrumutul, împreună cu o dobândă. Banca va putea apoi
să acopere toți banii din contul constructorului dacă el o cere.
Întreaga economie este bazată pe încrederea noastră într-un viitor
imaginar. Încrederea pe care tu și noi toţi ceilalţi o avem,
încrederea bancherui într-o brutărie care poate exista peste 1 an,
încrederea constructorului în banca sa. El are încredere că, în
viitor, banca îi va da înapoi banii, plus dobânda.
Economia capitalistă
Încrederea în viitor este motorul economiei capitaliste.
E şi motivul pentru care ea creşte atât de rapid. Secretul, magia
capitalismului, este faptul că finanțează cheltuielile actuale cu
bani care nu au acoperire în prezent și doar pot avea o acoperire
în viitor. Pentru cea mai mare a istoriei, economia a fost
înghețată, abia a crescut. A fost foarte greu să se finanțeze
afaceri noi pentru că oamenii nu aveau încredere în viitor.
În Evul Mediu, înaintea apariției
sistemului capitalist, pentru a construi o brutărie trebuia să fie
plătit un constructor, trebuiau cumpărate cuptoare, vase, tigăi,
cuţite, linguri și orice altceva era nevoie. Odată ce brutăria
deschidea era posibil să fi adus mulțime de bani, dar nu se putea
construi brutăria în primul rând dacă lipseau banii. A fost capcana
care a îngheţat economia umană vreme de secole și milenii. Fără o
brutărie, nu se pot face prăjituri. Fără prăjituri, nu se pot face
bani. Fără bani, nu se poate plăti constructorul, și fără
constructor nu există nici o brutărie. Omenirea a fost prinsă
într-un cerc vicios vreme de mii de ani și creșterea economică a
fost lentă și limitată. A fost foarte greu să se înceapă afaceri
noi sau să se extindă afacerile existente.
Calea de ieșire din capcană a fost descoperită în
epoca modernă, cu apariția unui nou sistem,
sistemul capitalist bazat pe credit. Într-un sistem capitalist,
oamenii sunt de acord să-şi imagineze bunuri viitoare, bunuri care
nu există deloc în prezent, pe baza unui tip special de bani numit
credit. Într-un sistem capitalist, pentru a deschide o brutărie
trebuie mers la bancă și cerut un credit. Dacă există un plan de
afaceri solid, banca este convinsă şi va acorda un credit, va
împrumuta niște bani. Când în cele din urmă afacerea va începe să
fie profitabilă, se va putea rambursa împrumutul la banca, plus
dobânda.
Creditul
(WIKIMEDIA CREDIT)
Creditul ne permite să construim în prezent în contul
viitorului, economia se dezvoltă astfel rapid. Creditul se bazează
pe încrederea în viitor și banii, în general, se bazează pe
încredere. Înaintea epocii moderne, banii se bazau pe încredere în
lucrurile existente. Oamenii aveau încredere în puterea regelui și,
prin urmare, în moneda sa.
Creditul este mult mai sofisticat decât orice formă de
bani. Creditul este o formă monetară bazată pe încrederea în
viitor, în lucruri care nu există încă în prezent, dar pot exista
într-o bună zi. De mii de ani, oamenii şi-au împrumutat unul altuia
bani. Avem dovezi de împrumuturi din Sumerul antic, de acum 5000 de
ani. Problema în epocile anterioare nu era faptul că nimeni nu-şi
putea imagina ce este creditul, ci faptul că oamenii nu vroiau să
se împovăreze cu prea mult credit, pentru că nu aveau încredere că
viitorul va fi mai bun decât prezentul. Așa cum am văzut în
lecția despre revoluția științifică, oamenii din
societățile tradiționale nu credeau în progres. Ei erau convinşi că
lucrurile au stat mai bine în trecut, iar viitorul va fi mai rău
decât prezentul, sau în cel mai bun caz va fi la fel de bun ca
prezentul. În termeni economici, oamenii credeau că valoarea totală
a averii din lume este limitată sau stabilă, dacă nu în
scădere.
Prin urmare, oamenii nu mizau pe presupunerea că ei
personal, sau regatul lor, sau întreaga lume ar putea fi mai bogată
în 10 ani de acum. Un oraș putea înflori, dar numai dacă un alt
oraș sărăcea. Dr. Harari compară economia mondială cu o plăcinta de
o dimensiune fixă, și chiar dacă ea putea fi tăiată în moduri
diferite, nu ar fi devenit niciodată mai mare. Tocmai de aceea,
multe culturi au tras concluzia că a avea o mulțime de bani și a fi
bogat este un păcat, este ceva rău. Isus,
în Noul Testament a spus: “mai lesne este cămilei să treacă prin
urechile acului, decât bogatului să intre în Împărăția lui
Dumnezeu”.
Mulți oameni încă nu înțeleg cu adevărat cum
funcţionează capitalismul, ei încă mai cred că plăcinta economică
este statică. Dacă ea rămâne la aceleași dimensiuni, atunci
într-adevăr nu ne putem îmbogăți decât jefuind alte persoane. Acest
lucru înseamnă, de asemenea, că există puține motive pentru ca
împrumuturile să înflorească. Creditul este de fapt diferența
dintre dimensiunea plăcintei economice actuale și dimensiunea
plăcintei economice de mâine. Dacă placinta ar rămâne mereu
aceeași, de ce ar mai exista împrumuturile? De ce ai mai presupune
că oricine se îndatorează faţă de tine va mai fi în măsură să
ramburseze datoria în cazul în care economia nu crește? De aceea,
în lumea premodernă, pre-capitalistă a fost foarte greu să se a
obțină împrumuturi. Creditele erau de obicei sume mici, pe durată
scurtă și cu dobânzi ridicate. A fost astfel foarte dificil să se
demareze afaceri noi. Existând puţine afaceri noi, economia nu
creştea defel. Încrederea în viitor s-a limitat iar oamenii nu au
vrut să se extindă prin împrumuturi. În acest mod, stagnarea
așteptată s-a confirmat, pentru că oamenii nu credeau că economia
va crește şi aceasta nu a crescut.
