Un citat atribuit lui Nietzsche spune: ceea ce nu te omoară, te face mai puternic. E dictonul după care s-au călăuzit generații întregi, în vremurile în care suferința psihică și impactul ei timpuriu, din copilărie, erau mai puțin înțelese, în vremurile în care societatea punea mare accent pe caracter, pe capacitatea de a rămâne neclintit emoțional în fața provocărilor, de a le face față cu dârzenie. În această optică, devenită naivă astăzi, dacă nu chiar potențial distructivă, oamenii sunt pur și simplu întăriți de experiențele adverse și, atâta timp cât au reușit să le supraviețuiască într-o formă sau alta, dezvoltă spontan un soi de înțelepciune sau resurse adaptative folositoare și pentru viitor. Desigur, în practică, lucrurile depind foarte mult și de context și de resursele prealabile pe care le are cel care se confruntă cu o dificultate. În anumite cazuri o adversitate ar putea fi întăritoare, ar putea fi un obstacol care ne calibrează și ne îmbogățește. În alte cazuri, cu precădere în momentele de mare vulnerabilitate (cum ar fi copilăria) experiențele adverse de o mare intensitate devin mai degrabă copleșitoare, ne stimulează strategii de supraviețuire extreme, eficiente pe moment, dar care se vor dovedi rigide, dezadaptative și dizarmonice mai târziu, chiar și după ce experiențele respective au fost depășite.

Despre înfrângerea acestui mit, al puterii inevitabile a supraviețuitorilor, despre felul în care rănile timpurii își lasă amprenta în viața de adult, despre legăturile durabile, cu două fețe ale tandreței și violenței ne vorbește romanul scris de Camelia Cavadia, „Măștile fricii”, publicat la Editura Trei.

O poveste care sper să creeze un loc durabil în nișa literaturii cu valențe psihologice autohtone (așa cum a promovat și Petronela Rotar în romanele ei), pledantă indirect pentru necesitatea și importanța psihoterapiei (de care românii au încă atâta nevoie), povestea Cameliei Cavadia este cea a unei familii mutilată de traumă psihică, transgenerațional.

Debutul poveștii este unul abrupt și aparent cathartic: trei frați (Ema, David, Sofia) împreună cu mama lor asistă la înmormântarea celui care le-a fost tată, respectiv soț. Înmormântarea oferă prilejul unui doliu dar, în același timp pare ceva eliberator. Căci Barbu, personajul masculin decedat pare să fi fost un adevărat patriarh –tartor, abuziv atât fizic cât și psihic cu întreaga familie pe care o lasă în urmă. Ema și Sofia par să trăiască totuși sentimente ambivalente în legătură cu dispariția celui care le-a fost părinte, David pare cel mai înverșunat și detașat (și așa cum vom afla ulterior, pare să fi fost și cel care a suferit sistematic de pe urma violenței paterne), iar mama celor trei pare cea mai explicită emoțional în ceea ce privește regretul dispariției soțului.

Ajunși adulți aparent funcționali, cu o viață autonomă, povestea familiei marcate se developează la persoana I, din perspectiva personajului feminin. Încă de tânără, Ema pare să ducă o viață dublă: o fată performantă academic, consecventă, perseverentă, dar cu o viață de noapte promiscuă, etanșă emoțional și însetată de validarea sexuală pe care i-o oferă bărbații. Doar un comportament dezinhibat, exploratoriu de tinerețe? Ai crede că da, într-o primă fază, căci lucrurile se schimbă după ce îl întâlnește pe Victor, un bărbat care se îndrăgostește de ea și care o caută și o curtează insistent, devenindu-i apoi partener pe termen lung.

Alături de Victor, Ema primește grijă, validare, afecțiune, dar ea nu pare să fie prea bine familiarizată cu trăirea acestor expresii emoționale pozitive și își pune singură la îndoială sentimentele pentru el, în timp ce busola internă o îndreaptă spre un alt bărbat, cu care are o aventură. Apăsată de vinovăție, de asimetria dintre valul pasional cu amantul și implicarea incertă alături de soț, copleșită apoi și de pierderea unei sarcini, Ema va deveni mai conștientă de vulnerabilitățile ei, mai ales în relație cu cei doi copii pe care îi are cu Victor. Ecourile copilăriei abuzive, în care a fost martoră la violențele și exigențele copleșitoare ale tatălui vor deveni apoi mai clare în pasajele care intercalează prezentul narativ iar cititorul va explora cu ușurință câteva conexiuni în acest sens. În ciuda faptului că își întemeiază o familie și pare relativ stabilă, Ema se simte cuprinsă de o frică pe care cu greu și-o explică și remarcă felul rece și uneori intolerant în care se comportă cu proprii ei copii. E o mamă care nu lasă garda jos, ca și când s-ar păzi de o mare vulnerabilitate, ca și când acel amestec de frică și vinovăție care vine din trecut nu poate fi privit în ochi și nu poate fi tolerat nici la alții, atâta timp cât prezența sa e anticipată ca fiind copleșitoare.

