Revoluţia industrială
Lecţia a patra a cursului Dr. Harari continuă tema
generală a revoluției științifice şi descrie revoluţia industrială.
În ultimii 200 ani, confluenţa între știință, imperialism și
capitalism au produs revoluția industrială. Omenirea a dobândit pe
parcurs resurse energetice enorme care au grăbit producţia mult mai
multor lucruri decât înainte, mai repede și mai ieftin. Cum a
afectat această schimbare ecologia globală, viaţa de zi cu zi
precum și psihologia umană?
Lecţia va încerca să răspundă la aceste întrebări. Aveţi
aici notele de curs ale lui Louise Charente, accesibile în original
aici: The Industrial
Revolution.
Când se termină petrolul
Am văzut că economia modernă crește datorită încrederii
noastre în viitor, precum şi datorită capitaliștilor dispuşi să
reinvestească profiturile obţinute din creșterea producției. Aceste
două motive nu sunt însă suficiente. Creșterea economică necesită
de asemenea energie si materii prime. Fără ea, economia nu poate
crește. Mulți dintre noi ne întrebăm ce se va întâmpla atunci când
sursele energetice și de materii prime vor fi epuizate. Este un
subiect esențial pentru dezbaterile în rândul publicului larg,
precum și între economiști și oameni de știință. Pericolul ca
omenirea să rămână fără sursă de energie și materii prime este de
fapt mai mic decât la prima vedere. Pe parcursul ultimelor două sau
trei secole ele au fost într-o continuă creştere, în loc să scadă
după cum ne-am aștepta. Ori de câte ori apărea o lipsă în domeniul
energetic sau a materiilor prime, creșterea economică era
amenințată. Investițiilor începeau să curgă în cercetare
științifică și tehnologică pe subiectele relevante. Până în
prezent, oamenii de ştiinţă şi inginerii au reuşit cu sprijin
financiar de fiecare dată să rezolve problema și să găsească
modalități mai eficiente de exploatare a resurselor existente, sau
tipuri noi de energie și de materii prime.
Dr. Harari ia în considerare ca exemplu industria
vehiculelor. În ultimii 300 ani, omenirea a produs milioane și
milioane de vehicule, căruțe, vagoane, trenuri, maşini,
motociclete, avioane, nave și navete spațiale. Ar fi de așteptat ca
un astfel de efort prodigios să secătuiască resursele energetice și
de materii prime disponibile pentru producție, dar în realitate
exact opusul este adevărat. Întrucât, în 1700, industria
vehiculelor globală se baza preponderent pe lemn și fier, ea
necesită astăzi multe materiale complet noi, cum ar fi plastic,
cauciuc, aluminiu, titan, necunoscute strămoșii noștri în 1700. În
secolul al 17-lea sau 18, cărucioarele, vagoanele și navele au fost
construite în principal cu efortul fizică a tâmplarilor și a
fierarilor. Cea mai mare parte din energia pentru a construi o navă
provenea de la oameni și animale. Astăzi, mașinile produse în serie
în fabricile Toyota, Mercedes și Boeing sunt propulsate de motoare
cu combustie internă pe bază de petrol sau folosesc energie
nucleară, surse care nu existau în urmă cu două sau trei
secole.
Revoluția industrială
(CREDIT - Wikimedia)
Nevoilor energetică și de materii prime a crescut în
aproape toate domeniile de producție industrială. Această schimbare
în producție se numește Revoluția
Industrială. Cea mai mare schimbare petrecută în
timpul Revoluției Industriale nu a fost descoperirea vreunei surse
de energie sau resursă nouă, ci înțelegerea graduală a oamenilor că
noi suntem de fapt înconjuraţi de cantităţi enorme aproape
nelimitate de energie și materii prime. Principalula noastră
sarcină este de a inventa moduri de a valorifica și controla tot
aceast ocean energetic. Nu energia lipsește, ci modul de a o
valorifica. Periodic de-a lungul ultimelor secole, tot o dată la
câteva decenii, oamenii de știință și inginerii au descoperit surse
noi de energie, materii prime noi și noi modalități de valorificare
pentru nevoile noastre.
Prima descoperire cu adevarat importantă, care a marcat
începutul revoluției industriale, a avut loc în minele
de cărbune britanice din secolul 17 si începutul
secolului 18. În acele vremuri, populația britanică creştea foarte
rapid și păduri întregi au fost tăiate pentru a alimenta economia
în creștere și pentru a face loc pentru case, terenuri și sate.
Prin urmare, Marea Britanie a început să sufere de o lipsă acută de
lemn de foc, atunci când oamenii doreau să se încălzească în casele
lor în timpul iernii sau să fiarbă apa și așa mai
departe.
(CREDIT Wikipedia)
Britanicii au găsit o soluție. Ei au început să
folosească cărbune în schimb, și tot mai multe mine de cărbune au
fost deschise în diferite părți ale Marii Britanii. A apărut însă o
problemă. Multe dintre minele de cărbune erau săpate în soluri
inundabile astfel că atunci când ele ajungeau prea adânc, minele
era inundate, astfel că nu se putea ajunge la straturile adânci din
minele de cărbune. Pentru a rezolva această problemă, în jurul
anului 1700, inginerii din minele de cărbuni britanice au
inventat motorul cu aburi, prima mare
invenție a Revoluției Industriale. Există felurite motoare cu abur,
dar toate lucrează după acelaşi principiu. Se arde un combustibil
cum ar fi cărbunele, iar căldura rezultată este folosită pentru a
fierbe apa. Când fierbe, ea se transformă în abur care se dilată și
este folosită pentru a împinge un piston. Pistonul se deplasează
împreună cu orice este legat la el. Uimitor la motorul cu aburi
este faptul că transformă energia termică
în mișcare. Acest lucru este extrem de nenatural şi
contra-intuitiv. E ușor de înțeles că arderea cărbunelui poate
fierbe supă sau poate încălzi o casă. Dar ideea că arderea
cărbunelui poate muta ceva este contra-intuitivă, motiv pentru care
a fost nevoie de mii de ani pentru ca oamenii să se gândească la
asta. Pistonul a fost conectat la o pompă și pompa a extras apa de
pe fundul minelor pentru a preveni inundațiile, aceasta fiind de
fapt prima utilizare a motorului cu aburi. În deceniile de după
invenție, oamenii de afaceri britanici au conectat motorul cu aburi
la tot felul de alte lucruri cum ar fi războaie de țesut pentru a
face pânză și textile.