Ruperea cercului vicios
Revoluția științifică și ideea progresului a rupt cercul
vicios. Progresul apare atunci când admitem propria ignoranță și
investim resurse în cercetare, astfel lucrurile se pot îmbunătăți.
Această idee a fost imediat tradusă în termeni economici. Oricine
credea în progres, descoperiri geografice, invenţii tehnologice și
revoluții organizatorice putea crește producția umană, comerțul și
bogăția umană. Dacă într-adevăr crezi în progres atunci întreaga
plăcintă economică poate să crească. Toată lumea se poate bucura
apoi simultan de mai multă mâncare, mai multe haine, mai multă
bogăție. Faptul că o persoană devine mai bogată nu este în
detrimentul celorlalţi. În ultimii 500 ani, ideea de progres a
convins oamenii să pună tot mai multă încredere în viitor. Această
încredere a creat condiţiile pentru împrumuturi și a adus o
creștere economică reală prin extinderea afacerilor. Creșterea a
întărit încrederea în viitor și a deschis calea pentru mai multe
credite.
ADAM SMITH (CREDIT -WIKIMEDIA)
Schimbarea nu s-a petrecut peste noapte și au existat
multe crize economice pe parcurs, dar pe termen lung,
direcția generală este inconfundabilă. În zilele
noastre există multă încredere în viitor, și este relativ uşor
pentru guverne, corporații și chiar şi persoane fizice să obţină
credite relativ mari, pe termen lung și cu dobândă scăzută. Putem
lua (în lumea vestică n.t.) credite de milioane de la bănci care
trebuie rambursate în 20 sau 30 de ani, cu o dobândă de doar 2% sau
3% pe an. Nu se poate compara cu ce s-a cerut de la oameni pe
parcursul istoriei. Credința în progres și în credit a condus la
revoluții etice și politice dramatice. În 1776, economistul scoțian
Adam Smith, a publicat cartea "Avuția
națiunilor", probabil cea mai importantă
carte de economie din toate timpurile. În cartea
sa, Adam Smith a făcut următorul argument
revoluționar. Smith a spus că, atunci când un cizmar are profituri
mai mari decât are nevoie ca să-şi întreţină familia, el va tinde
să folosească profiturile sale pentru a angaja mai mulți lucrători,
pentru a-şi spori și mai mult profiturile. Cu cât are mai mult
profit, cu atât poate avea mai mulţi angajați. Rezultă că o
creștere a profiturilor întreprinzătorilor privați este baza pentru
creșterea bogăției și prosperităţii colective. Acest lucru nu ne
pare o idee prea originală, pentru că noi toți trăim toţi într-o
lume capitalistă care ia argumentele lui Adam Smith ca de la sine
înţelese. Auzim variaţii ale acestei idei în fiecare zi la știri.
Cu toate acestea, pretenţia lui Adam Smith că îndemnul egoist de a
crește profiturile în sfera privată este baza pentru bogăția și
bunăstarea societății în ansamblu a fost una dintre ideile cele mai
revoluționare din istoria omenirii. A fost revoluționar, nu doar
din punct de vedere economic, ci şi dintr-o perspectivă morală și
politică.
Ce a spus de fapt Adam Smith este că lăcomia este bună
și că persoana devine mai bogată nu doar spre propriul beneficiu ci
al întregii lumi. El spune că egoismul este de fapt
altruism. Când ești egoist și urmărireşti dorința ta
de a face mai mulți bani, eşti de fapt altruist și îi ajuţi pe toți
oamenii din jurul tău. Smith a învățat oamenii să gândească
economia nu ca un joc fără câştig, ci ca o situaţie de victorie pe
toate fronturile. Smith a negat astfel opoziţia tradițională dintre
bogăție și moralitate. Dacă Isus spunea că un bogat nu poate intra
în Împărăția lui Dumnezeu, Smith a spus de fapt că cei mai bogați
sunt cei mai buni oameni din societate. Ei sunt cei care creează
împărăția lui Dumnezeu, aici, pe Pământ, și de care beneficiază
toți.
Potrivit capitalismului şi lui Adam Smith, a fi bogat
înseamnă a fi un om bun. Oamenii devin bogaţi nu jefuindu-şi
vecinii, ci prin creșterea dimensiunilor plăcintei economice
globale. Bogații sunt, în consecință, cei mai utili și mai
binevoitori din societate, pentru că ei sunt cei care
învârt roțile progresului spre avantajul tuturor. Cu
toate acestea, acest mecanism operează numai dacă cei bogați
utilizează profiturile lor pentru a deschide fabrici și a angaja
angajați noi și nu dacă irosesc banii în activități neproductive.
Prin urmare, o parte importantă a economiei capitaliste moderne a
fost apariția unui cod etic nou, un cod de comportament. Conform
acestuia, profiturile trebuiesc reinvestite în producție, care
aduce profituri care la rândul lor trebuie reinvestite în producție
și așa mai departe. Investițiile se pot face în mai multe moduri.
Se poate deschide o fabrică nouă, se poate mări o fabrică
existentă, sau se pot desfășura activități de cercetare științifică
care vor duce la produse sau la piețe de desfacere noi. Toate
investițiile trebuie să se convertească în producție mărită și
profituri mai mari în viitor. În noua religie a capitalismului,
prima și cel mai sacră poruncă este că profiturile producției
trebuie să fie întotdeauna reinvestite în
creșterea producției.
Capitalul și bogăția
Capitalismul face o distincţie între capital și bogăție.
Capitalul înseamnă bani, bunuri și resurse care sunt investite în
producție. Bogăția pe de altă parte, este ceva care se pierde pe
activități neproductive sau este pur și simplu îngropată la propriu
în pământ. Un faraon al Egiptului antic, care-şi foloseşte
resursele pentru construcţia unei piramide, de exemplu, nu este
deloc productiv, nu produce nimic, deci nu este un capitalist.
