Sándor Máraiși scrierile sale au avut un destin tragic, cu toate că în momentul în care a fost (re)descoperit a devenit unul dintre cei mai îndrăgiți autori de origine maghiară. Se sinucide înainte de noiembrie 1989, anul în care cade Cortina de Fier, fără a putea să cunoască această formă a dreptății, cea în lipsa căreia făcuse promisiunea fermă că până nu va avea loc nu va mai scrie și nu va mai publica nimic.

După nouă ani, în 1998, Roberto Calasso, scriitor și publicist italian, găsește numele lui Sándor Márai într-o broșură cu scriitori uitați din Paris. Cele câteva traduceri în franceză la care are acces îl fac pe Calasso să își dea seama că se află în fața unei mari opere și a unui mare scriitor. În perioada următoare acestei generoase resuscitări Carol Brown Janeway, traducătoare americană, îl aseamănă pe Sándor Márai cu Musil, Thomas Mann și Kafka.

„Lumânările ard până la capăt” – apărută inițial în 1942 și redescoperită aproape jumătate de secol mai târziu – este considerată a fi capodopera autorului maghiar. Cartea a fost pentru prima dată publicată în limba română în 2011, la Editura Curtea Veche Publishing, iar cea mai recentă versiune reeditată a apărut în 2021, la aceeași editură, în traducerea și cu note semnate de Anamaria Pop. Cei pasionați de Sándor Márai pot citi, tot de la Curtea Veche, alte două titluri publicate în 2022 – „Divorț în cetatea Buda” și „Eliberare”.

Cartea a fost aleasă ca lectură și în cadrul clubului nostru, Bibliofeel, context în care am discutat despre prietenie și limitările acesteia sau, dimpotrivă, reprezentarea prieteniei ca relație de grație, excepțională dintre doi oameni, despre fidelitate și despre modul în care celălalt se reflectă în ochii prietenului, despre dorința de a fi mai bun și generos, dar și despre reversul acestei intenții, viciul de a te considera insuficient, inegal celuilalt.

Povestea prieteniei celor doi bărbați, Henrik și Konrád, care se reîntâlnesc după patruzeci și unu de ani mi-a amintit de o altă istorie similară scrisă de Dostoievski, „Soțul etern”. În varianta rusească doi prieteni se regăsesc la distanță de nouă ani – Pavel Pavlovici Trusoțki îl caută la ora trei noaptea, pe străzile din Sankt-Petersburg, pe Aleksei Ivanovici Velceaninov, vrând să-l înștiințeze, cu regret și disperare, de moartea soției sale, Natalia Vasilievna. După ce închide ușa în urma tânguirilor lui Pavel Pavlovici, Velceaninov își amintește că i-a fost amant soției prietenului său vreme de un an, cât durase procesul de moștenire și șederea sa în T.

Asemănarea dintre „Soțul etern” și „Lumânările ard până la capăt” estefaptul că fiecare dintre cele două cupluri de prieteni se reîntâlnesc după dispariția personajelor feminine, în lipsa cărora confruntările au un rezultat parțial, ele fiind cele care au tulburat prieteniile sau, dimpotrivă, au constituit tocmai resursa principală a acestor relații, motivul pentru care doi bărbați aleg să se înțeleagă pentru a putea petrece timp în compania aceleiași femei.

Romanele se explică unele prin altele susține René Girard în cartea sa, „Minciună romantică și adevăr romanesc”, pe aceeași pagină în care menționează faptul că personajul lui Dostoievski, Pavel Pavlovici se străduiește să rămână independent de rival în raport cu obiectul dorit, însă eșuează și nu o dată – „Comportarea lui Pavel Pavlovici ni se pare ciudată, dar ea este pe deplin conformă cu logica dorinței triunghiulare. Pavel Pavlovici nu poate dori decât prin intermediul lui Velceaninov, în Velceaninov cum ar spune misticii. Deci îl ia cu el pe Velceaninov la femeia pe care a ales-o pentru ca Velceaninov s-o dorească și să-i servească drept chezaș pentru valoarea sa erotică”.

Remarcăm acest conflict psihologic între subiect, obiectul dorit și mediatorul dorinței și în cartea lui Sándor Márai reflectat prin cele trei personaje Henrik – general, Konrád – prietenul său stabilit la tropice, în Singapore, apoi în Londra și Krisztina – soția generalului și prietena ambelor figuri masculine. Ceea ce trăiesc Henrik și Konrád este o profundă prietenie, dar și o insurmontabilă scindare produsă prin intermediul muzicii – unul o înțelege, se transfigurează total în momentul în care cântă la pian împreună cu mama sa, în vreme ce Henrik nu-l poate urma pe prietenul său în această pasiune, este afon, dar reușește să intuiască că această înclinație către muzică nu este lipsită de pericole.