Putere aburului a reprezentat începutul Revoluției
Industriale şi a transformat imediat Marea Britanie nu doar în
prima națiune industrială din lume, dar, de asemenea, în prima
putere economică și politică a lumii.
Următoarea etapă a venit in 1825 când un inginer
britanic a avut o altă idee extraordinară. Dacă pistonul poate pune
în mişcare mașini textile în fabrici, de ce nu se poate folosi
același mecanism pentru a remorca vehicule întregi? Inginerul a
legat motorul cu aburi la un vagon plin cu cărbune și a tractat
vagonul de-a lungul unei șine de fier de aproximativ 20 de
kilometri lungime, care conecta mina de cărbune de cel mai apropiat
port. Aceasta a fost prima locomotivă din
istorie. Cinci ani mai târziu, pe 15 septembrie 1830,
a fost deschisă prima linie de cale ferată comercială pentru
transportul nu numai a cărbunelui, ci şi bunuri și persoane. Acesta
lega orașul Liverpool de
orașul Manchester, în Marea Britanie, două
dintre centrele vechi ale Revoluției Industriale. Trenurile dintre
orașe erau propulsate de aceeași putere a
aburului care a fost utilizată pentru a pompa apă și
pentru a opera războaie de țesut textile. Douăzeci de ani mai
târziu, în 1850, Marea Britanie avea deja zeci de mii de kilometri
de cale ferată care legau toate marile orașe.
E egal cu mc la pătrat
Invenția motorului cu aburi a fost importantă nu numai
în sine, ci de asemenea pentru că a rupt o imensă barieră
psihologică. S-a dovedit că prin inventarea mașinii potrivite, se
putea folosi orice fel de energie din lume în scopul dorit. Până la
apariţia motorului cu aburi, utilizarea energiei din arderea
cărbunelui pentru deplasarea trenurilor era ceva contra-intuitiv
pentru gândirea umană. Totuși, odată ce oamenii au trecut acest
prag, au început să inventeze tot felul de alte masini care
utilizau diferite tipuri de energie. De exemplu, la sfârșitul al
19-lea și începutul secolului 20, fizicienii şi-au dat seama că
ordine imense de energie sunt stocate la nivel atomic, în
conexiunile care țin atomii împreună. Au început imediat să
cerceteze cum s-ar putea elibera şi valorifica energia atomică
pentru a produce electricitate, pentru a propulsa vehicule
electrice, dar şi pentru a câștiga războaie și a distruge orașe.
Doar 40 de ani au trecut între momentul în care Einstein a stabilit
că E este egal mc la pătrat, şi cel în care primele bombe atomice
au șters orașele Hiroshima și Nagasaki din Japonia de pe faţa
pământului. Factorii ecuaţiei E egal cu mc pătrat, ecuația
descoperită de Einstein, cuprinde E care este energie și m care
este masă. Înseamnă că o masă de materie poate fi transformată în
cantități imense de energie. Este mecanismul bombei atomice, care
eliberează energia stocată în materie și o folosește pentru a
distruge orașe întregi. Energia atomică poate fi folosită
deasemenea în alte scopuri. Astăzi avem centrale nucleare în
întreaga lume, care ne oferă energie electrică
ieftină.
Petrolul și electricitatea
O alta descoperire crucială a ultimelor două secole a
fost motorul cu combustie internă, care a avut devoie doar de o
generație pentru a revoluţiona complet transportul, mașinile,
avioanele și așa mai departe. Motorul transformă petrolul în
putere politică lichidă, într-un atu foarte
important în lupta dintre țări. Petrolul nu e de fapt ceva nou pe
scena istoriei. Chiar cu mii de ani în urmă, în Mesopotamia antică,
Irak-ul de astăzi, babilonienii și asirienii cunoşteau deja
petrolul, dar făceau nimic cu el. Nu știau la ce se poate folosi.
Au folosit petrolul pentru a-şi face corăbiile impermeabile și
pentru lubrifierea mecanismelor, dar cam atât. Pana acum un secol
nimeni nu credea că se poate face mai mult cu petrolul. Ideea de
război şi vărsare de sânge de dragul petrolului, ar fi sunat
ridicol lui Napoleon, Genghis Khan sau Iulius Cezar. Napoleon sau
Iulius Cezar luptau pentru teritorii, pentru aur, piper sau sclavi,
dar a lupta pentru petrol i-ar fi sunat ridicol. Numai în ultimii
100-150 de ani, oamenii au descoperit că petrolul se poate folosi
pentru a alimenta mașini și avioane și așa mai departe și au
început să se lupte pentru el.
(CREDIT - WALLPINES.COM)
Mai uimitoare a fost cariera electricităţii. Cu două
secole în urmă, în 1800, oamenii nu știau mare lucru despre
electricitate, nu juca nici un rol în economie. Electricitatea era
folosită de oamenii de ştiinţă pentru felurite experimente, precum
și de către magicieni pentru trucuri ieftine, dar nimeni nu avea
habar ce altceva ar putea face energia electrică. În ultimele două
secole, o serie de invenţii au transformat energia electrică
într-un fel de duh al lui Alladin universal, care face orice vrem.
Scuturăm din deget și energia electrică goneşte în celălalt capăt
al lumii pentru a ne împlini orice dorință. Dacă fluxul de
alimentare cu energie electrică se blochează atunci o mulțime de
aparate se opresc. Puţini dintre noi înţeleg cum funcţionează de
fapt în detaliu electricitatea. Fizicienii și electricienii pricep,
dar cei mai mulți oameni nu știu ce este de fapt electricitatea sau
modul în care produce toate aceste efecte uimitoare. Aproape
oricare dintre noi însă nu ne-am putea imagina viața fără energie
electrică.