Faraonii din Egiptul antic nu erau capitaliști, erau oameni foarte
bogați dar nu erau capitaliști. Un pirat care jefuieşte lăzi pline
de monede de aur și le îngroapă într-o plajă din Caraibe este bogat
dar nu e capitalist, pentru că el nu a investit banii în ceva
productiv. Pe de altă parte, un lucrător dintr-o fabrică care preia
o parte din salariul său lunar și îl investește în piața de valori
este un capitalist. El tratează banii săi limitaţi ca pe un capital
reinvestit în producție. Nu e un capitalist mare, pentru că are
doar puţini bani, dar are o mentalitate capitalistă.
Ideea că profiturile din producție trebuie reinvestite
pentru creșterea producției viitoare sună destul de banal pentru
noi astăzi pentru că astfel funcționează întreaga economie
mondială. Ar fi fost însă o idee foarte ciudată, bizară chiar
pentru majoritatea oamenilor din întreaga istorie umană. În
perioada pre-modernă, oamenii credeau că producția este mai mult
sau mai puțin constantă, astfel încât nu era nici un motiv să
reinvestească profiturile în producție. A fost şi motivul pentru
care elita din Evul Mediu, nobilimea, nu credea în etica
investițiilor capitaliste. Ei se încredeau în etica generozităţii
și a consumului ostentativ. Aveau bani, astfel încât îi cheltuiau
pe turnee, banchete, palate, decoraţiuni, organizații de caritate,
construcţia de biserici. Foarte puțini nobili din Europa medievala
au încercat să reinvestească profiturile lor pentru a crește
productivitatea moșiilor lor.
ABRIL, LES TRÈS Riches Heures DU DUC DE BERRY (CREDIT
-WIKIMEDIA)
În epoca modernă, nobilimea a fost înlocuită treptat cu
noua elită, ai căror membri sunt adevărații credincioși în religia
capitalismului. Noile elite capitaliste erau formate nu din duci,
regi, regine sau prinți, ci din manageri, comercianți, industriași
și oameni din clasa de mijloc. Acești oameni nu erau mult mai
bogaţi decât nobilimea medievală, dar mult mai puțin interesaţi în
extravaganţă şi consumă o parte mult mai mică din venituri pe
activități neproductive. Trebuie doar să te uiți la ei, pentru a
realiza diferența. Nobilii medievali purtau robe foarte colorate de
aur, argint, mătase și blană și așa mai departe. Dedicau o mare
parte a timpului la banchete, carnavaluri şi turnee. Prin
comparație, elita zilelor noastre poartă uniforme
mohorâte pe care le numim costume. Au foarte puțin
timp pentru carnavaluri și banchete. Cei mai mulți bogați de
astăzi, milionari și multi-milionari îşi petrec zilele fugind
dintr-o şedinţă de afaceri în alta încercând să-şi dea seama care
este cea mai bună direcţie în care să pună capitalul lor la lucru,
și să afle ce s-a întâmplat cu investițiile lor anterioare. Nu e
vorba doar de multi-milionari care reinvestesc veniturile lor în
speranța creșterii productivității. Oamenii obișnuiți gândesc şi ei
foarte asemănător. În multe cartiere destul de modeste, oamenii
petrec mult timp discutând la cină unde să-şi investească banii.
Chiar și cei care nu au încă bani, îşi petrec timp gândindu-se unde
i-ar putea investi, într-un apartament, în domeniul imobiliar,
într-un schimb de valori, într-o firmă nouă conform mentalităţii
capitaliste. Nobilimea medievală discuta rareori direcţii de
investiţie pentru banii lor.
Guvernele încearcă să găsească cele mai bune metode de
investiţie a veniturilor fiscale, eventual în afaceri productive,
care vor crește veniturile viitoare. Un guvern poate decide să
investească în infrastructură, în construirea unui port pentru a
face mai ușor fabricilor să exporte produsele lor. Guvernul speră
că vor putea să impoziteze aceste fabrici și să obțină astfel mai
mulți bani pe care vor putea să-i investească mai mult în
infrastructură. Un alt guvern ar putea crede că educația este o
investiție mai bună decât infrastructura. El va investi o mulțime
de bani în a oferi cetățenilor o educație foarte bună bazată pe
presupunerea că cetățenii educați vor dezvolta industrii de înaltă
tehnologie, care vor plăti impozite fără a avea nevoie de o
infrastructură extinsă.
În zilele noastre, capitalismul nu mai este doar un mod
de a gestiona economia și a investi banii. S-a transformat într-o
religie. Include acum un set de norme de compartament, educaţie,
precum şi de credinţe. Creșterea economică este binele
suprem, aceasta este mantra religiei capitaliste.
Totul în lume depinde de creșterea economică. Chiar daca vrem
dreptate, libertate sau fericire, le putem avea numai dacă există
creștere economică. Să punem un capitalist să aducă dreptate sau
libertate politică într-un loc ca Zimbabwe sau Afganistan. Cel mai
probabil vom primi o prelegere despre importanţa creşterii
economice şi crearea unei clase de mijloc prospere în crearea unor
instituții democratice stabile și cu privire la necesitatea de a
educa triburile afgane să aprecieze valorile capitaliste ale
libertăţii de afaceri, a muncii din greu și a încrederii în sine.
Noua religie capitalistă a avut o influență decisivă asupra
dezvoltării științei moderne. Cercetarea științifică este finanțată
de obicei de guverne sau de întreprinderi private. Când guvernele
sau întreprinderile capitaliste cântăresc dacă să investească bani
într-un proiect științific special, prima întrebare este de obicei
dacă acest proiect va permite o creştere a producțiai și
profitului, dacă se va încuraja creșterea economică sau nu. Un
proiect care nu contribuie cu nimic la creșterea economică are
foarte puține șanse de a găsi un sponsor.
Știința și capitalismul
Orice istorie a științei moderne care ignoră
capitalismul oferă doar o imagine incompletă. Nu se poate înțelege
istoria științei dacă nu se ia în considerare capitalismul.
