Mircea Cărtărescu s-a născut pe 1 iunie 1956, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti în anul 1980. În prezent este profesor dr. în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Este poet, prozator, eseist, critic literar şi publicist. A publicat 39 de volume traduse în peste 22 de limbi. Cărțile sale au primit, pe lângă premii naționale, 15 premii internaționale dintre cele mai importante. Cel mai recent este Premiul FIL pentru Literatură în Limbi Romanice, Guadalajara, 2022. Cel mai recent volum este romanul „Theodoros”. Mircea Cărtărescu este cel mai cunoscut și mai tradus scriitor român. Recent, publicația New Yorker a menționat romanul „Solenoid” (tradus în limba engleză în SUA la Editura Deep Vellum) drept una dintre cele mai valoroase cărți ale anului 2022.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Cărtărescu, ne-ați arătat „de ce iubim femeile”, ei bine, vă întreb de ce credeți că iubim literatura? Ce ne face ea?
Mircea Cărtărescu: E foarte greu de răspuns la aceste întrebări, atâta vreme cât însăși dragostea, orice fel de dragoste, ne scapă printre degete: e un drog? o adicție? o fericire? o damnare? Nu știm ce este, sau mai curând putem răspunde cu cuvintele Sfântului Augustin: „Ce e timpul? Dacă nimeni nu mă-ntreabă, știu. Dacă mă-ntreabă cineva, nu știu”. Știu ce e pentru mine literatura, dar mi-ar fi greu s-o explic pentru altcineva. Kafka îi scria logodnicei sale Felice Bauer: „În definitiv, eu sunt numai și numai literatură”. Am fost și eu vreme de cinci decenii numai literatură. E greu să-i spui cuiva: „Orice văd și aud, orice cuvânt iese din gura mea se schimbă pentru mine instantaneu în literatură”, cu sensul că în spatele minții mele pândește mereu mintea scriitorului care exploatează toate senzațiile și toate gândurile mele în vederea unei viitoare pagini scrise. Dar acesta e adevărul. Aș putea spune simplu: „De-a lungul vieții mele, literatura a fost totul pentru mine”, uneori un tot cu intensitatea halucinantă a Aleph-ului borgesian.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Știm de la dumneavoastră că „scrisul nu e o profesie, e o vocație”, dar nu sunt lămurit pentru ce și pentru cine scrieți. În volumul de versuri recent, „nu striga niciodată ajutor” (care mi-a plăcut foarte mult), la pagina 7, sunt următoarele trei versuri: „nu scriu pentru mine/ nici pentru tine/ nici pentru sine”. Ce este scrisul pentru Mircea Cărtărescu?
Mircea Cărtărescu: O meserie, o artă și o credință similară celei religioase. Toate cele trei dimensiuni trebuie să apară strâns împletite-ntre ele pentru ca scrisul să-mi iasă așa cum vreau. Într-o povestire a lui Salinger, doi frați din familia Glass, Seymore și Buddy, merg la oficiul de recrutare. Acolo li se dă un formular în care trebuia trecută și profesia. Buddy scrie la acea rubrică „scriitor”. Seymour, profetul și poetul familiei, începe să râdă: „De când e scrisul profesia ta? Eu credeam că e religia ta”. Am mai spus-o: o carte adevărată nu e doar un produs artistic, ci topește în ea toate experiențele posibile unei ființe omenești la toate nivelurile sale: etic, estetic, existențial, mistic, realist fotografic, oniric, parabolic etc.. Esteticul rămâne însă aerul în care ea respiră. Dacă o carte nu e bună estetic vorbind, toate mesajele ei, posibile și imposibile, se duc de râpă.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Pentru mine sunteți un proustian, iar perspectiva în care tratați romanul este una poetică. Doar astfel are sens (pentru mine) introspecția, subiectivitatea, arheologia viselor. Ei bine, dacă a avea o interioritate strâmtă este o mare sărăcie și vulnerabilitate, cât există (invers) riscul de a te pierde în sine, de a te rătăci într-o viață interioară prea bogată? Cât se poate să nu mai vrei să te întorci? Există pentru artist pericolul autoautizării?