Energia naturală
Revoluția industrială a fost deci o
revoluție a energiei. Sensul ei profund este că
nu există nici o limită la cantitatea de energie poate fi pusă la
dispoziția noastră. Singura limită este
stabilită de către ignoranța noastră. La fiecare câteva decenii, pe
măsură ce cunoaşterea ştiinţifică se extinde, descoperim o sursă
nouă de energie. Totalul energiei disponibile este într-o continuă
creștere. De aceea, îngrijorarea cu privire la secătuirea surselor
de energie sunt probabil exagerate. Lumii nu îi lipseşte energia,
ci cunoștințele necesare pentru a valorifica și converti energia
existentă după nevoile noastre. Cantitatea de energie care este
stocată în tot combustibilul fosil de pe pământ, din petrol și
cărbune și așa mai departe, este neglijabilă în comparație cu
cantitatea de energie pe care o eliberează soarele în fiecare zi
complet gratis. Doar o mică parte din energia eliberată de soare
ajunge pe planeta noastră. Chiar și această mică parte se ridică la
3.766.000 exajoules de energie pe an. Un
exajoule este o cantitate foarte, foarte mare de energie. Plantele
la scara întregului glob folosesc în procesul de fotosinteză numai
aproximativ 3.000 dintre aceste milioane de exajoules care ajung pe
Pământ anual. Dacă însumăm împreună toate activitățile industriale
de astăzi de pe Pământ, ele consumă doar 500 de exajouli anuali.
Este echivalentul energetic pe care planeta Pământ o primește de la
soare în doar 90 de minute.
În plus, suntem înconjurați de resurse enorme de alte
tipuri de energie, cum ar fi energia nucleară condensată în atomi,
sau energia gravitațională spre exemplu forțele mareelor
oceanice.
Anterior revoluției industrială, omenirea extrăgea
aproape toată energia din plante. Mâncam plante pentru a ne
alimenta corpul și hrăneam cu ele animalele de casă, cai sau
măgari, și foloseam tot plante în formă de lemn pentru încălzirea
caselor și gătit. În cea mai mare din istorie, oamenii s-au bazat
doar pe exploatarea acestor 3.000 de exajoules de energie pe care
plantele le captează în fiecare an din energia solară prin
fotosinteză. În timpul revoluției industriale, oamenii au ajuns
rapid la concluzia că mediul înconjurător conţine de fapt
mult mai multă energie. Există milioane și
milioane de exajoules de potential energetic pe care îl putem
folosi, asta doar dacă putem inventa maşini mai bune pentru a-l
valorifica.
Materii prime
Există multă energie în jurul nostru, dar nu sunt
resursele naturale, cum ar fi fierul sau cuprul limitate? Nu vor fi
ele în cele din urmă complet epuizate? Ei bine, răspunsul este că,
odată ce știm cum să valorificăm cantități mari de energie ieftină,
odată ce am rezolvat problema energiei, se poate rezolva și
problema materiilor prime. De exemplu, dacă controlăm energia, se
pot exploata depozite inaccesibile anterior. Dacă nu mai există
mult fier în mine ușor accesibile, să zicem în Suedia, putem începe
exploatarea minieră a fierului la Polul Nord. Nu e ușor, dar dacă
avem toată energia pe care o dorim, nu e imposibil. Un alt lucru pe
care îl putem face este să transportăm materii prime în locuri tot
mai îndepărtate. În secolul al 19-lea, producătorii de textile
britanice aveau nevoie de tot mai multă lână. Ei au început să
importe lână din Australia și Noua Zeelandă. Anterior, ar fi fost
imposibil să importe lână din Australia din cauza costurilor uriaşe
de transport, dar cu invenția motoarelor cu abur și a navelor cu
abur transportul a devenit mai ieftin și mai economic.
În zilele noastre, se spune că dacă suntem în căutarea
de noi depozite de materii prime, de ce să nu luăm fier și cupru și
aluminiu și așa mai departe de pe Lună, sau din stele sau
asteroizi? Dacă stăpânim surse de energie ieftină, costul
transportului lor pe Pamant nu va împiedica nici astfel de planuri
grandioase.
Tot descoperirile științifice au permis omenirii să
inventeze tipuri complet noi de materii prime, cum ar fi
plasticul. Sau să descopere materiale naturale
au existat dintotdeauna, dar oamenii nu știau nimic despre ele, cum
ar fi siliciu sau aluminiu. Chimiştii au descoperit aluminiul
metalic doar în 1820, anterior nu se ştia despre el. Separarea
aluminiului din minereu era extrem de dificilă și costisitoare, de
aceea, vreme de multe decenii, aluminiul a fost mai scump decât
aurul. În 1860, împăratul Franței, Napoleon al III-lea, nepotul
celebrului Napoleon, comanda tacâmuri și tăvi de aluminiu pentru a
servi distinşi oaspeți care veneau în vizită. El lua tăvile, cuțite
și furculițele de aur, le punea deoparte și punea pe masă tacâmuri
de aluminiu. La sfârșitul secolului al 19-lea, un chimist a
descoperit modul de a extrage cantități imense de aluminiu foarte,
foarte ieftin, și astăzi lumea produce 30 de milioane de tone de
aluminiu în fiecare an. Napoleon al III-lea ar fi foarte surprins
să afle că în zilele noastre aluminiul este foarte ieftin și că noi
folosim hârtie de aluminiu pentru a ne ambala sandwich-urile ca s-o
aruncăm la gunoi după aceea.