Similar, istoria capitalismului este de
neînțeles dacă nu se ia știința în considerare, deoarece
capitalismul se bazează pe credința în creștere economică perpetuă,
pe ideea că plăcinta va deveni tot timpul mai mare. Această
credință neagă aproape tot ce știm despre univers. Ar fi
de o prostie extremă pentru o societate de lupi
să creadă că rezerva de oi va crește la nesfârşit. Cu toate
acestea, economia umană în ultimii 500 de ani a reușit să crească
într-adevăr exponențial, datorită oamenilor de știință care au
venit periodic cu descoperiri și gadget-uri noi tot la fiecare
câțiva ani, descoperiri cum au fost continentul Americii, motorul
cu ardere internă, sau oi create prin inginerie genetică. Băncile
și guvernele tipăresc bani, dar în cele din urmă oamenii de ştiinţă
suportă cheltuielile.
(CREDIT -NYTIMES.COM)
Din 2008 și de la începutul ultimei crize economice
încoace, guvernele și băncile peste tot în lume au fost ocupate cu
tipărirea nebună de bani. De fapt nu au tipărit propriu-zis bani,
ci doar au schimbat un fișier digital, spunând că în locul a 1
trilion de dolari acesta conţine de acum 3 trilioane de dolari. 2
trilioane de dolari (2,000,000,000,000,000$) au apărut astfel din
neant și au început să curgă în circuitul economic. În ultimii ani,
guvernele și băncile au creat teribil de mulți bani și la fel de
mult credit, pentru că toată lumea este îngrozită că criza
economică care a început în anul 2008 va opri creșterea economiei
și va provoca prăbușirea întregului sistem. Dacă sistemul nu
crește, acesta nu stă nemișcat ci se prabuşeşte. Acesta este
motivul care pentru care trilioane de dolari, euro și yeni, au fost
infuzaţi în sistemul financiar global, pentru a menţine creșterea
economică. Elementul care permite guvernelor și băncilor să creeze
aceşti bani este încrederea. Această încredere este
însă erodată; există o limită la cât de mulţi dolari
noi guvernul american poate crea fără a eroda încrederea
populaţiei, nu numai din Statele Unite, ci de peste tot în
lume.
(CREDIT -THESLEUTHJOURNAL.COM)
În cele din urmă, ceea ce dă legitimitate la toţi aceşti
bani este încrederea noastră în știință. Singurul lucru care poate
acoperi aceste trilioane de dolari și să salveze economia de la
colaps sunt descoperiri științifice noi. Toată lumea speră că
cercetări finanțate în domenii precum biotehnologie sau
nanotehnologie vor duce la invenții tehnologice care vor crea pieţe
de desfacere și produse noi. Profiturile din toate întreprinderile
și produsele viitoare este ceea ce va acoperi trilioanele de dolari
pe care guvernul și băncile le-au creat în ultimii cinci ani. În
cazul în care nu se întâmplă, ne confruntăm cu colaps general,
deoarece majoritatea banilor din lume, mai mult de 90% dintre
aceştia, nu există nicăieri, se bazează doar pe speranțele noastre
pentru viitor. Dacă aceste speranțe nu sunt realizate, nu înseamnă
că vom rămâne cu ce deţinem acum, ci înseamnă că mai mult de 90%
din banii pe care credem ca îi avem vor dispărea pur și simplu. În
lipsa unei creșteri, toți banii din conturile bancare, fonduri de
pensii, asigurări și așa mai departe nu vor rămâne acolo ci vor
dispărea pur și simplu. Acest lucru va duce la colapsul întregului
sistem. Din acest motiv capitalismul are legături atât de strânse
cu știința.
Capitalismul și Imperiile
RALPH FITCH (CREDIT
BANGLADESHUNLOCKED.BLOGSPOT_
Creditul și capitalismul nu au fost invenții exclusiv
europene. La începutul erei moderne China, India și lumea musulmană
avea destul de mulţi comercianți și bancheri care gândeau de-a
lungul liniilor capitaliste. Cu toate acestea, regii din palate și
generalii din forturile din Asia au avut tendința de a disprețui
comercianții și modul lor de gândire mercantil. Cele mai multe
imperii non-europene ale epocii moderne timpurii au finanțat prea
puțin activitatea și războaiele prin sistemul de credit, şi cel mai
mult prin impozitarea supușilor și jefuirea inamicilor. Le păsa
puțin de interesele bancherilor și ale investitorilor. În Europa,
pe de altă parte, regii și generalii au adoptat treptat modul de
gândire capitalist, până când s-au dat chiar la o parte și
comercianții și bancherii au devenit elita de guvernare în politică
și economie. Cucerirea europeană a lumii a fost finanțată prin
credit și nu prin impozitare, și a fost regizată de capitaliști a
căror principală ambiție era să-şi maximizeze veniturile returnate
de investițiile lor. Imperiile finanţate de bancheri și investitori
au reușit să învingă imperiile construite de regi și nobili pentru
că au avut o bază financiară mai solidă. Este mai bine și mai ușor
să se finanțeze un imperiu prin investiții decât prin impozitare.
Nimeni nu vrea să plătească impozite, dar toată lumea este
foarte fericită să investească.
Anglia, Franța, Spania și Țările de Jos au fost țări mai
mici decât China, India sau Imperiul Otoman, dar ele au finanțat
extinderea imperiilor nu prin impozitare, cum făceau chinezii, ci
prin credit. Cuceritori europeni au luat împrumuturi de la bănci și
de la investitori pentru a cumpăra nave, tunuri și a plăti soldați.
Ei au folosit navele, tunurile şi soldații pentru a explora lumea
și a cuceri colonii noi. Profiturile obţinute din rutele comerciale
create, precum și din noile colonii, le-au permis să ramburseze
împrumuturile, și, prin urmare să construiască un capital de
încredere și să primească mai mult credit data viitoare. Datorită
încrederii, împrumuturile pe care le puteau primi europenii au
crescut tot mai mult de-a lungul secolelor, acest mecanism a
alimentat creșterea imperiilor.