Mircea Cărtărescu: Autoautizare? Există cuvântul ăsta în românește? Nu l-am mai auzit, dar îmi aduce aminte de Heauton Timorumenos al lui Terențiu, de unde a supraviețuit dictonul: „Sunt om și nimic din ce e omenesc nu mi-e străin”. Okay, spun și eu ca Terențiu că am cunoscut tot ce e omenesc, și printr-o lungă practică literară mi-am dat seama că omenescul e pur și simplu inepuizabil ca subiect literar. Oricât am scrie, omenescul pe care-l putem pune-n scris e un strop într-un ocean, fie că scriem un haiku, „Mahabharata”, sau „În căutarea timpului pierdut”. Nu există riscul să epuizăm toate temele, motivele, poveștile sau jocurile de cuvinte. Mă numiți proustian, dar ce-are a face proustianismul cu Levantul, cu poemele mele, cu Enciclopedia Zmeilor și, până la urmă, cu orice carte a mea? Proust nu m-a impresionat niciodată cum au făcut-o Kafka, Sabato, Pynchon și chiar Thomas Mann. Sau Virginia Woolf. Nu, nu cred că sunt proustian mai mult decât X-ian, unde X e fiecare dintre cei câteva mii de autori pe care i-am citit. Datorez câte ceva fiecăruia, și totuși încerc să fiu eu însumi, obiectiv/subiectiv, realist/fantastic, profesionist/artist și cum mai doriți.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Pe o aceeași linie mă gândesc, de exemplu, de ce scrieți cărți atât de groase? Nu descurajează? Dacă cititorul nu reușește din prima imersiunea? Noului roman Theodoros de pildă, i-ați dedicat aproape 650 de dimineți (scrieți numai dimineața). Cum reușiți, cu o așa lărgime de spațiu, să evitați „burțile” textului?
Mircea Cărtărescu: De ce e viola mai mare decât vioara, violoncelul mai mare decât viola și contrabasul mai mare ca violoncelul? Nu pentru că fiecare dă un sunet diferit? Mărimea unei cărți e o figură de stil. Nu o alegi tu, cartea însăși alege cât de mare să fie și ce ton să dea. Cu cât e o carte mai amplă, cu atât tonul ei devine mai grav. Sunt lucruri pe care le poți spune într-o poezie sau într-o schiță, altele într-o nuvelă, altele într-un roman, în fine altele într-o trilogie. Cum ar fi fost ca Ulysses al lui Joyce să aibă doar 50 de pagini? Cât de puternică ar fi fost umanitatea din Frații Karamazov, concentrată într-o sută de pagini? Eu am scris multe volume de poezie și de povestiri foarte scurte. Am scris și cărți foarte lungi. Substanța cărții dictează lungimea ei, peste capul autorului. Cât despre burți, aș spune că „burțile” lui Broch sunt de zece ori mai interesante decât austeritatea lui Hesse. Ce dacă sunt burți? Și femeile însărcinate au „burți”, în care se află cele mai prețioase făpturi din lume.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Apropo de Theodoros, de ce este el cel mai solicitant volum de până acum (ați declarat acest lucru)?
Mircea Cărtărescu: Nu a fost deloc cel mai solicitant, fiecare carte m-a solicitat la fel de mult, dar în moduri diferite. E adevărat că aici problemele de construcție și de obiectivare au fost mai mari, fiindcă un roman „istoric”, chiar și pseudo-istoric, are nevoie de muncă mai multă decât unul confesiv sau pur fantastic. Lumea e cum e, n-am inventat-o noi, și dacă vreau să ancorez în realitatea ei, trebuie să știu și cum se prezintă ea în fiecare moment, și cum funcționează. Am scris despre Etiopia: trebuia să știu lucruri obiective despre acea țară la diferite epoci istorice: unde locuiau, ce beau și mâncau oamenii de acolo, cum se îmbrăcau. La fel pentru foarte multele lumi ale acestui roman. Asta înseamnă că enciclopedia mea interioară a trebuit să fie mai extinsă decât cea necesară altor romane ale mele. Ca să continuu metaforele muzicale, dacă Travesti a fost o sonată, Theodoros e un concert pentru pian și orchestră necesitând zeci, poate sute de muzicieni, fiecare cu instrumentul său.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Apoi, de ce ați simțit nevoia să vă întoarceți la aceeași rădăcină cu Levantul? E o revenire a poftei de viață, o recuperare a acelui „a la legere” după depresia endogenă pe care ați traversat-o în pandemie (și care se regăsește în Solenoid, Melancolia și „nu striga niciodată ajutor”)? În plus, dacă „Melancolia” are atmosfera picturii lui Giorgio de Chirico, cu ce pictură se potrivește Theodoros și ce muzică ar trebui să auzim când o citim?