Fritz Haber (-WIKIMEDIA CREDIT)
O altă descoperire interesantă a unui mod ieftin de
extragere a materiilor prime s-a petrecut în Germania, în timpul
primul război mondial. Germania a fost supusă unei blocade și a
suferit din cauza penuriei severe de materii prime. Deosebită a
fost lipsa salpetrului (nitratul de
potasiu n.t.). Salpetrul este un produs chimic esențial pentru
producerea prafului de pușcă și a altor explozivi. Cele mai mari
depozite naturale de salpetru din lume erau în Chile și India. Nu
era nici unul în Germania. Până în secolul 20, chimisti știau că se
putea înlocui salpetrul în producția explozivilor cu
amoniac sintetic. Dar amoniacul era extrem de
costisitor, aşa că nu era o soluție prea bună. A fost o problemă
reală, în vreme de război este nevoie de mult explozibil. Din
fericire pentru germani, un chimist evreu-german, numit
Fritz Haber studia problema. În 1908, chiar
înainte de război, Fritz Haber a descoperit un procedeu de
producere a amoniacului din aer. Printr-un proces chimic, se pot
lega atomii de azot din aer și se poate produce amoniac care să fie
apoi utilizat pentru explozibili și alte lucruri. Când a izbucnit
războiul, germanii s-au confruntat cu lipsa salpetrului pentru
fabricarea de explozivi și praf de pușcă, aşa că ei au concentrat
resurse și bani pentru a extinde noua descoperire a lui Haber. Au
construit fabrici imense care au produs amoniac exploziv din aer.
Mulți istorici și cercetători cred că, fără descoperirea lui Fritz
Haber, Germania ar fi fost obligată să capituleze cu mult timp
înainte de noiembrie 1918 pentru că ar fi rămas fără explozivi.
Aceasta descoperire, de altfel, i-a adus lui Fritz Haber premiul
Nobel în anul 1918, nu pentru pace desigur, ci Premiul Nobel pentru
Chimie.
A doua revoluție agricolă
BIG BULL TRACTOR.CREDIT -WDM.CA
Combinația între controlul unei energii ieftine și
abundente și prezenţa materiilor prime au dus la o explozie a
productivității. Explozia a fost resimțită în primul rând în
agricultură. De obicei, atunci când auzim revoluția industrială, ne
gândim la orașe, un peisaj gri cu coşuri de fum și condiții de
muncă îngrozitoare pentru lucrătorii din fabrici, cum erau în
romanele lui Charles Dickens și Emile Zola. Cu toate acestea,
revoluția industrială a fost o a doua revoluție agricolă. A afectat
în primul rând agricultura și producția de alimente. În ultimii 200
ani, metodele de producție industrială au devenit baza pentru
felurite mașini agricole, cum erau tractoarele care au început să
prelucreze terenuri care anterior erau lucrate doar cu muncă
fizică, umană sau animală. Terenurile și animalele au devenit mult
mai productive datorită utilizării produselor industriale, cum ar
fi îngrășăminte artificiale, insecticide artificiale, și un întreg
arsenal de hormoni şi medicamente produse industrial. Frigiderele,
avioane, navele, camioanele au permis să se depoziteze produse
agricole cum ar fi cereale, fructe și carne, pentru luni şi chiar
ani. Putem transporta astăzi atât de rapid și ieftin mărfuri în
cealaltă parte a lumii, aşa încât europenii pot mânca carne de vită
proaspătă din Argentina sau sushi proaspăt din
Japonia.
Până și plantele și animalele au fost mecanizate, au
fost transformate în mașini.
În perioada când Homo sapiens era ridicat la statut
divin de religiile umaniste, animalele de fermă au încetat să mai
fie privite ca nişte creaturi care ar putea simţi durere și
suferință în viață, și în schimb au ajuns să fie tratate pur și
simplu ca nişte mașini responsabile cu
producerea de alimente. Astăzi, animalele de fermă sunt de cele mai
multe ori produse în masă în fabrici specializate. Trupurile le
sunt modelate de oameni de ştiinţă, în conformitate cu necesitățile
industriale și pui, vaci, porci și așa mai departe îşi petrec
întreaga viaţă ca mecanisme întro linie de producție gigantică.
Durata vieţii, calitatea și condițiile de trai sunt determinate de
profiturile și pierderile societăților comerciale care le
dețin.
Chiar și atunci când industria are grijă ca animalele
vii să fie relativ sănătoase și bine hrănite, industria nu are nici
un interes intrinsec în nevoile sociale și psihologice ale
animalelor, cu excepția faptului când acestea au un impact direct
asupra producției. De exemplu, găinile ouătoare au o lume complexă
de nevoi comportamentale și dorințe. Puii au instincte de cercetare
a mediului înconjurător, se plimbă pentru a ciuguli, pentru a
stabili ierarhii sociale, pentru a-şi construi cuiburi și a se
curăţa între ei. Cu toate acestea, industria ia găinile şi puii și
îi închide în cuști mici. Frecvent în industrie se înghesuie patru
găini într-o cușcă mică, fiecare găină îşi duce viaţa într-o
suprafață de doar 22 - 25 de centimetri. Acest fapt este comun în
industrie. Găinile primesc suficientă hrană, dar nu sunt în măsură
să cerceteze teritoriul, să-şi construiască un cuib sau să ducă
alte activități naturale. Cușca în care trăiesc este atât de mică
încât de obicei femelele nu în măsură nici măcar să dea din aripi,
sau să stea în picioare. Sunt doar stoarse de ouă după ouă pe
parcursul întregii lor vieți.
(CREDIT - Wikimedia)
Aceleași lucru se întâmplă în industria cărnii.
Porcii sunt printre cele mai inteligente și curioase mamifere după
maimuţele mari, dar în fermele industriale de porci, porcii și
scroafele sunt îngrămădiţi în mod uzual în cuști
foarte mici. În fermele industriale, scroafele sunt
ţinute în cuşti atât de mici încât literalmente nu sunt în măsură
să se întoarcă, să nu mai vorbim de mers sau cercetat. Scroafele
sunt păstrate în aceste lăzi zi și noapte timp de patru săptămâni
după ce dau naștere. Sunt ţinute în lăzi cu purcei unde nici măcar
nu se pot mişca. Ele doar stau acolo într-o rână, lăsând purceii să
sugă de la ele. Primesc mâncare de la îngrijitori, şi ele îi
hrănesc pe purcei. După patru săptămâni, purceii sunt luaţi
deoparte pentru a fi îngrășaţi și apoi măcelăriţi.