(CREDIT -BBC.CO.UK/HISTORY)
O altă diferență majoră între imperiile europene și cele
chineze sau otomane a fost faptul că imperiile europene au fost
create și conduse nu de state și guverne. Într-o mare măsură,
imperiile cum erau cel britanic, francez, sau olandez au fost
create și administrate de către afacerişti privaţi, sau mai exact
de către societăți cu răspundere limitată. Epoca modernă timpurie a
fost epoca în care societatea cu răspundere limitată a cîştigat
putere și a devenit un actor esenţial în teatrul istoriei.
Explorarea oceanelor nefamiliare și cucerirea de colonii noi era
riscantă aşa că puțini oameni au vrut să-şi asume un risc personal.
Astfel, europenii au creat societăți cu răspundere limitată pentru
a diviza riscul de a construi un imperiu între mai mulți
investitori. Pentru explorarea Oceanului Pacific sau pentru
cucerirea unei colonii în America trebuia creată o companie.
Compania vindea acțiuni la bursă investitorilor și colecta bani de
la un număr mare de investitori, fiecare dintre ei riscau doar o
mică parte din capital. Bursa putea finanța campaniile de explorare
și cucerire mult mai ușor și mai eficient decât orice împărăție sau
imperiu care-şi impozita supușii.
Construirea Imperiilor
DUTCH BATAVIA ÎN 1681, construit în ceea ce este acum
nordul Jakarta. (CREDIT -WIKIMEDIA)
În acest mod, mici națiuni europene ca Anglia sau Olanda
au putut construi imperii uriașe, mult mai mari decât cel otoman
sau imperiul chinez. Imperiul olandez, de exemplu, a fost construit
nu de statul olandez, ci de companii private olandeze. Cea mai
cunoscută compania olandeză se numea Vereenigde
Oost-Indische Compagnie (Compania Olandeză a Indiei de
Est) sau pe scurt VOC, fondată în 1602. VOC a obţinut bani prin
vânzarea de acțiuni la bursa din Amsterdam și folosea banii pentru
a construi nave și a le trimite în Asia după bunuri chineze,
indiene, indoneziene, pentru ca mai apoi să le vândă în Europa. Mai
târziu, VOC inceput sa foloseasca banii câştigaţi pentru a finanța
acțiuni militare împotriva concurenților și împotriva piraților
care amenințau rutelor comerciale. În cele din urmă, VOC a finanțat
cucerirea militară a Indoneziei. Indonezia este cel mai mare
arhipelag de insule din lume. Are mii și mii de insule, care în
secolul al 17-lea au fost conduse de sute de regate, principate,
sultanate și triburi. Când comercianti VOC din Țările de Jos au
ajuns pentru prima dată în Indonezia, în 1603, obiectivele lor au
fost la început pur comerciale. Cu toate astea, pentru a-şi asigura
interesele comerciale și pentru a maximiza profiturile
acționarilor, comercianți VOC au început să lupte în războaie
contra conducătorii locali care le cereau prea mulţi bani la
negocieri, precum și împotriva piraților și a concurenților. VOC
şi-a înarmat navele comerciale cu tunuri; a recrutat mercenari
europeni, japonezi, indieni precum și indonezieni. Aceştia au
construit forturi și au dus bătălii, asedii și campanii. În
perioada modernă de la începutul secolului al XVII-lea, era încă
acceptat ca o societate privată să aibă armate și să ducă războaie
private. De-a lungul anilor, VOC a cucerit insulă după insulă, până
când în cele din urmă a cucerit aproape întreaga Indonezie. Astfel
o companie privata a condus Indonezia cu milioane de oameni vreme
de aproape 200 de ani. Abia în 1800 statul olandez și-a asumat
statutul de control al Indoneziei și a făcut-o colonie națională a
statului olandez, nu o colonie a unei companii
private.
Harta Râului Hudson 1635
În zilele noastre, unii oameni sunt alarmaţi când
companiile acumulează prea multă putere. Istoria modernă timpurie
arată cât de departe se poate merge. Companiile de atunci deţineau
în fapt armate, luptau războaie și construiau imperii. În timp ce
VOC funcționa în Oceanul Indian, o altă companie olandeză,
Compania olandeză a Indiilor de Vest opera în
Oceanul Atlantic. Pentru a controla comerțul pe râul Hudson, în
America de Nord, aceasta companie olandeză a construit o aşezare la
gura de vărsare a râului Hudson și a numit-o New Amsterdam. Colonia
New Amsterdam a fost amenințată de indieni și a fost atacată în mod
repetat de rivalii comerciali ai olandezilor, britanicii. În cele
din urmă, în 1664, britanicii au reușit să captureze New Amsterdam.
Ei au schimbat numele din New Amsterdam în New York. Rămăşiţele
construcţiilor pe care societatea olandeză le-a ridicat pentru a
apăra colonia împotriva britanicilor și a indienilor, sunt astăzi
pavate pe cea mai faimoasă stradă din lume, numită
Wall Street (Strada zidului n.t.), după zidul
care a apărat colonia companiei olandeze împotriva
dușmanilor.
"Istoria Virginiei, NEW-England, și Insulele Summer", de
căpitanul. John Smith
Britanicii în mare măsură şi-au construit imperiul
similar, cu ajutorul companiilor private care au strâns bani la
Bursa din Londra. Primele așezări britanice din America de Nord au
fost stabilite în secolul al 17-lea de către companii cum ar
fi Societatea Londra,Societatea
Plymouth, Societatea Dorchester și Compania
Massachusetts. Nu de către stat. Chiar și cucerirea britanică a
Indiei a fost de fapt opera unei companii private, nu activitatea
statului britanic. Societatea a fost celebra British East India
Company (Compania britanică a Indiei de Est n.t.). Din sediul
central din strada Leadenhall în Londra, East India Company a
condus un imperiu indian uriaș vreme de aproximativ un secol. A
menținut o forță militară foarte mare de aproximativ 350.000 de
soldați. Armata acestei companii era cu mult mai mare decât armata
de stat britanică. Numai în 1858 coroana britanică a naționalizat
India, împreună cu armata privată a companiei, și a făcut India și
armata indiană o posesie a coroanei britanice.
