Adrian Lesenciuc s-a născut pe data de 21 august 1975 în Câmpulung Moldovenesc. Poet, prozator, critic literar, doctor în științele comunicării, profesor universitar, membru al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România din 2000, președinte al filialei din 2013. Adrian Lesenciuc a publicat volume de versuri, critică și istorie literară, romane și este prezent în dicționare, antologii și volume colective publicate în țară și în străinătate.

Literaturile spațiilor (naționale, lingvistice) – exceptându-le poate doar pe cele ale spațiilor totalitare – sunt deschise spre universal. Și literatura română se deschide spre universal, dar parcă există o opacitate a receptării care nu poate fi atribuită doar neșansei de a scrie într-o limbă cu circulație restrânsă. Limba română este, totuși, o limbă europeană, indo-europeană, suficient de facilă/ abordabilă în procesul de traducere, cu multiple conexiuni cu celelalte limbi din Europa. Limba română beneficiază de suficient de mulți cunoscători ai săi dincolo de granițe, există destul interes pentru cunoașterea literaturii române, dar lipsește mai degrabă o politică adecvată de promovare. Însă nu despre această promovare este vorba, în definitiv, nici despre (in)existența agenților literari care să aibă un rol similar, sprijinind diplomația culturală, nici măcar despre felul în care închidem ochii la cei (foarte puțini) care au reușit să devină nume importante în afara granițelor limbii (în primul rând, Mircea Cărtărescu), ci despre modul în care ne raportăm la literatura română și la cea EDITORIAL universală în lectură. M-am întrebat mereu de ce în țară există o cerere mare pentru literatura universală, în timp ce literatura română nu se bucură de cele mai consistente tiraje. Cu certitudine, unul dintre răspunsurile posibile ar fi acela că din celelalte literaturi vin cele mai bune lucrări ale lumii, cărțile apreciate și deja premiate, pe când din literatura română vin cărțile dintre care se vor selecta cele puține cu șanse de apreciere pe plan național, foarte rar izbutind să treacă de granițele lingvistice și, mai ales, de recunoașterea în exterior. Dar mai există și alte motive. În majoritatea țărilor nu există un prag al vârstei pentru consacrare. Valoarea este recunoscută indiferent de vârstă. Guzel Iahina, Maja Lunde, David Foenkinos, Jêrome Ferrari sauLorenzo Marone sunt nume de scriitori foarte cunoscuți pe plan internațional de la vârsta de 30 sau 40 de ani. Ceea ce este firesc. Scriitorii români cei mai cunoscuți au pășit în prim-planul vânzărilor în alte limbi după 50 de ani. Apoi, în alte literaturi probabil că invidia dintre scriitori e mai mică. Spre exemplu, marii scriitori din literatura rusă contemporană se sprijină reciproc: Evgheni Vodolazkin, Ludmila Ulițkaia, Guzel Iahina, și trag după ei alte nume importante: Maria Stepanova, Narine Abgarian. Cele mai importante motive pentru care literaturile se promovează dincolo de limitele limbii sunt, totuși, altele. Marile opere se debarasează de ideologii. De cele politice, economice, sociale. Dar mai ales de cele culturale. Când citești din literaturile lumii nu te raportezi la calapodul ideologizant al decadismelor autohtone. Nu iei în calcul respectarea sau nu a preceptelor unei postmodernități întârziate (care s-a pitulat și se gudură printre picioarele noilor generații de scriitori români). Nu încerci să cataloghezi autorul după ideologia culturală pe care o poartă, după felul în care se opune altor ideologii. În acest proces de promovare a lucrărilor care se impun prin valoarea estetică – mă refer la marea literatură, nu la cărțile destinate unor publicuri care cultivă lectura facilă – nu contează cum te raportezi la ideologiile spațiului cultural căruia îi aparțin autorii acestora. Marile opere sunt fie complet dezideologizate cultural (ideologiile culturale sunt cele mai subtile forme de impunere a unor tendințe care conduc la o închidere în bula autosuficienței), fie operează la propria dezideologizare.

Marea literatură a abandonat ideologiile literare la jumătatea secolului trecut, odată cu abandonul avangardelor. Din păcate, literatura română nu poate să abandoneze ideologiile. În procesul de publicare și promovare contează grupul căruia i te asociezi, pattern-ul scriitural specific unui grup, tematica preferată a acestuia. Există o serie de instituții care acordă premii și fac topuri literare ce denotă o formă de autism cultural. În aceste topuri și liste de premii nu apar lucrări importante, uneori promovate și premiate chiar în afara limitelor lingvistice, ca și cum n-ar exista. La anumite festivaluri de carte și în politica anumitor edituri nu există decât un portofoliu redus de autori, care corespund asocierii în raport cu ideologia culturală a organizatorilor. Din această perspectivă privind, cea mai mare provocare pentru instituțiile oficiale: Uniunea Scriitorilor din România, Institutul Cultural Român, Ministerul Culturii, este aceea de a sparge bulele autosuficienței unor grupuri care produc literatură pentru sine. Vom avea literatură recunoscută în lume abia în momentul în care vom avea convergență în granițele limbii. Până atunci, literaturile noastre paralele din bulele autosuficienței vor trăi în universuri literare diferite, raportându-se în principal la criterii ideologice.

Articol realizat de Adrian Lesenciuc pentru Revista literară Libris Nr.18 (4) decembrie 2021.

n. 21 august 1975,
Câmpulung Moldovenesc. Poet, prozator, critic literar. Doctor în ştiințele comunicării. Profesor universitar. Membru al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România din 2000. Președinte al filialei din 2013. A publicat volume de versuri, critică și istorie literară, romane. Prezent în dicționare, antologii și volume colective publicate în țară și în străinătate.