(CREDIT - THEHINDU.COM)
Scroafele sunt fecundate din nou pentru producţia
următoare, și o dată ce purceii se nasc, ele sunt puse din nou în
lăzile lor mici. Motivul pentru care trăiesc în lăzi fără a putea
să se deplaseze este că managerii se tem că scroafele ar putea
zdrobi accidental unul dintre purcei astfel încât sunt blocate în
cutie, incapabile să se miște, şi vor petrece încă o lună în
interiorul unor astfel de lăzi.
Industria produselor lactate are practici similare.
Multe vaci de lapte trăiesc aproape toată viaţa într-o incintă
mică. Ele merg, stau și dorm în propria urină și excremente.
Primesc tot felul de alimente, hormoni şi medicamente de la un set
de mașini și apoi un alt set de mașini mulge vacile la fiecare
câteva ore. Vaca este tratată de către industrie ca nimic mai mult
decât o altă mașină, o mașină care arde materii prime și dă afară
lapte.
Tratarea creaturilor vii, cu lumi senzoriale
complexe, ca pe simple mașini, le provoacă acestora nu numai
disconfort fizic, dar de asemenea mult stres social și frustrări
psihologice. Avem aici o imagine dintr-o fermă industrială care
produce pui, o imagine a puilor tineri pe o bandă transportoare
într-un cuibar industrial. Puii de sex
masculin și de sex feminin imperfecţi sunt sortaţi pe banda
transportoare de lucrători și zdrobiţi în gunoi sau, uneori, sunt
aruncaţi în tocătoare automate, care toacă puii inutili. Astfel
funcţionează o fermă industrială care produce găini pentru ouat.
Puii de sex masculin și feminin imperfecţi sunt inutili, aşa încât
sunt aruncaţi sau tocaţi. Cei tocaţi sunt folosiţi ca mâncare
pentru alte animale. În aceste incubatoare mor în fiecare an sute
de milioane de pui.
Acest tratament al animalelor nu este cauzat de ură
faţă de animale, la fel cum comerțul cu sclavi peste Atlantic nu
era rezultatul urii față de africani. Industria modernă animală nu
este motivată de duşmănie; ci în principal de lăcomie
unită cu indiferență. Nu ne pasă de soarta acestor
creaturi. Cei mai mulți oameni care consumă ouă, lapte și carne
astăzi în lume să gândesc rareori de unde provin ele şi la soarta
puilor, vacilor și a porcilor a căror carne le mănâncă. Cei care se
gândesc la astfel de lucruri susțin că aceste animale sunt pur și
simplu mașini. Că ele nu au o lume interioară cu senzații și
emoții, că nu sunt capabile de suferință. Cu adevărat ironic este
faptul că aceleași discipline științifice care modelează mașinile
de produs lapte și ouă, au demonstrat pe parcursul ultimelor
decenii, dincolo de orice îndoială, că mamiferele și
păsările au un univers senzorial și
emoțional complex. Ele sunt capabile nu numai să simtă durere
fizică, dar sunt de asemenea capabile să sufere stres emoțional.
Știm printre altele, din studii în psihologia evoluționistă, că
nevoile emoționale și sociale ale animalelor, inclusiv ale
animalele de fermă, au evoluat în sălbăticie pe parcursul a
milioane de ani, atunci când nevoile și emoțiile au fost esențiale
pentru supraviețuirea și reproducerea speciei.
De exemplu, în sălbăticie, vacile trebuiau să știe
cum să formeze relații cu alte vaci și tauri sau altfel ele nu
puteau supraviețui și reproduce. În general, pentru a deprinde
abilitățile sociale necesare, evoluția pe parcursul a milioane de
ani a programat vițeii, ca şi pe puii tuturor celorlalte mamifere
sociale, cu o dorință puternică de a se
juca. Redarea este modul în care puii mamiferelor
deprind comportamentul social. Evoluţia a implantat puilor de
bovine o dorință puternică de a sta lângă mamele lor, pentru că
laptele și îngrijirea vacii mamă era, evident, esențială pentru
supraviețuirea vițelului. În industria modernă, fermierii iau acum
o viţică tânără, o separă de mama ei, o pun într-o cușcă îngustă
unde primeşte mâncare și apă precum și preparate injectabile
împotriva tuturor tipurilor de boli și atunci când este matură ea
este înseminată cu sperma de la un bou. Din punct de vedere
obiectiv, vițica nu mai are nevoie de nici de legătura cu mama sau
de joaca cu alți viței, pentru a supraviețui și a se reproduce,
pentru că oamenii au grijă de toate astea. Cu toate acestea, din
punct de vedere subiectiv, din perspectiva vacii în sine, ea încă
simte un îndemn foarte puternic de a sta cu mama ei, și de a se
juca cu alte vaci. Dacă aceste impulsuri, care au fost programate
în vaci pe parcursul a milioane de ani de evolutie nu sunt
îndeplinite, vițeii suferă. Aceasta este lecția de bază a
psihologiei evoluționiste. O nevoie sau dorință care a fost
modelată în sălbăticie continuă să fie simțită subiectiv chiar dacă
ea nu mai este cu adevărat necesară pentru supraviețuire și
reproducere. Marea tragedie a agriculturii industriale este că are
grijă de nevoile obiective ale animalelor, dar neglijează complet
nevoile lor subiective.