Naționalizarea Indoneziei către statul olandez în 1800
și a Indiei de către coroanei britanice au cimentat relația strânsă
între capitalism și imperii însă nu au încheiat-o. În secolul al
19-lea, legătura dintre capitalism și imperiile europene a crescut
tot mai mult. Companiile private nu au mai avut nevoie să
stabilească și să guverneze coloniile direct, și au permis
guvernelor să naționalizeze coloniile, aceasta pentru că în secolul
al 19-lea managerii și acționarii societăților controlau deja
guvernele de la Londra, Amsterdam și Paris. Odată ce au putut
controla statul, au permis acestuia să facă munca grea în locul
lor. Karl Marx a declarat celebru că guvernele occidentale, cel
puțin în secolul al 19-lea, erau de fapt sindicatele
capitaliștilor. Așa cum cizmarii au un sindicat de
cizmari, sau docherii au un sindicat al docherilor, tot așa
capitaliștii au avut, de asemenea, un sindicat, guvernul. Guvernul
veghea asupra intereselor marilor capitaliști.
Al Doilea Război al Opiului Guangzhou (CREDIT -
Wikimedia)
Cel mai cunoscut exemplu pentru modul în care guvernele
secolului al 19-lea erau controlate de către capitaliști
este Războiul Opiului, început între
Marea Britanie și China la începutul anilor 1840. În prima jumătate
a secolului al 19-lea, Compania Britanică a Indiei de
Est precum şi alţi oameni de afaceri britanici au
făcut averi uriașe exportând droguri, în special opiu, în China. În
această perioadă, milioane de chinezi au devenit dependenţi de
opiu, acest fapt a rănit țara profund, atât economic cât și social.
În 1830, guvernul chinez a scos traficul drogurilor în afara legii.
Cu toate acestea, comercianții de droguri britanici, cum erau
Compania britanică a Indiei de Est, au ignorat pur și simplu legea
chineză și au continuat să aducă opiu, precum și alte droguri în
China. Autoritatile chineze au început să confiște și să distrugă
transporturile de droguri. Cartelurile de droguri aveau legături
foarte strânse cu guvernul britanic. Membri ai parlamentului și
miniștri din Londra aveau acţiuni sau erau manageri ai companiilor
de droguri. Ei au presat guvernul să ia măsuri împotriva
chinezilor. În 1840, Marea Britanie a declarat război Chinei, în
numele comerțului liber. Britanicii au
susținut că chinezii au întrerupt comerțul liber al traficului de
droguri. Au declarat război Chinei pentru a proteja comerțul liber
și au invadat China. Britanicii au castigat foarte ușor o victorie
decisivă.
secolul 18 irlandezi regali la Amoy
Chinezii erau încrezători în forţele proprii, dar nu au
avut nici o şansă în faţa armelor miraculoase britanice.
Britanicii, la mijlocul secolului al 19-lea, aveau artilerie grea,
vapoare, rachete, puști, iar chinezii nu deţineau vreun armament
similar și au fost înfrânți rapid. În tratatul de pace care a pus
capăt războiului opiului, China a fost de acord nu numai să permită
activitatea comercianţilor de droguri britanici, precum și să
compenseze traficanţii de droguri pentru pagubele provocate înainte
de război de către poliția din China. Britanicii de asemenea au
cerut și au primit controlul complet asupra portului din Hong Kong,
pe care l-au folosit ca o bază sigură din care să vândă în
continuare opiu și alte mărfuri în China. La sfârșitul secolului al
19-lea, se estimează că aproximativ 10% din populația Chinei erau
dependenți de opiu. 14 milioane de oameni!
În zilele noastre, legătura între capitaliști,
împrumuturi, politică și guvern este încă vizibilă. Succesul unei
țări depinde mult mai mult de ratingul de ţară decat de resursele
ei naturale. Ratingul de ţară indică probabilitatea ca o țară să-și
poată plăti datoriile. În plus față de datele economice, atunci
când se calculează ratingul de ţară se ia în considerare situația
politică, factorii culturali, sociali și așa mai
departe.
Harta Lumii după Rating-ul de ţară Standard & Poor
rating suveran
O țară care are ca resursă naturală petrolul, dar are un
guvern despotic și o criminalitate ridicată, precum și un sistem
judiciar corupt, va primi de obicei, un rating de ţară foarte
scăzut. Pentru că are un rating de credit scăzut, va fi greu să
împrumute bani și dacă o va face, dobânda va fi ridicată. Deoarece
nu poate împrumuta bani cu ușurință, țara nu va putea să dezvolte
exploatări de petrol și va rămâne cel mai probabil o țară
săracă, chiar dacă este bogată în
resurse, deoarece are rating de ţară scăzut. Pe de
altă parte, o țară care nu are resurse naturale, dar se bucură de
pace, un sistem judiciar bun și un guvern liber, va primi probabil
un rating de ţară ridicat. Va fi deci capabilă să obţină uşor
împrumuturi, pe care le poate folosi pentru a dezvolta un sistem de
învățământ bun și o industrie de înaltă tehnologie înfloritoare.
Având doar un rating de ţară bun, o țară săracă în resurse poate
deveni bogată și prosperă. Multe dintre țările cele mai bogate din
lume nu au multe resurse naturale.
NYSE - Bursa de Valori din New York
Deoarece capitalul și politica se influențează reciproc
într-o asemenea măsură, relația lor este un subiect de dezbateri
aprinse atât în rândul economiștilor, sau a politicienilor dar şi a
publicului larg. Una dintre principalele probleme de astăzi din
politică este cum să se gestioneze relația dintre sistemul politic
și sistemul capitalist de credite, bănci şi bursa de valori.
Oamenii care se consideră capitaliști sunt convinşi că libertatea
capitalului de a influența politica este esenţială, şi nu invers.
