M-am întrebat uneori de ce sunt atât de durabile și de impresionante romanele lui Dostoievski. Desigur, putem să vorbim de tematica universală, de profunzimea psihologică, de stilul rafinat al tiradelor discursive, de complexitatea construcției de personaj pe care le reușește marele scriitor rus. Însă mi-am dat seama că, dincolo de considerentele obiective, analizabile, romanele lui Dostoievski sunt puternice tocmai pentru că reușesc să genereze un efect ambivalent emoțional în cititor. Departe de o puritate emoțională monocromă, operele lui Dostoievski capturează ceva din caracterul nostru etern contradictoriu și oglindesc asta în reacția emoțională a cititorului. Pentru că, de cele mai multe ori, cititorii lui Dostoievski devin ambivalenți. E greu să ai parte de simpatii și antipatii pure când îi parcurgi narațiunile. Raskolnikov te contrariază și te pune pe gânduri, Ivan Karamazov te fascinează și te îngrozește, Stavroghin te dezgustă și te face curios în același timp. Tocmai acolo, la punctul de tensiune între două dimensiuni contradictorii, într-o linie clar-obscură, într-o zonă în care incertitudinea, imprevizibilul se întâlnesc cu transparența și siguranța, se joacă efectul memorabil al unei scriituri. Am regăsit ceva pregnant din acest efect al ambivalenței emoționale, în prelungirea scriiturii solide a marilor romane rusești, în lucrarea ficțională de debut a lui Giuliano da Empoli, tradusă în limba română la Editura Humanitas, intitulată „Magul de la Kremlin”. Este și cartea despre care am ales să discutăm la Clubul de Lectură Bibliofeel de la Librăria Șt.O.Iosif Brașov, în luna aprilie 2023.

Giuliano da Empoli este un autor italo-elvețian, cu experiență în zona de teorie și practică politică. Fost consilier al premierului Matteo Renzi, a condus un think-tank de analiză politică, comentează activ actualitatea, predă științe politice la Paris (cursul său se intitulează: Poezia și proza puterii). În limba română a fost tradus eseul său „Inginerii haosului” (Editura ALL), un text care explorează culisele politicii contemporane, activitatea tehnicienilor din umbra, așa-zișii spin-doctors, consilierii figurilor populiste care au condus la ascensiunea lui Trump sau la Brexit. Deși „Magul de la Kremlin” este romanul său de debut, el pare scris de un autor de ficțiune cu experiență și asta poate că nu e totuși străin de backgroundul autorului în zona politicii contemporane, o zonă cețoasă în care miturile și poveștile de efect se întâlnesc astăzi cu algoritmii informatici și neuroștiințele.

„Magul de la Kremlin” este aparent o poveste despre Rusia lui Putin, un fel de reconstrucție explicativă, fundamentată istoric, dar și relaxată imaginativ despre ascensiunea și logica liderului actual de la Moscova. Un subiect cum nu se poate mai provocator și mai actual. Dar de fapt narațiunea lui da Empoli este mai mult de atât: un roman complex, cu multiple etaje de lectură, o demascare a mecanismelor puterii politice, o explorare speculativă a arhitecturii dictatoriale din Rusia, o analiză a statutului tehnicianului din spatele scenei politice, o poveste despre tragedia inevitabilă a puterii (sau, cel puțin, filtrată printr-o lentilă ușor stângistă – conform acesteia puterea corupe inevitabil și duce la o formă de dictatură în cele din urmă).

Dincolo de faptul că antrenează o scriitură îngrijită, cu multe construcții memorabile, de efect, rafinate, lucrate, efectul lecturii cărții lui Giuliano da Empoli e amplificat de două coordonate: pe de-o parte autorul scrie despre Rusia, un spațiu care prin istoria sa ne stârnește deja reacții ambivalente. Rusia este țara extremelor: țara distanțelor incomensurabile și a popoarelor răsfirate și totuși țara unui spirit universal. Rusia este țara cu excelențe culturale notorii, dar și țara cu o galerie a violenței fără margini. Rusia este țara misterelor cu aer mistic, dar și țara nihilismului extrem. Pe de altă parte, da Empoli reușește să realizeze un amestec de idei cu o poveste vie, convingătoare. Astfel că lucrarea sa de debut nu suferă, așa cum remarca profesorul Ioan Stanomir, de uscăciune narativă, ci e fluidă, reușește să pună în dialog idei într-un corp narativ care are mobilitate și elasticitate. În fond, e o poveste cu substrat politic, poate chiar o explorare speculativă a unui specialist, folosind mijloacele literaturii.

Traducătorul cărții, Bogdan Ghiu, a încercat o explicație proprie pentru a înțelege de ce a scris totuși da Empoli un roman, atunci când putea să scrie tot un eseu de specialitate. Fiind vorba despre Rusia, un spațiu care ne livrează o gaură epistemică, ar fi fost prea greu pentru da Empoli să dovedească tehnic anumite interpretări. Așa că și-a valorificat cunoștințele, a apelat la trucuri narative (ascunsul în spatele unei pluralități de voci) și a lăsat imaginația să vorbească, sub convenția ficțiunii, dar integrând totuși repere reale plauzibile. Tocmai pe fondul acestui amestec interesant de personaje reale, istorie recentă, de experiență a culiselor politice contemporane cu explorare imaginativă, în spiritul creațiilor marilor scriitori ruși romanul lui da Empoli te fascinează și te contrariază în aceeași măsură, obținând efectul ambivalent de care aminteam.

