O personalitate cu un parcurs prolific și multidimensional, cu interese pentru informatică, proză, dramaturgie și film, Adrian Lustig rămâne un scriitor capabil să dăruiască posterității multe zâmbete, chiar și la puțin timp de la trecerea sa în neființă. Acest rezultat, parcă străbătut de o urmă de ironie, nu e chiar greu de înțeles, dacă ne amintim că Lustig a folosit din plin registrul ironic în creațiile sale. Poate chiar speculând biografic, am putea spune că Lustig și-a asumat un soi de ironie existențială: fiul unui supraviețuitor al Holocaustului (Oliver Lustig) reușește să devină un bun creator de comedie. Adrian Lustig a debutat ca romancier și a atins succesul editorial încă de la debut, continuând apoi cu începutul anilor ‘90 (romanul  „Un băiat ura o fată” s-a vândut în o sută de mii de exemplare într-un timp scurt), a semnat apoi piese de teatru  (precum „Poker”, „Clinica” sau „Nepotu”) care au devenit cap de afiș la  Teatrul de Comedie ani la rând și a semnat scenarii care s-au transformat în filme de succes (amintesc doar „Nuntă mută” sau „Funeralii fericite”). Ca autor de comedii reușite, Adrian Lustig stăpânește bine efectul de contrast, dozat și tensionat în doze diferite, dar ceea ce îl scoate și mai mult în evidență pare să fie și un veritabil simț cinematografic, o capacitate de a recolta decoruri și personaje spumoase, care insuflă într-adevăr viață în poveștile sale. Spectrul intensității comice variază în creațiile lui Lustig: de la zona facilă, relaxată, cu efect punctual („Minte-mă frumos”, „Nunți, botezuri înmormântări”) la zona mai complexă în care se amestecă nuanțele întunecate, alegorice, absurde („Nuntă mută” sau „Luca”).

„Luca”, roman publicat de Editura Corint și ecranizat în 2020 de Horațiu Mălăele, e un exemplu reușit de eclectism tematic și stilistic captivant. Atenția ne e fixată chiar prin subtitlul regăsit pe copertă: a visat să ajungă CINEVA, dar a ajuns ALTCINEVA. Acest joc de limbaj, evident comic prin utilizarea pronumelui nehotărât cu pretenție lămuritoare, va fi reprezentativ pentru destinul protagonistului.

Povestea se focalizează pe Luca Plătici, un emigrant român aflat la New York în căutarea autorealizării prin forțele proprii, în spiritul visului american. Practicând taximetria în timpul zilei, mascând ocazional originea românească și preferând identificarea ca polonez sau italian (cu grafie consecutivă a numelui său: Platicci), Luca își păstrează aspirațiile de actor încă de la plecarea din țară, la începutul anilor ‘90. Doar că, în 2015, anul în care se petrece acțiunea romanului, Luca este tot la volanul taxiului său și doar câteva apariții izolate în producții obscure, cel mai adesea în calitate de victimă fără replici, deși are un nume de scenă și e mereu la curent cu oportunitățile pentru noi roluri. Pornind de la această premisă clasică pentru o poveste americană, a underachiever-ului în căutarea unei mari lovituri, Lustig dă romanului său o turnură de  thriller–noir, atunci când protagonistul intră fără voia lui într-o încurcătură mafiotă care, desigur, urmează să îi schimbe viața. Așteptând finalizarea unei curse pentru un client, Luca e luat în primire de doi bărbați înarmați care îi cruță viața (din motive superstițioase: pentru a evita să provoace o a treisprezecea victimă), descoperind ulterior chiar cadavrul clientului pe care ar fi trebuit să îl transporte la aeroport. Ridicat de autorități, Luca se trezește  imersat în altă dimensiune a autenticității urbei americane („Nu poți să spui că ești cu adevărat  newyorkez dacă n-ai petrecut o noapte într-o secție NYPD. Secția de poliție e ca un Turn Babel răsturnat: în loc să ducă spre cer, duce spre iad.” ). Încercând să își potrivească declarațiile pentru a ieși basma curată, Luca se trezește prins într-o reglare de conturi a familiei mafiote DeCavalcante, prin care interlopii se răzbună violent pe un fost turnător care se dovedește a fi chiar ultimul client al protagonistului. Intrând la rândul său în colimatorul clanului mafiot, fiind singurul martor capabil să incrimineze asasinii, mirosit și de poliție și FBI pentru potențialul decisiv în mersul anchetei, Luca e invitat să devină parte a WITSEC,  programul de protecție a martorilor, este reinventat spre a fi trimis la adăpost în România. Fostul Luca Plătici capătă o identitate cu volatilitate cuantică, e transformat în Luca Tănase, un individ declarat mort în 1987, dar care, deloc surprinzător, tot a ajuns să voteze în 1990 (așa cum remarcă un personaj: „ Aveți o stare civilă ambiguă, domnule Luca Tănase. Depinde doar de dumneavoastră să fiți viu sau mort. Și de noi, desigur(..). Am venit în România să mă îngrop de viu și mi se spune că sunt deja îngropat. De mort.“). Luca ajunge în România la aproape două decenii de când a părăsit țara doar pentru a găsi vechi cunoștințe și metehne transformate sau doar camuflate care îl vor arunca într-un vârtej situațional în care trecutul și prezentul nu vor mai putea fi despărțite. Cu mafia din America pe urme, față în față cu securiști reprofilați, cu interlopi români în căutare de răzbunare, ce șanse de scăpare mai are Luca? Poate doar șansa unui rol jucat ca la carte, poate rolul vieții lui, cel al ripostei și nu doar al fugii.  