Studii anterioare
Această teorie nu e vreo descoperire nouă a ultimilor
cinci sau zece ani, ci era cunoscută cel puțin din anii 1950 -
1960. În anii 1950, un celebru psiholog american,
Harry Harlow, a studiat puii de mamifere
folosind maimuțe tinere pentru experimente. El a separat maimuțele
sugar de mamele lor la câteva ore după naștere. Maimuțele au fost
puse singure într-o cușcă, fără nici o altă maimuță și au fost
crescute de mame fictive. În fiecare cușcă, Harlow a plasat două
mame fictive. O mamă era făcută din fire metalice și prevăzută cu o
sticlă de lapte, astfel încât maimuța sugar putea suge și mânca. O
altă mămică era concepută din lemn acoperit cu material textil,
care o făcea să semene cu o mamă maimuță adevărată. Acest lucru,
mama din cârpă moale, nu îi oferea maimuței copil nici un fel de
aliment, era doar o statuie. Harlow, și multi alţi teoreticieni
presupuneau că sugarii se vor ataşa de mama de metal hrănitoare și
nu le va păsa prea mult de mama din pânză stearpă. Spre marea
surpriza a oamenilor de ştiinţă, maimuţa nou-nascută a arătat o
preferinţă foarte clară pentru mama din pânză şi şi-a petrecut cel
mai mult timp cu ea. După cum putem vedea în această imagine,
atunci când cele două mame au fost plasate în imediata apropiere,
maimuţa nou-nascut a continuat să se țină de mama pânză, chiar și
atunci când ajungea la laptele de la mama de metal. La început,
Harlow a suspectat că puii făceau acest lucru probabil pentru că
mamele erau reci. Ei încercau să se încălzească în brațele mamei
pânză. El a montat deci un bec electric în interiorul mamei sârmă,
care radia mai multă căldură decât mama pânză. Cu toate acestea,
marea majoritate a puilor de maimuţă au continuat să prefere mama
pânză. Concluzia la care a ajuns a fost că maimuțele și alte
mamifere caută ceva mai mult în părinți decât doar nevoile
materiale. Puii au de asemenea nevoi profunde psihologice și
emoționale. Maimuțele chiar nou născute au crezut că mama care
arăta ca o maimuță adevărată le poate oferi mai mult emotional
decât o instalație de metal.
Orfelinat băieți, MYRTLE STREET, 1885 (CREDIT
-STREETSOFLIVERPOOL.CO.UK)
Studiile ulterioare i-au aratat lui Harlow că
maimuțele orfan, care nu şi-au împlinit nevoile lor emoționale și
psihologice, chiar dacă au primit mâncare, medicamente, apă și
orice altceva, au devenit adevărate epave
emoționale. Ele nu au reușit să se încadreze în
societatea maimuțelor, au avut dificultăți de comunicare cu alte
maimuţe si au suferit în mod constant niveluri ridicate de
anxietate și agresiune. Concluzia la acesta şi la multe alte
experimente a fost că maimuţele şi alte mamifere au nevoi și
dorințe psihologice și emoționale care trec cu mult dincolo de
cerințele materiale de bază: hrană, apă și sănătate. În cazul în
care aceste nevoi emotionale si nu sunt îndeplinite, ele vor suferi
foarte mult. În următoarele decenii, experimente și studii similare
au arătat că acest lucru este valabil nu numai la maimuțe, dar şi
la alte mamifere, la păsări şi chiar la oameni.
Orfelinat de fete, MYRTLE STREET, 1885 (CREDIT
-STREETSOFLIVERPOOL.CO.UK)
Experimentul lui Harlow asupra maimuțelor sugar a
produs o revoluție în metodica creșterii copiilor. Între anii 1940
și '50, psihologii s-au specializat în studiul copiilor. Ei credeau
iniţial că aceştia au nevoie doar de îngrijire materială. De
exemplu, în orfelinatele de după al doilea război mondial din
Europa trăiau sute de mii de copii orfani. Erau vremuri importante
pentru orfelinate. În orfelinate, după cunoştinţele acelor vremuri,
se luau măsuri pentru a separa copiii unul de altul și de contactul
cu adulții, deoarece se temeau de boli. Ideea era că tot ceea ce
copiii au nevoie este mâncare, apa şi medicaţie, cea mai mare
amenințare fiind răspândirea epidemiilor în aceste orfelinate.
Rezultatul a fost o rată mare a decesurilor, și chiar acei orfani
care au supraviețuit au suferit traume psihologice. În 1950, '50 și
'60, ca urmare a experimentului pe maimuţe, psihologii şi-au dat
seama că mamiferele, inclusiv oamenii, au nevoi emoţionale care pot
fi hrănite numai prin contactul direct cu alți membri ai speciei.
Astăzi, logica creșterii copiilor, inclusiv a orfanilor, este exact
opusă. Ei au nevoie de cât mai mult contact posibil cu alte
persoane, să nu fie separaţi și izolaţi. Aceasta este acum
metodologia acceptată cu privire la creșterea copiilor, atât a
celor umani precum și a altor animale, cel puțin aproximativ
mamifere. Cu toate acestea, agricultura industrială
ignoră complet aceste constatari, atunci când
vine vorba de creșterea animalelor cum ar fi vaci, porci și așa mai
departe.
Hrănirea populației
Agricultura industrială ridică o seamă de dileme
etice şi morale. Ceea ce nu poate fi negat este contribuția imensă
adusă productivităţii umane. În total miliarde de animale de fermă
trăiesc astăzi ca parte a unui fel de linie de asamblare mecanizata
și aproximativ 10 miliarde animalele sunt sacrificate în fiecare an
de către agricultura industrială pentru a sprijini economia și
stilul nostru bogat de viață. Tehnicile industriale din agricultură
şi creșterea animalelor au dus la o creștere puternică a
productivității agriculturii și în rezervele de alimente umane,
împreună cu mecanizarea cultivării plantelor, de cultivarea de
grâu, cartofi, orez, porumb și așa mai departe.
Exploatarea industrială a animalelor constituie baza pentru
întreaga ordine economică socială modernă. Înainte de
industrializarea agriculturii, cele mai multe produse alimentare
erau folosite pentru hrănirea animalelor de fermă și a
agricultorilor. Doar un mic procent de alimente era disponibil
pentru a hrăni profesori, preoți, birocrați și alţi lucrători din
orașe. În consecință, în aproape toate societățile anterioare,
țăranii reprezentau mai mult de 90% din populație, acest lucru a
fost valabil până în secolul al 20-lea. Numai în urma
industrializării agriculturii a fost brusc posibil ca un număr tot
mai mic de fermieri să producă tot mai multe alimente pentru
consumul oamenilor în orașe.
De exemplu astăzi, în Statele Unite ale Americii,
doar 2% din populație își câștigă existența în agricultură.