Mircea Cărtărescu: Păi am reluat parțial lumea din „Levantul” pentru că… mă simt cu adevărat levantin. Mi-am făcut testele ADN: jumătate din genele mele provin din Grecia și sudul Italiei, adică din Levant. Când eram copil, visam corăbii înainte să știu ce e o corabie. Prima carte care m-a uimit și m-a umplut de lumină a fost Toate pânzele sus! unde un capitol se numea „La porțile Levantului”. În Theodoros, unul dintre cele mai puternice sentimente este dragostea pentru mări și oceane. Jumătate din carte se petrece pe ape, mai cu seamă în Arhipelagul grecesc, dar și în preajma țărmului israelian, adică tot în Levant. Și, da, „Theodoros” înseamnă însănătoșirea mea sufletească după ani de suferință teribilă, adusă de Covid, izolare, înaintare în vârstă și multe altele. E o carte luminoasă, ecumenică, plăcută la lectură mai mult, cred, decât tot ce-am scris până acum.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Cărtărescu, cum se vede literatura română de pe acoperișul lumii literare și din discuțiile pe care le aveți cu marii scriitori ai lumii pe care i-ați cunoscut? Să aibă dreptate domnul Bruno Mazzoni că „literatura română are o prezență în plan european și mondial cu totul relevantă”?
Mircea Cărtărescu: Eu nu citesc literaturi, precum Călinescu, eu citesc cărți. Când citesc o carte nu mă interesează dacă autorul e chinez sau francez sau mongol, dacă trăiește acum sau a trăit acum o mie de ani. Tot ce mă interesează e dacă e un bun scriitor sau unul prost. Nu prea cred în literaturi naționale, chiar dacă spiritul limbilor diferite îți poate influența scrisul. Oamenii citesc autori, nu reprezentanți ai unor culturi naționale. Când mă-ntrebați cum se vede literatura română în lume, eu mă-ntreb cine este acest „se”: cine o vede? Cui îi pasă dacă eu sunt român, arab sau estonian? Literatura e un sport individual, nu colectiv. Ești bun? Exiști. Nu ești bun, nu exiști, fie că ești american, francez sau uruguayan.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Pe de altă parte între dumneavoastră și restul scriitorilor români este o mare distanță. Sunteți unicul care joacă constant în această superligă (traducerile și cele 15 premii literare internaționale sunt o dovadă). Vă simțiți un deschizător de drumuri? Un dătător de speranță? Cum i-ați călăuzi pe cei ce ar vrea să vă urmeze? Care sunt, în principal, pașii?
Mircea Cărtărescu: Acum sunt destui autori de-ai noștri traduși ca să se vadă că traducerile nu fac minuni. Dacă ești prost în românește, nu vei fi mai bun în franceză sau engleză. Cei buni, ca Matei Vișniec sau Tatiana Țâbuleac, au succes real. Alții-și trec traducerile la CV și cu asta se aleg. Eu am început acest drum în 1993, când am avut prima carte tradusă. Asta înseamnă 30 de ani în care, cu o lentoare de melc, numele meu și-a croit drum în literatura lumii. Nu mi-am făcut niciodată vreo iluzie. Nu mi-am dorit niciodată să vând milioane de volume și să fiu pe buzele tuturor, din vest în est. N-am mișcat niciodată un deget pentru „cariera” mea literară, în afară de degetele cu care țin pixul. Vreau să scriu constant cu aceeași putere, e singura mea ambiție. Restul e la cheremul hazardului.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Cu siguranță aceste premii sunt necesare, dar sigur nu și suficiente. Ele înseamnă însă, în afară de confirmare, și bani și călătorii. Premiul Internațional FIL de Literatură în Limbi Romanice, care vă va fi înmânat pe 26 noiembrie, anul acesta, laGuadalajara, înseamnă, dacă nu mă înșel, 150.000 de dolari. Ce cadou vă veți face din acești bani? Apoi, că am spus de călătorii, unde a fost locul cel mai fain în care v-ați dus pentru un premiu?