Lucrurile nespuse ale prieteniei lor, cele care apar în ritm cu maturizarea devin cele care îi îndepărtează sufletește, însă îi menține împreună printr-un principiu tacit al loialității, dar și al curiozității unuia față de celălalt. Henrik remarcă în timpul serviciului militar că prietenul său trăiește ca un ascet, devotat muncii sale la pian, o muncă pe care o începe după încheierea programului militar, dar căreia i se consacră asemenea unui ritual, cu aceeași evlavie și responsabilitate, pe care el însuși nu le stăpânea.

Prietenia dintre Henrik și Konrád capătă o nouă dimensiune în momentul în care intervine Krisztina, cea care până la urmă îl va alege pe unul dintre cei doi ca soț, însă cu celălalt va împărtăși sensibilitatea pentru muzică și călătorii. Este evident că această subtilă cultivare a pasiunii, în paralel cu ideea căsniciei, rămâne posibilă atâta timp cât Henrik nu detectează dorințele prietenului său și cât nici Konrád nu intenționează să le dezvăluie fățiș. Climaxul atins în momentul în care Henrik simte că prietenul său îl vânează și aproape vrea să-l omoare constituie tulburarea aparentului echilibru instalat până nu demult și ruptura dramatică, lipsită de cuvinte, dintre cei doi. Konrád alege să se autoexileze la tropice, iar Krisztina nu i se mai adresează soțului ei până când moare.

Întrebarea care se conturează în acest punct, al presupusei infidelității, este legată de temeiurile care păstrează vie prietenia după atâția ani – rezistă în virtutea anticipării dorinței de răzbunare? Rezistă în stoicismul de a căuta adevărul, cel care i se dezvăluie târziu generalului – azi după-amiază rațiunea mea a înțeles ceea ce inima înțelesese deja de mult: această infidelitate, această înșelare, această trădare a voastră. Așteptarea îi menține în viață și le creează iluzia că dialogul confruntării și al răzbunării va aduce acceptarea faptelor trecutului?

Cartea lui Sándor Márai este construită sub forma unui superb monolog, Henrik își așteaptă prietenul în vizită, la cină, și rememorează nostalgic atât prietenia lor, cât și impasul pe care l-au trăit prin prisma acestei legături. Prietenia își păstreză demnitatea, fără a-l dezonora pe celălalt, și probabil aceasta este lecția lumânărilor care ard până la capăt, o lecție reluată și de Allan Bloom pe urmele iubirii și prieteniei înțelese în sens platonician – ambele sunt întrupări ale Erosului, însă prietenia exclude pragul dorinței fizice, fără a invalida capacitatea acesteia, asemănătoare iubirii, de a naște în oameni dorința sau speranța de a fi mai buni, în aceeași măsură în care sădește și semințele vrajbei, aducând cu sine o serie de conflicte și dezamăgiri.

Tot Bloom, în cartea sa, „Love & Friendship”, pledează pentru întoarcerea la marile opere ale literaturii despre iubire cu scopul de a (re)defini și (re)stabili relația individului cu un Eros devalorizat în cadrul societății moderne, un Eros al cărui limbaj nu mai semnifică virtutea, fidelitatea, angajamentul, respectul, bunătatea.

Sándor Márai reușește să revină, în spiritul operelor clasice despre iubire și prietenie, la expresia și exprimarea unei eterne prietenii – în oglindă cu principiul eternului soț – o prietenie care în fața marilor fapte ale vieții și a marilor întrebări spune doar da, acel da rostit de Konrád pentru Henrik, un da al încrederii, similar celui rostit de Molly Bloom la finalul solilocviului din „Ulise”, cu diferența că monologul îndoielii generalului Henrik este susținut de sensibilitatea afirmativă a lui Konrád, confirmând prietenia și legătura unică dintre doi indivizi. Restul întrebărilor și frământărilor generalului rămân într-o tensiune domolită de revedere, în incertitudinea unui final deschis care aduce, cu toate acestea, o formă nouă de împăcare și înțelegere pecetluite de scurtele intervenții ale lui Konrád, cel despre care nu vom cunoaște niciodată dacă a acționat cu prudență și reținere din grija de a-și proteja prietenul sau din dorința de a restitui prieteniei – cel puțin iluzoriu și pe final – demnitatea și valoarea care îi ținuse în viață patruzeci și unu de ani.

În încheiere, pentru cei fascinați de ideea prieteniei, dar, mai ales, de modul în care se poate scrie despre această relație complexă, recomand, pe lângă scrierile deja amintite ale lui Sándor Márai, un alt volum al unui scriitor israelian, reeditat de curând la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, „Simetria dorințelor” de Eshkol Nevo.

„De-a lungul întregii vieți, omul se pregătește pentru ceva. La început, se simte jignit. Apoi, vrea să se răzbune. Apoi, așteaptă. Generalul așteaptă deja de mult timp. Aproape că nici nu mai știa când anume jignirea și setea de răzbunare se transformă în așteptare”.

„Prietenia dintre ei era gravă și tăcută, ca marile sentimente care durează o viață. Și, ca toate sentimentele profunde, și acesta îmbina rușinea și culpabilitatea. Omul nu-și poate izola un semen de ceilalți fără să fie pedepsit”.

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.