Moștenirea dizarmoniilor emoționale din copilărie e trăită și de ceilalți membrii ai familiei Emei. David trăiește cu sentimentul hiper-responsabilități față de surorile sale, după ce a fost la rândul său torturat de exigențele absurde ale tatălui său (care se aștepta de la el să ia doar nota 10 la școală și îl pedepsea fizic în consecință, într-o manieră sistematică și brutală), e hipervigilent (până aproape de paranoia) în ceea ce privește orice sursă de pericol la adresa lor și răspunde imediat, dezlănțuit cu multă furie și agresivitate. Conținută parțial, izvorâtă din neputința în fața unui părinte abuzator, furia lui David se va revărsa mai târziu, în viața adultă, într-un episod la limita decompensării psihice. Aparent cea mai echilibrată figură, dar și cea mai misterioasă, Sofia își alege un partener care ridică celorlalți semne de întrebare, evitând constant să vorbească despre sentimentele ei și despre viața relațională. Sofia evită să îl ia de soț pe George și apoi îl părăsește (sau nu?) brusc într-o zi.

Cei trei frați poartă așadar și la vârsta adultă măștile fricii, cameleonice, sub forma vigilenței, evitării, agresivității, măștile care i-au ajutat să supraviețuiască în copilărie, dar care devin greu de dezlipit în viața de adult, pentru că nu cunosc strategii alternative de a interacționa cu semenii, nu sunt pregătiți să fie văzuți așa cum sunt. Cei trei sunt în același timp chinuiți, dar și legați prin fire invizibile de experiențele fondatoare violente pe care le-au traversat. Și nu sunt singurii. În ultima parte a romanului „Măștile fricii”, Camelia Cavadia dă voce mamei și, prin ea, și poveștii tatălui pentru a ilustra cum trauma sare de la o generație la alta.

Mama celor trei fuge de o nefericire familială într-o căsnicie pe care o visează salvatoare, în vreme ce soțul ei a fost un copil marginalizat, puțin văzut de proprii săi părinți, foarte sensibil la desconsiderare și cu o nevoie imensă de a fi iubit pe care nu știe însă să o exprime. O căutătoare a unui soț providențial care și-a asumat iubirea casnică drept o misiune care trece peste tot (inclusiv peste suferința copiilor) întâlnește un personaj masculin care nu știe să primească afecțiune deși are nevoie de ea. Răni complementare care sădesc mai departe traumă.

Ce se va întâmpla cu cei trei frați? Care va fi deznodământul tensiunilor cumulate, originare din aceste răni timpurii? Vă rămâne să descoperiți. Învingătorii din copilărie, supraviețuitorii sunt de fapt adulți fragili, neîntregiți care, într-o primă etapă nici măcar nu pot sta alături de vulnerabilitatea lor, chiar și parțial conștientizată. Aici apare pledoaria indirectă și subtilă a Cameliei Cavadia pentru psihoterapie. Căci personajele ei par blocate într-un prezent care a fost sabotat cu mult timp în urmă. Doar dispariția fizică a torționarilor, doar evocarea faptică și conexiunile raționale, consolările supraviețuitorilor, nu sunt suficiente pentru echilibrare în prezent și pot întări mai departe consecințe dureroase. În asta constă parcursul laborios terapeutic: a ajunge în punctul de a putea accepta emoțional aceste răni, parcurs pe care personajele romanului „Măștile fricii” au doar șansa să se înscrie, fără să îl atingă cu adevărat.

Povestea Cameliei Cavadia rezumă sintetic povestea multor familii din România contemporană, în care abuzurile trecute cu vederea și transformate mai apoi în virtuți de supraviețuitor ascund de fapt răni adânci. Asemenea răni au nevoie să fie măcar ameliorate, sunt răni care nasc alte răni în generații care astăzi au șansa să învețe să le gestioneze altfel, în psihoterapie, fără să mai predea ștafeta traumatică.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.