Povestea este scrisă sub forma unei confesiuni: personajul narator, puțin prezent, mai degrabă ca o ramă-pretext ia contact cu Vadim Baranov, inspirat probabil de omologul real, al consilierului lui Putin, Vladislav Surkov. Apropiați de admirația pentru autorul distopiei „Noi” de Evgheni Zamiatin, cei doi ajung să discute, iar Baranov își împărtășește povestea ascensiunii și marginalizării sale la Kremlin din perioada anilor ‘90 și până la apogeul atins de Vladimir Putin.

Descendent al unei istorii de familie dominată de orientări extreme (un bunic aristocrat, sfidător care supraviețuiește dubios instaurării comunismului, respectiv un tată conformist care cade ulterior în dizgrația regimului, după venirea la putere a lui Gorbaciov), Baranov cunoaște la rândul lui o biografie tulbure, în miezul reconstrucției rusești din anii ‘90. Un stat aflat în tranziție (despre care vorbea și Norris von Schirach, în „Cei mai frumoși ani din viața lui Anton”), un tărâm al oportunităților infinite, al lăcomiei pentru distracție și înavuțire, Rusia anilor ‘90 este un peisaj pestriț al contrastelor. În această lume aflată în deriva reperelor, cu parveniți ridicați peste noapte, cu reorganizări oligarhice (despre toate acestea vorbește cu precizie și von Schirach în romanul apărut la aceeași Editură Humanitas), Baranov este inițial doar un exponent al boemei culturale, al lumii teatrului.

Viața sa se schimbă după ce iubita lui Ksenia, o personalitate instabilă, dar capabilă să adulmece oportunitățile clasei nouveau-riche, îl părăsește. Baranov îl cunoaște atunci pe directorul televiziunii private, Berezovski și se trezește catapultat în adevăratul centru nevralgic al noii lumi a tranziției. Televiziunea curba timpul și proiecta peste tot răsfrângerea fosforescentă a dorinței. Televiziunea cu ale sale reality show-uri reconstruiește de fapt un întreg imaginar colectiv, dictat de o singură exigență: să nu fii plictisitor. Puterea mediatică în acei ani este convingător evocată de da Empoli: ea nu oferă doar divertisment, ci produce experimente cu forme de viață care pot fi adoptate de cetățenii aflați în căutarea noilor stiluri de viață. Doar că, așa cum surprinde abil chiar Berezovski, lumea rusească a anilor ‘90 cu a sa degringoladă, exagerează coordonata de viață socială orizontală, petrece prea mult timp în familiaritatea și dezordinea anulate de 70 de ani de dictatură și, inevitabil generează un efect de recul, o nevoie de aglutinare verticală (amplificată și de resentimentele decăderii din statutul de mare putere).

Conștient de puterea pe care o are, ca artizan al imaginarului, privind în urmă la sfârșitul epocii Elțân (un președinte resuscitat mediatic la cote grotești), Berezovski îl recrutează pe Baranov și propune fabricarea unui nou lider, pe noi coordonate ideologice ordonatoare. Împreună cei doi îl vor impinge în față pe neîncrezătorul taciturn Vladimir Putin, șeful FSB, cu un discurs convingător de misionar. Doar că Vladimir Putin, departe de rămâne doar o marionetă trasă de pârghiile mogulilor media, va lua inițiativă și atitudine și va ocupa poziția de autocrat nemilos, devenind liderul de temut, înconjurat de o aură misterioasă, amenințătoare în spiritul dictatorilor, într-o atmosferă în care nimeni nu e de înlocuit și în care liderii devin inevitabil canibali chiar și față de aliații care i-au adus la putere. Prin mărturia lui Baranov, Giuliano da Empoli descompune speculativ cutia neagră a ascensiunii lui Putin și relevă strategiile antrenate pentru impunerea sa într-o nouă eră a Rusiei, o eră dictatorială care are obligatoriu nevoie de un dușman (astfel că orice manifestare opoziționistă e încărcată cu suspiciune ostilă occidental), mult cinism și calcul politic și mai ales cea mai mare amenințare pentru democrație: strategia cumulării de opoziții, pentru dizolvarea nevoii de consens rațional (sunt câteva pagini în care Baranov, aflat încă în grațiile lui Putin, evocă cheia în care Rusia alege să dividă și să cucerească subversiv adversarii: încurajarea constantă a contradicțiilor într-o societate, fără alt scop decât anularea sensului dialogului și menținerea unei tensiuni confuze și obositoare în același timp).

Așa cum aminteam romanul lui da Empoli, „Magul de la Kremlin”, prin plauzibilitatea sa potențată retoric convingător de noua ideologie reconstruită de autorul italo-elvețian, de demascarea aparențelor discursive care ascund calcule politice machiavelice, fascinează și stârnește revolta în același timp în cititor. E un roman care ne amintește, printre altele, cât de aproape am fost și noi de un destin similar Rusiei (dacă mașinăria mediatică s-ar fi aliat cu PRM-ul lui Corneliu Vadim Tudor la alegerile din anul 2000) și cât de viu și de seducător este pericolul populismului.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.