Politica nu ar trebui să intervină în lumea băncilor, a pieţelor de
capital, de credit și așa mai departe. Aceşti oameni care cred în
libertatea pieței, susțin de obicei că atunci când interesele
politice influențează prea mult economia, rezultatul sunt decizii
economice nechibzuite și creștere economică lentă. De exemplu,
guvernele tind să crească impozitarea industrilor și a
capitaliștilor pentru a folosi sumele obţinute pentru a da ajutoare
de șomaj pentru cei săraci. Un argument populist, spun afaceriştii
care cred în libertatea pieţelor, care susţin că era mult mai bine
dacă guvernul scădea impozitele din industrie. Apoi industriașii
puteau folosi banii pentru a deschide noi fabrici și a-i angaja pe
șomeri, mult mai productiv decât să le ofere ajutoare de șomaj. În
acestă direcţie, cea mai înțeleaptă politică economică este de a
ţine politica înafara economiei, pentru a reduce fiscalitatea și
regulamentelor birocratice la un nivel minim și pentru a permite
pieței libere să-și urmeze cursul. Se susţine astfel că, atunci
când investitorii privați nu sunt influențaţi de considerente
politice, ei vor ști mereu să-și investească banii în direcţia în
care pot obține cel mai mare profit. Acest lucru asigură cea mai
rapidă creștere economică posibilă de care vor beneficia toți,
investitorii, bogații, dar şi muncitorii și guvernul, chiar și
șomerii.
Rezultatele capitalismului
Credincioșii în capitalism și piețe libere recomandă
guvernelor să se implice cât mai puțin posibil, pentru a lăsa
piețele să ia de la sine cele mai favorabile decizii.
Doctrina care idealizează libertatea piețelor
este forma cea mai comună și mai importantă a religiei
capitaliste de astăzi. Entuziaștii libertăţii piețelor critică
aproape orice fac guvernele, indiferent dacă sunt războaie în afară
sau programe de ajutor social în interior. Ei repetă mereu mantra
după care guvernul trebuie să intervină cât mai puțin posibil şi
piețele se vor reglementa de la sine. Acest punct de vedere suferă
de mai multe probleme foarte grave, dus la extrem a cauzat
calamități teribile de-a lungul ultimelor secole.
Linia de gândire este adesea numită credința în
libertatea pieţei, piaţa de capital ar trebui să fie liberă de
influenţele politice. Logica ne spune că piețele înţeleg mult mai
bine unde să investească banii decât guvernele. În forma sa
extremă, credința în piața liberă este la fel de naivă ca și
credința în Moș Crăciun. Nu există o piață complet liberă de
intervenții politice, pentru că cea mai importantă resursă
economică este încrederea în viitor. Această resursă este
amenințată în mod constant de hoți și șarlatani.
Prin ele însele, pieţele nu oferă protecție împotriva
fraudei, furtului și violenței. Este treaba sistemului politic să
asigure continuitatea încrederii, să reglementeze piețele și să-i
pedepsească pe cei care încalcă reglementările. Când guvernul nu
reușeşte să reglementeze piețele în mod corespunzător, încrederea
în mecanismul pieţelor se pierde şi duce la prăbuşirea
împrumuturilor și la depresiune economică. Există totuși, un motiv
și mai important care explică de ce e periculos să dea piețelor
libertate absolută. În cazul în care piețele nu sunt reglementate,
există pericolul real ca jucători puternici de pe piaţă să
exploateze și să oprime pentru a-şi maximiza profiturile. De
exemplu, proprietarul fabricii de pantofi poate încerca să crească
profiturile prin scăderea plăţii muncitorilor şi în acelaşi timp
prin creșterea orelor de lucru. Răspunsul capitalist standard la
această critică este că o piață cu adevărat liberă ar proteja
muncitorii, ar proteja chiar şi pe cei slabi.
Dacă un proprietar de fabrică lacom
oferă prea puțin muncitorilor săi și le cere prea mult, cei
mai mulţi muncitori l-ar abandona și şi-ar căuta de lucru pentru
altcineva, pentru concurenţă de exemplu. Patronul tiran s-ar trezi
fără cei mai buni lucrători. El ar trebui să îmbunătățească
condițiile pe care le oferă lucrătorului sau ar da faliment. Acest
lucru poate suna foarte bine în teorie, în practică nu funcționează
întotdeauna. Într-o piață nesupravegheată, proprietarii de fabrici
lacomi pot stabili monopoluri sau pot coopera cu proprietarii altor
fabrici împotriva forței de muncă. Dacă există un monopol de
control între toate fabricile de încălțăminte dintr-o țară, sau
dacă toți proprietarii conspiră pentru reducerea simultană a
salariilor, atunci muncitorii nu se mai pot proteja prin schimbarea
locului de muncă.
Chiar mai rău, patronii lacomi şi-ar putea folosi
puterea pentru a-i transforma pe muncitori în sclavi. La sfârșitul
Evului Mediu sclavia era aproape inexistentă
în Europa creștină. În perioada modernă timpurie, extinderea
capitalismului european a mers mână în mână cu comerțul de sclavi
în Atlantic. Forța necontrolată a pieței și nu regi tiranici sau
ideologii rasiste au fost responsabile pentru sclavie în colonii
europene. După cucerirea Americii, europenii au deschis mine de aur
și argint precum şi plantații de zahăr, tutun și bumbac. Minele și
plantațiile au devenit pilonul central al producției americane de
export. Proprietarii au început să importe lucrători sclavi din
Africa. Din secolul 16 până în secolul al 19-lea, aproximativ zece
milioane de sclavi africani au fost aduşi în America. Condițiile de
muncă au fost oribile. Cei mai mulţi sclavi au murit în agonie, și
multe milioane au murit în timpul războaielor purtate în Africa
pentru a captura sclavi și în timpul călătoriei lungi de pe coasta
Africii până pe malul Americii.
inspectarea și vânzarea unui sclav
Comerțul cu sclavi nu era controlat de nici un stat sau
guvern. Era un proiect pur economic, organizat şi finanțat de piața
liberă după legea cererii și a ofertei. Companii private care
comercializau sclavi aveau acțiuni la bursele de valori din Europa
din Londra, Amsterdam și Paris. În căutarea unei investiții bune,
clasa de mijloc europeană cumpăra acțiuni la companiile de sclavi.