Folosind metode industriale, cei 2% produc suficiente produse
agroalimentare pentru a hrăni nu numai restul de 98% din populație,
dar, de asemenea, pentru a exporta surplusul de alimente în restul
lumii. Statele Unite ale Americii este unul dintre cei mai mari
exportatori mondiali de alimente. Fără industrializarea
agriculturii, revoluția industrială urbană în orașe și fabrici nu
ar mai fi avut loc. Nu ar fi fost suficiente mâini și creiere
pentru a popula fabricile și birourile din orașe. Utilajele
agricole au permis tot mai multor oameni să se mute în orașe.
Companiile şi birourile au fost capabile să absoarbă miliarde de
lucrători noi care să producă ca rezultat şi mai multe produse.
Oamenii s-au mutat de la sate la oraș, de la lucrul câmpului la
lucrul în fabrici, iar fabricile au început să producă o avalanșă
de produse noi. Oamenii din ziua de azi produc mult mai mult oțel,
haine, mai multe case şi hoteluri decât oricând înainte. Ele
produc, de asemenea, o colecție cu adevărat uluitoare de bunuri pe
care nimeni nu şi le-ar fi imaginat anterior cum ar fi telefoane și
aparate de fotografiat și mașini de spălat vase. Potopul de produse
noi a venit deodată, visele acumulate pe parcursul a mii de ani au
fost înfăptuite brusc în câţiva zeci de ani. Prin urmare, pentru
prima dată în istoria omenirii producţia de bunuri a început să
depășească cererea. S-a creat astfel o problemă economică cu totul
nouă, problema consumului. Când există atât de multe produse, cine
are de gând să cumpere toate aceste lucruri noi?
Problema consumului
Pentru a supraviețui, economia capitalistă modernă
trebuie să crească producţia în mod constant. Dacă nu crește,
economia se prabuşeşte, nu stă în loc. Cu toate acestea, nu e
suficient doar să se producă tot mai și mai mult. Există toți
oamenii care vin din sate la oraș, și care produc tot mai multe
produse. Nu e de ajuns doar să se producă, cineva trebuie să le şi
cumpere, altfel industriașii și investitorii vor da faliment.
Pentru a preveni catastrofa, și a se asigura că oamenii vor cumpara
mereu lucruri noi, indiferent de ce industrie le produce, a apărut
o formă etică nouă. A fost o adevărată revoluție în etică, etica de
consum.
Ce este
consumismul?
de reparat pantaloni
Cei mai mulți oameni de-a lungul istoriei au trăit în
lipsuri şi nevoi. În orice domeniu, nimic nu era niciodată de
ajuns. Cumpătarea era principala etică a vremurilor. Oamenii
credeau că a fi mulțumiți cu puținul pe care îl aveau este bine și
a se complace în lux era ceva rău, doar oamenii răi și corupți se
complăceau în lux. Un om bun ar fi trebuit să evite luxul, să nu
arunce alimente, să lase farfuria goală indiferent ce punea mama în
ea. Dacă pantalonii se rupeau, ei trebuiau peteciţi, nu aruncati. A
fost o mare parte a moralității umane. Numai regii și aristocrații
îşi permiteau să renunțe public la cumpătare și să etaleze bogății
prin construcţia de palate și purtarea de aur și argint și haine de
mătase și așa mai departe. Când revoluția industrială a rezolvat
problema deficitului, ea a creat în schimb problema
consumului.
O nouă etică a revoluționat societatea, numită
consumism (consumerism n.t.). Consumismul vede
consumul a tot mai multor produse și servicii ca pe un lucru
pozitiv. El încurajează oamenii să se răsfeţe, să se trateze cum se
cuvine şi chiar să se sinucidă lent consumând prea mult. Cumpătarea
este un soi de tulburare psihologică, o boală care ar trebui
vindecată. Consumismul a lucrat din greu, cu ajutorul psihologiei
populiste, precum și a reclamelor, televizorului și așa mai departe
pentru a convinge oamenii că răsfăţul de sine este ceva pozitiv, în
timp ce frugalitatea, mulțumirea cu puțin este auto-opresiune. Dacă
dorim să cumpărăm haine noi, să-i dăm drumul, dacă dorim o mașină
nouă, să luăm un împrumut de la bancă ca să o cumpărăm. Dacă dorim
să mănâncăm tort, să dăm curs dorinţei. Ar trebui să ne tratăm
bine, să ascultăm de pofte, dacă vrem ceva cu adevărat atunci să
face orice ca să-l obţinem (go get it).
Această mentalitate este consumismul.
Duhul sfânt: pantaloni rupţi arată ca esti prea
indiferent ca să-ti pese. FOTOGRAFIA: MIKE Egerton / EMPICS
SPORTURILE FOTO AGENCY
Consumismul a reușit să transforme tot mai multe
segmente ale populației umane din lume în consumatori
agresivi.
Cumpărăm nenumărate produse de care nu avem cu adevărat
nevoie, pe care nu ni le putem permite și despre care, până ieri,
nu știam că există. Producătorii proiectează de fapt în mod
deliberat bunuri pe termen scurt și inventează tot felul de
variante noi și inutile la produse perfect satisfăcătoare, pentru
ca să putem achiziționa tot mai multe produse în fiecare an.
Cumpărăturile, cam în ultimul secol, au devenit distracția
preferată la tot mai mulți oameni. Bunurile de larg consum au
devenit mediatori esențiale în relațiile dintre membrii familiei,
soții, prieteni, părinți și copii. Dacă dorim să ne exprimăm
sentimentele, trebuie să-i cumpărăm ceva prietenului, copilului sau
părintelui dumneavoastră.
Chiar festivaluri religioase, sărbători religioase, cum
ar fi zilele dinaintea Crăciunului au
devenit sărbători ale cumpărăturilor.
(CREDIT - IMAGINI ILYA Terentyev / Getty)
În Statele Unite, Ziua Memorială (Memorial Day) a fost
inițial o zi solemnă pentru amintintirea soldaților căzuți în
războaie mondiale în apărarea Statelor Unite. Astăzi, Ziua
Memorială este petrecută de cei mai mulţi americani la cumpărături.