Romanul desfășurat pe capitole care marchează referințe cinematografice explicite, este structurat în patru părți, corespondente etapelor narative: incidentul crimei și reținerea lui Luca, pregătirea integrării lui în programul de protecție a martorilor, sosirea în România ca parte din programul de protecție și urmările sale. Partea a doua a romanului, destul de întinsă, reprezintă  singurul ocol de la firul narativ principal. Ea surprinde trecutul lui Luca și al familiei sale, oglindind intervalul efervescent istoric al ultimului an al comunsimului din România și lunile exploziei democratice, până la plecarea lui Luca în SUA. Această parte funcționează ca un intermezzo oportun, oferă o contragreutate istorică și de context narațiunii polițiste, o trecere în revistă bine condensată a spiritului unor epoci. Această a doua parte e bogată și în resurse de atmosferă, dar și în  resurse pentru construcția comicului/tragicului de situație și de personaj ulterior. În fond, vorbim de o perioadă a impostorilor, parveniților și descurcăreților care vor amprenta din plin și motivațiile și parcursul protagonistului. În ultimul an de comunism, Luca ni se dezvăluie ca un tânăr protejat al sistemului, student la actorie, dislexic, dar cu memorie bună, beneficiind de protecția mamei adoptive, Floarea Plătici, membră a Comitetului Central, cu un trecut destul de pestriț (născută la Sodomenii în Moldova, urcând repede treptele în ierarhie, „ajunsese să aibă o morală mai laxă decât elasticul de la chiloți. Când purta… Când nu, nu.”). Mama îl scoate din belele, îl plimbă cu Mercedesul, îi asigură admiterea la UNATC pe locul etnicilor germani, îl scutește de armată, angajându-l ca taxidermist la muzeul Antipa (ocupație care îi va fi de folos mai târziu lui Luca), dar și ea cade în dizgrație (oportun sau nu) chiar înainte de Revoluție în timp ce fiul ei e anchetat de Securitate dintr-o încurcătură în care nu e clar cine a fost primul care a tulburat aranjamentele sistemului. În anii ‘90, după nebunia primelor alegeri, în atmosfera de restaurație perversă și după venirea minerilor la București, Luca decide să emigreze în SUA.

Dincolo de inserturile umoristice la tot pasul, dincolo de comicul de limbaj, comicul de situație capătă însă accente tragice. Luca dă senzația unui personaj cu puțin control asupra vieții sale, un personaj captiv al circumstanțelor, navigând în lumi absurde, lumi în care totul pare schimbat, dar care în esență rămân la fel. Fie că ne aflăm în România comunistă, democratică sau în America se simte o apăsare existențială, o stare de  captivitate kafkiană de care Luca nu poate să scape. Tocmai în contextul acestor lumi damnate, în care ghinionul e doar o expresie sau o oglindă a cinismului, imbecilității și violenței de neînvins, identitatea lui Luca e ceva volatil și fluid („E straniu că tocmai eu, un privilegiat al regimului comunist, să basculez în anticomunist practicant, dar aerul de libertate care adiase vremelnic în Piața Universității mi-a dat speranțe că se poate schimba ceva în țara asta născută amorțită”). Jocul modelării identității este punctul forte și miezul ironic al poveștii: protagonistul aspirant să devină un actor ajunge, fără voia lui, purtat printr-o serie de măști în care nu se regăsește, să joace roluri inevitabile, doar că nu pe o scenă, ci în propria viață transformată dramatic. Toate acestea întregesc condiția dezrădăcinării și a ratării (pentru că o vocație își cere asumarea liberă) pe care Lustig o surprinde cu o gravitate de subtext.

Dincolo de evocarea plină de culoare a contextelor istorice tulburi (de la raiul bișnițarilor de pe strada Covaci și beciurile Securității pline de figuri sinistre, de la oportunismul grobian și absurd al realinierilor politice de după 1990 și gâlceava paranoidă consecutivă și până la eșecul stilizat american), dincolo de umorul strecurat la tot pasul și personajele caricaturale (mai amintesc că Floarea Plătici păstrează soneria de la ușă cu melodia unui imn comunist pentru a-și enerva vecina), Adrian Lustig reușește să ofere un amestec interesant de alegorie, thriller, comedie și critică socială, greu de încadrat explicit, așezând în peisajul literar o formulă măcar aerisită,  în contextul interminabilei dispute despre proză contemporană prinsă între estetism și ideologizare angajată.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.