Cu aceşti bani, companiile cumpărau nave, angajau marinari și
soldați și mergeau în Africa. Cumpărau acolo sclavi și îi
transportau în America. Oamenii investeau bani în companiile de
sclavi pur și simplu pentru că era o afacere bună. În secolul 18,
profitul anual la acțiunile acestor societăți era de aproximativ
6%. Orice consultant modern ar recunoaște rapid afacerea ca fiind
extrem de profitabilă. Astăzi oamenii sunt fericiți dacă primesc o
dobândă pe investiție de 3 sau 4% anual.
Aceasta este problema reală a unui sistem capitalist cu
piață liberă. Nu se poate garanta că profiturile sunt câștigate
într-un mod echitabil. Dimpotrivă, creșterea profiturilor și a
producţiei îi orbeşte pe proprietari care nu mai văd nimic în calea
lor. Când creșterea devine binele suprem, și nu este restrânsă de
considerente etice sau politice, poate duce cu ușurință la
catastrofă.
(CREDIT - SLAVERYSITE.COM)
Unele religii din istorie, cum ar fi creştinismul sau
nazismul au ucis milioane de oameni ca rezultat al urii.
Capitalismul a ucis, de asemenea, milioane de oameni, dar nu prin
ură ci prin indiferență. Comerțul cu
sclavi Atlantic nu a rezultat din rasism, din ură față de africani.
Indivizii care cumparau acţiuni, brokerii și bursele care vindeau
acțiunile societăților care deţineau sclavi și managerii
companiilor rareori se gândeau la africani. Ei erau interesaţi doar
de profit. Tot aşa, proprietarii plantaţiilor de zahăr, bumbac și
tutun din America nu urau africanii. Mulți dintre ei trăiau departe
de plantație, și singurul lucru pe care vroiau să-l ştie era câţi
bani au făcut la sfârșitul anului. Nu-i interesa nimic
altceva. Este important să ne amintim că comerțul cu
sclavi peste Atlantic a fost, probabil, cea mai mare crimă a
capitalismului, dar nu singura greşeală dintr-un ciclu altfel
perfect.
Există multe exemple similare. În cazul
marii foamete din Belgal, Compania British East India
s-a preocupat mai mult de profituri decât de viața a 10 milioane de
bengalezi. Aceasta a dus la catastrofă. Nenumărate alte infracțiuni
au fost însoțite de creștere economică modernă în alte părți ale
planetei.
Rezultatul final este că, deși placinta economică a
continuat să crească fără oprire, profiturile sunt distribuite
într-un mod inegal. Prea mulți țărani și muncitori din Africa,
Indonezia și China se întorc astăzi acasă
după o zi grea de lucru în fabrică sau pe câmp cu mai puțină
mâncare și mai puțini bani decât strămoșii lor de acum 500 de ani,
chiar dacă economia în ansamblu a crescut exponențial în cele cinci
secole. La fel ca revoluția agricolă, creșterea
economică modernă s-ar putea dovedi a fi o fraudă
colosală.
Specia umană și economia globală per ansamblu poate
foarte bine să fie în creștere, dar multe persoane trăiesc în
continuare în foamete și condiții foarte dificile. Avem aici o
critică folosită uzual împotriva sistemului
capitalist.
Justificările capitaliștilor
Capitaliștii răspund la critică în două moduri. În
primul rând, se argumentează că ei ar fi creat o lume pe care care
nimeni înafara lor nu este capabil să o conducă. Singura încercare
alternativă serioasă de a gestiona lumea, comunismul, a fost cu
mult mai rău în aproape orice privinţe faţă de capitalism, încât
nimeni nu va vrea să încerce ceva diferit. În anul 8000 î.Hr.,
puteai regreta amarnic revoluția agricolă, dar era deja prea târziu
să se renunțe la agricultură. În mod similar, astăzi s-ar putea să
nu ne placă foarte mult capitalismul, dar nu putem
trăi fără el. Cu toate criticile aduse împotriva sa,
nimeni astăzi în lume nu are nici cea mai mică idee cum se
poate altfel conduce întreaga economie a
lumii. Al doilea răspuns pe care capitaliștii îl dau criticii este
că avem nevoie doar de puţină răbdare. Paradisul e chiar după colț.
Greșeli au fost făcute, cum ar fi comerțul cu sclavi peste Atlantic
sau Marea Foamete Bengaleză, dar ne-am învățat lecția din aceste
greșeli şi dacă mai așteptăm numai puţin, placinta economică a
lumii va creşte din nou pentru toată lumea şi fiecare, în cele din
urmă, va a primi o felie mai mare și mai grasă. Împărțirea
profiturilor nu va fi niciodată echitabilă, dar va fi suficient
pentru a satisface toţi oamenii din lume.
Există într-adevăr indicatoare măsurabile pozitive, cel
puțin atunci când folosim criterii pur materiale cum ar fi speranța
de viață, mortalitatea infantilă și numărul mediu de calorii pe
care fiecare persoană din lume îl primește. Standardul de viață al
ființei umane în medie pe anul 2013 este semnificativ mai mare
decât nivelul de trai al persoanei medii de acum 100 de ani sau
acum 500 de ani, chiar dacă trăiesc mult mai multe persoane. Acesta
este cel de-al doilea răspuns al capitalismului. Doar să permitem
plăcintei economice să crească, să continuăm să ne punem încrederea
în creștere și totul va fi bine. Dar automat marea
întrebare este dacă placinta economic poate să crească într-adevăr
pe termen nelimitat. Fiecare plăcintă are nevoie
de materii prime și energie. Există mulți profeți ai apocalipsei,
care avertizează că mai devreme sau mai târziu vom epuiza materiile
prime și sursele de energie