Mircea Cărtărescu: Prestigiul unui premiu literar e dat mai întâi de lista scriitorilor care deja l-au primit. Dacă, așa cum e cazul Premiului FIL, vezi pe listă nume ca Nicanor Parra, Antonio Lobo Antunes, Claudio Magris, Enrique Vila-Matas sau Emmanuel Carrere, poți fi sigur că e vorba de un premiu mare. Banii contează și ei, dar nu chiar ca în tenis. Suma pe care-ați menționat-o pare mare (chiar și este, cred că nici J.K. Rowling n-ar disprețui-o), dar sunt în literatură premii și mai mari (știați că Nobelul e doar al patrulea premiu literar ca valoare financiară?). Eu n-am ce cadou să-mi fac cu ei, de mult nu-mi mai fac cadouri, dar, la notele de plată pentru căldură de anul ăsta, nici n-aș zice că-mi strică.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Cărtărescu, schimbarea asta de paradigmă de la tipar la digital va influența și felul în care se face literatura. Cum vă imaginați literatura viitorului? Va fi interactivă, va fi scrisă de roboți, va fi ca un fel de facebook colectiv?
Mircea Cărtărescu: Da, va fi scrisă de roboți pentru roboți. Nici aici nu prea-mi fac iluzii. Sunt doar fericit că am apucat vremuri în care oamenii încă mai citesc. Ce va fi, nimeni nu știe, dar se poate prevedea după cum merg acum lucrurile. Cu gradul nostru de analfabetism funcțional, noi românii suntem în avangarda civilizației. Dacă rămânem pe loc și ceilalți avansează, curând vom fi oamenii cei mai culți din lume. Curând, cunoașterea alfabetului va fi considerată un semn de subdezvoltare. Ne va fi rușine că încă știm să citim.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Tot în volumul de poeme „nu striga niciodată ajutor” aveți la pagina 107 un poem în care apare întrebarea: „ce-o să ne aducă/ viitorul?/ dar trecutul?”. Haideți, vă rog, să răspundem. Oare ne vom reveni din sminteala asta de sfârșit de civilizație sau, în viitor, vom trezi și alte sminteli?
Mircea Cărtărescu: Hei, nu sunt profet! De unde să știu eu ce va mai fi? Tot ce pot spune e că suntem la răspântie. Ori ne păstrăm umanitatea, civilizația, democrația, cultura chiar și pe terenul ecranelor și-al rețelelor de socializare, ori ne scufundăm în barbarie (cea mai periculoasă, fiindcă tehnologizată) și păgânism. Tot ce pot spera e să mai găsim în noi un strop de prudență și înțelepciune.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Aș dori să încheiem cu femei, așa cum am început. Ei bine, cum este mariajul între doi scriitori? Avem exemple de tot felul, și bune și rele. În „nu striga niciodată ajutor” cele mai luminoase și înduioșătoare poemne sunt cele dedicate ei (paginile 21, 59, 81 etc.) ceea ce mă face să cred că, la dumneavostră, e chiar bine. Care e secretul?
Mircea Cărtărescu: Nu e nici un secret. Ioana și cu mine nu stăm împreună fiindcă suntem scriitori, ci fiindcă suntem prieteni. Mai mult nu e nimic de zis.
Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru libris.ro.
n.1973, la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. Aceeași filială îl premiază pentru evenimentul literar al anului (în 2015) și primește Premiul Cartea anului (în 2017 și 2019). A publicat, până acum, 8 volume de poezie, două cărți de dialog (cu Daniel Drăgan și cu Teodor Baconschi) și un volum de interviuri. Între 2007 și 2018 a inițiat și condus Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov. Este prezent cu cronici, poeme și interviuri în reviste literare.
