când m-am născut mi s-a spus sa ţip. ţipă! şi am ţipat după ce
am fost pălmuit
toată copilăria mi s-a tot repetat: învaţă! şi am
învăţat
adolescenţa s-a ascuns timid după o tăcere... nu te aud mi se
tot repeta
şi ajuns aproape de vârf m-am obişnuit cu munca... să
muncesc
indiferent de ceea ce am făcut, până acum am aruncat cu
cuvinte golindu-mă
nu ştiu dacă s-a făcut o statistica a cuvintelor folosite de-a
lungul vieţii
dar sunt momente când îmi lipseşte un te iubesc
lipsesc mulţi mulţumesc din jur
şi nici fericirea nu prea o văd decât arareori
ori am un început de cataractă
ori seceta a ucis orice boare de vânt
(după cum a spus un mare poet cândva)
poate că e maibine să stau jos şi mă inventariez
sau poate mă re-inventez
dar poarta către mine însumi e închisă
lacătul ruginit şi cheia aruncată
acolo, abandonat, mă aştept... oricum nu pot pleca fără
mine
furtuna mă ajută să mă desprind de prezent
şi cobor din cuvânt în cuvânt
tot mai adânc, tot mai aproape
îndrept, curăţ, adun, ordonez, deschid
las aerul şi lumina să mă găsească
cuvânt.
undeva pe frontispiciul sufletului
am gravat doar : revenirea
mă îmbrăţişez
şi împreună plecăm lume la agăţat cuvinte frumoase