Există vânzări de Ziua Memorială, şi
pentru că știu că oamenii au timp liber în această zi, magazinele
atrag populaţia cu reduceri speciale. Cred că-şi imaginează că cei
care au murit pentru apărarea Statelor Unite au vrut cu adevărat ca
populaţia să comemoreze sacrificiul lor mergând la cumparaturi
pentru a dovedi că ei nu au murit în zadar.
Ridicarea noii etici de consum se manifestă poate cel
mai clar în piața produselor alimentare. Societăți agricole
tradiționale trăiau într-o frică constantă de foamete și sărăcie.
Astăzi, în lumea bogată, una dintre cele mai importante probleme de
sănătate nu este foamea, ci obezitatea. Cel puțin în Statele Unite,
săracii sunt mai în pericol de obezitate decât cei bogați, deoarece
se îndoapă cu hamburgeri și pizza, în vreme ce bogații mănâncă
salate organice și shake-uri de fructe. În fiecare an, populația
Statelor Unite cheltuie mai mulți bani pe diete decât toţi banii de
care ar fi nevoie pentru a hrăni toate persoanele flămânde din
lume. Acest fenomen de a manca prea mult și apoi a face diete si
exerciţii este de fapt o victorie dublă pentru consumism. În loc să
mâncăm puţin, ceea ce ar duce la stagnare economică, pentru că nu
ar fi nevoie de toate produsele alimentare produse, oamenii mănâncă
mult prea mult, cumpără apoi produse dietetice și merg la sala de
sport, contribuie astfel dublu la creșterea economică.
Capitalismul și consumism
Cum putem împăca etica de consum cu etica capitalistă,
în conformitate cu care profiturile nu ar trebui să fie risipite ci
ar trebui să fie reinvestite în producție? La fel ca în epocile
anterioare, există o diviziune a muncii, o separare a a eforturilor
între elită și mase. În Europa medievală, aristocrații cheltuiau
neglijenţi în lux, în vreme ce țăranii trăiau cumpătat şi nu-şi
iroseau bani pe lucruri inutile. Astăzi rolurile pur şi simplu s-au
inversat. Bogații au acum mare grijă de gestionarea activelor și a
investițiilor, iar ceilalţi sunt ocupaţi cu cumpărarea pe credit a
lucrurilor de care nu au neapărat nevoie și nici măcar nu și le pot
permite.
"Consumption. This is the new national pastime. Fuck
baseball, it's consumption, the only true, lasting American value
that's left . . . buying things . . . People spending money they
don't have on things they don't need . . . So they can max out
their credit cards and spend the rest of their lives paying 18
percent interest on something that cost $12.50. And they didn't
like it when they got it home anyway. Not too bright, folks, not
too fuckin' bright."
George Carlin 1937 - 2008
Capitalismul și principiul etic al consumului sunt, prin
urmare cele două faţete ale aceleiași monede. Ele sunt
complementare, nu contradictorii. Bogații sunt ocupaţi să
investească pentru a-şi maximiza profiturile, iar cei saraci sunt
ocupaţi cu cumpăratul a tot ceea ce este nou. Noua etică este, prin
urmare, o etică dublă, cu două porunci complementare. Porunca
supremă a celor bogați e investeşte!
Trebuie să investeşti banii, altfel îi pierzi! Porunca supremă
pentru tot restul oamenilor e cumpără!
Trebuie să cumperi mai mult! Chiar dacă nu ai suficienți bani
pentru a cumpăra mașina, du-te la bancă, ia un împrumut, și cumpără
mașina aia. Asta e porunca ta. Ăsta e rolul tău în
economie.
Acest etică capitalistă dublă este revoluționară în
multe privințe. Cele mai multe sisteme etice anterioare din
istorie, creștinismul, budismul sau confucianismul, erau o afacere
foarte dură. Promiteau paradisul, dar numai în celor care puteau
cultiva compasiunea și toleranța, numai dacă oamenii puteau învinge
poftele, mânia, numai în cazul în care îşi depăşeau interesul lor
mărunt, egoist. Acest lucru a fost
prea greu pentru majoritatea oamenilor.
Istoria etică de-a lungul a sute de ani este o istorie a unor
idealuri minunate pe care nimeni nu le-a putut de fapt realiza. Cei
mai mulți creștini nu l-au imitat pe Hristos, s-au comportat doar
pe undeva asemănător. Cei mai mulţi budiști nu au reușit să urmeze
învăţăturile lui Buddha. Cei mai mulţi confucianişti i-ar produce
lui Confucius o explozie de furie dacă i-ar putea vedea cum se
comportă.
Ce este revoluționar la noua etică de consum capitalistă
este că, pentru prima dată în istorie, majoritatea oamenilor pot
face de fapt ceea ce ei îşi doresc să
facă. Noua etică promite paradisul aici, pe Pământ, cu
condiția ca cei bogați să rămână lacomi și să-şi petreacă timpul
pentru a produce tot mai mulți bani, în timp ce masa de oameni îşi
dă liber la pofte şi pasiuni și continuă să cumpere tot mai multe
lucruri.
Este de fapt prima religie din
istorie la care adepţii fac în fapt ceea ce li se cere
să facă. Bogații sunt ocupaţi să facă mai mulți bani, iar restul
populației este ocupată cu consumul a tot mai multe lucruri. Cum
putem fi siguri că vom obține cu adevărat paradisul în schimbul
efortului nostru? În viața noastră personală, nu putem fi atât de
siguri. Televizorul ne promite că vom trăi în paradis dacă cumpărăm
tot ce ne lipseşte. Dacă nu suntem încă în paradis este pentru că
încă ne lipseşte cel mai nou model de acest lucru sau acel produs
sau serviciu. Deci, revoluția industrială a schimbat nu numai
economia, ci de asemenea şi etica și moralitatea.
Urmează Lecţia XV: O revoluţie permanentă.
Urmează Lecţia XV: O revoluţie permanentă.
