Literatura din vest, cu atât mai pregnant în SUA, a individualizat un gen de roman (cu un corespondent cinematografic), o subspecie a literaturii polițiste/thriller, numită court-room-drama în care cititorul devine martorul judecării unui caz complicat de infracțiuni, de obicei o crimă. Premisele, mai ales pentru literatura americană dar nu numai, sunt favorabile narativ, atâta timp cât, pe lângă misterul unei anchete, pe lângă suspansul cântăririi vinovăției și a reconstituirii faptelor, apare și elementul retoric. Pledoariile și abordările avocaților sunt esențiale, măiastru cizelate, atâta timp cât ele sunt menite să convingă nu doar un judecător cu experiență, ci mai degrabă 12 oameni obișnuiți, adică jurații, de vinovăția sau nevinovăția celui judecat. Dramele de tribunal devin interesante, tocmai pentru că cititorul ar putea foarte bine să fie unul dintre jurații care asistă la rândul său la proces, fiind implicat în stabilirea verdictului, trăind senzația că este imersat de fapt în acțiune și că pledoariile îi sunt adresate și lui în aceeași măsură.

Despre romanul lui Angie Kim, tradus și publicat în limba română de Editura Creator am auzit că ar fi la bază o asemenea court-room-drama. Așadar, când m-am apucat să îl citesc, m-am așezat confortabil în poziția juratului de formă, gata să mă bucur de plăcerea jocului de-a verdictul, sub schimbul de replici acide și contorsionările argumentative ale avocaților. Am avut o surpriză plăcută, când am realizat că „Miracle Creek” este mai mult de atât. Nu întâmplător, romanul de debut al fosti avocate americane, de origine coreeană a fost primit cu mult entuziasm de critică și cititori, pentru că această poveste depășește destul de mult convențiile genului și ne cufundă în viața personajelor, dincolo de sala de judecată.

Drama de tribunal cu care debutează destul de brusc romanul devine o platformă de explorare pentru subiecte contemporane complexe și dureroase precum statutul emigrantului, vulnerabilitățile parentale, problematica doliului, provocările îngrijirilor persoanelor cu dizabilități, criza matrimonială. În același timp, romanul lui Angie Kim repune în discuție dileme legate de minciună și sinceritate, atât în expresia lor în viața publică, în spețele legale, dar mai ales în viața privată și de familie.

Povestea lui Angie Kim e centrată de procesul lui Elizabeth Ward, mama lui Henry Ward, acuzată că și-ar fi ucis copilul suferind de o tulburare de spectru autist, în contextul expunerii acestuia la un tip de terapie controversat: HBOT, terapie cu oxigenare hiperbară. Acest tip de terapie este asigurat de familia Yoo, în „Miracle Creek” Virginia. Migranți din Coreea, ajunși în SUA, Pak și Young Yoo au amenajat o cameră de oxigenare hiperbară în hambarul din spatele casei lor, supranumit și submarinul miraculos, care oferă un tip de terapie cu adresabilitate largă (ea presupune stimularea troficității țesuturilor, cu potențial ajutor pentru o gamă largă de afecțiuni, de la cei cu tulburări neurologice și până la infertilitate). În această cameră, pacienții primesc oxigen la presiune atmosferică mai mare decât în mod normal cu ajutorul unor căști, într-o încăpere specială, pe o durată fixă de timp. La ședințele submarinului familiei Yoo participă personaje ale poveștii, Kitt, Theresa, Elizabeth, mame de copii cu diverse dizabilități mai ales din sfera deficitelor neurologice și psihice (cu paralizie cerebrală, cu sechele neurologice după infecții sau cu tulburări de spectru autist) dar și un medic, Matt, la insistențele soției sale Janine (implicată în proiectul HBOT), pentru gestionarea problemelor de fertilitate. La ultima ședință din submarin are loc un incendiu și o explozie în urma căruia una dintre mame, Kitt, dar și Henry, fiul lui Elizabeth, decedează, iar mai multe persoane sunt rănite.

Acesta este practic punctul de pornire al romanului, iar Angie Kim ne poartă prin 4 zile ale procesului, abordate în capitole distincte, din care nu vor lipsi răsturnările de situație. Inițial, primele detalii dezvăluite o indică pe Elizabeth drept cea mai probabilă autoare a tragediei: o mamă care nu mai suportă îngrijirea unui copil cu dizabilități și preferă să îl sacrifice, regizând un context mortal – iată deja un subiect inconfortabil, problematic și sensibil pentru jurați și pentru cititori. Pe măsură ce autoarea dă glas personajelor, le explorează trecutul și viața de dincolo de sala de judecată, se vor ridica, măcar pentru cititorul aflat într-o poziție privilegiată, o mulțime de îndoieli și suspiciuni. Pe de o parte, sunt martori care surprind alte personaje la momentul imediat anterior producerii exploziei, în circumstanțe discutabile. Pe de altă parte, un grup furios de părinți a protestat și a amenințat submarinul terapeutic al lui Pak, considerat a fi mult prea nesigur și un potențial pericol pentru copii. Nu în ultimul rând, câteva personaje cheie: de la familia Yoo și până la cuplul Janine și Matt par să aibă ceva de ascuns, par să nu reușească să-și potrivească declarațiile în tribunal cu acțiunile pe care le-au desfășurat înaintea exploziei. Aceste personaje cântăresc la început părtinitor faptul că detaliile minore pe care nu le expun în tribunal, chiar dacă ar reconstitui puțin diferit situația, nu ar putea întoarce mersul judecății prea mult, dar ar cauza o intruziune nedorită în viața privată.

Cât de puțin contează însă aceste detalii? Cât de legate sunt aspectele care țin de relațiile familiale, criza intimității unui cuplu, dificultățile adaptative, vulnerabilitatea parentală cu un lanț cauzal al unui incident mortal? În fond, în sala de judecată sunt de interes doar faptele indiscutabile (răzuite cu briciul lui Ockham, adică principiul conform căruia cele mai simple și mai la îndemână explicații sunt mai de încredere). Pe de o parte însă, așa cum ne demonstrează un court-room-drama respectabil, faptele pot fi însă o chestiune de decupaj avocățesc. Cei doi reprezentanți juridici din proces chestionează martorii folosind diferite trucuri pentru a rearanja elementele în favoarea clienților lor. Când ai impresia că o chestiune a fost tranșată, avocatul celeilalte părți vine și o deconstruiește cu abilitate. Fiecare își are partea lui de dreptate, iar prețul convingerii juraților e legat până la urmă de detaliile antrenate în discuție, menite să însămânțeze noi îndoieli sau să întărească alte corelații, după caz. În acest sens, romanul lui Angie Kim se achită la înălțimea de a livra spectacolul sălii de judecată (autoarea a fost, la rândul ei, avocat pledant și are o experiență în acest sens).

Dincolo de intriga procesului și de răsturnările de situație, Angie Kim ne invită să privim în intimitatea complicată a participanților. Matt și Janine trec printr-o criză personală a dificultății de a avea un copil. În timp ce Janine, îl înstrăinează pe Matt instrumentalizându-l mecanic în efortul reproductiv, căutând să profite deopotrivă material și personal din inițiativa afacerii lui Pak, Matt e vulnerabil să găsească o evadare și să-și revalideze masculinitatea, nu în cele mai rezonabile forme, chestionându-și vulnerabilitățile sexuale. Pe de altă parte, familia Yoo, puternic marcată și ea de accident, după ce Pak e țintuit într-un scaun cu rotile, iar Mary, fiica sa, și-a revenit cu greu din comă, se află pe marginea prăpastiei: Pak e de părere că sacrificiul făcut de el e suficient pentru a justifica acoperirea detaliilor anchetei, astfel încât familia să fie avantajată în a obține banii de la firma de asigurări. Însă Young e torturată de cumulul de minciuni pe care le descoperă și care reduc credibilitatea unei căsnicii longevive. Explorarea trecutului familiei Pak aduce în atenția cititorului dificultățile vieții de migrant, ne ajută să înțelegem miza pentru care Pak, un familist convins, e dispus să lupte până la capăt. În fond, el e cel care a hotărât să își trimită familia în SUA, rămânând un timp singur în Coreea de Sud (alături de alți bărbați care au făcut la fel, porecliți gâscani singuri), zbătându-se apoi pe toate căile pentru prosperitate și pentru un viitor mai bun pentru fiica lui Mary. Dar Mary se adaptează greu și nu poate îndeplini așteptările entuziaste ale tatălui ei, criticându-și mama în același timp pentru pasivitatea cu care i-a acceptat proiectele de viață cu prețul dezrădăcinării. O fiică frustrată și inadaptată, cu traume nemărturiste părinților, o soție care devine tot mai furioasă pe bărbatul ei ce se încăpățânează să mintă și un soț care vrea să-și protejeze familia cu prețul dezintegrării morale și a constrângerii libertății. Fiecare are o contribuție la tragedia judecată, dar cât contează și în ce fel? Și care mai poate fi calea de reconciliere când tăinuirile (a căror greutate și dificultate o înțelegem) ar putea costa destinul unui alt om? Un alt om care, la rândul lui pune în balanță, prețul sincerității: merită o abordare a adevărului care răscolește sensibilități și e susținută de scamatorii avocățești, riscând să expună umilinței publice și să complice viața altora? Mizele sunt mereu mari și greu de tranșat în romanul lui Angie Kim.

De departe cea mai sensibilă temă abordată de Angie Kim este cea a maternității și a contradicțiilor cumulate în complexa și dificila sarcină a îngrijirii copiilor cu dizabilități. Prezența /absența și relația copiilor cu părinții sunt de fapt teme recurente în romanul lui Kim. Matt și Janine suferă că nu au un copil, în vreme ce Elizabeth sau Kitt suferă altfel, pentru că au copii născuți cu un deficit de dezvoltare, în vreme ce o altă mamă suferă pentru că a avut un copil normal, iar apoi fiica ei s-a dezintegrat psihic și fizic după o infecție gravă. A fi părinte e un statut în care unii caută refugiu, în care unii simt siguranță, în care unii simt o povară sau o exasperare. Sau toate la un loc sau pe rând. Dacă îngrijirea unui copil ce se dezvoltă normal aduce cu sine provocări și îi duce uneori pe părinți la pragurile suportabilității , solicitând anumite renunțări, multă răbdare și responsabilitate, îngrijirea unui copil cu dizabilități (chiar și atunci când ea devine o rutină) te împinge cu adevărat la limită. Recompensa naturală a construcției unei relații reciproce mamă-copil e puternic afectată în acest caz și totuși părinții se adaptează, iar copiii, indiferent de dizabilități, sunt tot copiii lor. Doar că această realitate ascunde însă specii de dureri și sacrificii care nu sunt atât de transparente pe termen lung și pe care Kim le scoate în evidență pe parcursul poveștii: de la sentimentele hiperprotectoare, la singurătate, la furie și nevoia de răzbunare, la izolarea și separarea de părinții obișnuiți și până la relația oarecum simbiotică, în care se proiectează mai apoi o ambiție a ameliorării, o adevărată cruciadă de neoprit. Inclusiv relația dintre mamele acestor copii e interesantă: ele alcătuiesc un grup mult mai compact, mai strâns decât în cazul mamelor de copii fără dizabilități dar și cu o rivalitate din umbră mai durabilă.

Fără să devină sentimentală sau să apeleze la clișee dramatice facile, Angie Kim atinge note sensibile și ne catalizează propriile reacții față de personajele credibile pe care le construiește, tocmai pentru că ne plasează, progresiv în sânul dilemelor pe care acestea le trăiesc, ne facilitează accesul la mizele lor și la istoricul lor, pe fondul unei situații delicate în care fiecare are câte ceva de pierdut. Pe un schelet de court-room-drama, Angie Kim pune în mișcare o altfel de dinamică, cu ajutorul „mușchilor”, „articulațiilor”, „vaselor” și „nervilor” care dau adevărata viață a poveștii, cu ajutorul unor problematici mai complexe, toate tensionate de problema etică a prețului sincerității. Uneori, dreptatea nu este neaparăt reparatorie pentru o suferință, ci ar putea, cel puțin într-o primă fază să o adâncească. Totuși, o doză de optimism se ascunde în cele din urmă în acest labirint gri moral al personajelor care vă vor stârni reacții de polaritate opusă, în care nu există buni și răi, vinovați și nevinovați în sensul tare al cuvântului, ci mai degrabă oameni care își caută acordul interior și pentru care prețul și culoarea dreptății s-ar putea să fie altele decât cele stabilite prin decizia juriului.

„Ca și în cazul tuturor celorlalte lucruri, gelozia era împinsă la extreme în lumea mamelor de copii autiști care era dintr-odată cea mai cooperantă și competitivă lume pe care o cunoscuse vreodată, una în care mizele jocului chiar contau – nu la ce colegiu vor merge copiii, ci însăși supraviețuirea lor în societate: dacă vor învăța vreodată să vorbească, dacă se vor muta vreodată din casa ta și cum se vor descurca după ce vei muri. Spre deosebire de lumea obișnuită, atunci când reușita copilului altcuiva înseamnă eșecul propriului tău copil, împărtășirea experiențelor, ajutorarea și sărbătorirea succesului altora erau resimțite mult mai intens și mai complex, pentru că progresul făcut de alt copil însemna că există speranță pentru propriul tău copil, dar însemna și o presiune suplimentară asupra ta să reziști să îți susții copilul”.

Articol realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea