Mult așteptatul volum Mitul normalității. Trauma, boala și vindecarea într-o cultură toxică – Gabor Mate e o carte cu un mesaj profund uman care pledează pentru o abordare holistică a suferinței umane într-o societate cu două fețe: aparent prosperă, confortabilă și cu respect pentru demnitatea umană și totuși generatoare de suferință pe termen lung, prin constelația de mituri care îi fundamentează cadrul pe care ajungem să îl percepem drept normal.

În 2018 am parcurs volumul Pe tărâmul fantomelor înfometate, tradus în limba română la Editura Herald. Semnată de un medic de origine maghiară, despre care nu știam aproape nimic la acel moment, cartea lui Gabor Mate mi-a deschis un orizont mai optimist și mai empatic în ceea ce privește adicția, atrăgându-mi atenția la vulnerabilitatea universală a oamenilor la dependențe, la rolul pe care îl joacă experiențele afective și căutarea beneficiilor compensatorii în adicție. Lectura acelui volum nu doar că mi-a schimbat perspectiva asupra dependențelor, dar m-a și încurajat să aprofundez alte tipuri de pregătiri (mai degrabă nondirective și nonconfruntative) în dialogul cu pacienții suferind de asemenea probleme. Am continuat să îl urmăresc pe Gabor Mate, un profesionist care, deși nu are specializare de facto în Psihiatrie, are o experiență îndelungată cu pacienți din zone socio-culturale marginale, o experiență personală în gestionarea unui diagnostic psihiatric, adicții și traume și o imensă curiozitate actualizată riguros în ceea ce privește strategiile psihoterapeutice contemporane.

După ce am explorat substratul dificultăților emoționale și traumelor din spatele adicției, l-am urmărit mai apoi pe Gabor Mate în volumele care au fost traduse în limba română. În Minți împrăștiate, Mate a reliefat rolul fundamental al mediului (într-o perioadă în care cercetătorii sunt încă preocupați de markerii genetici) în ceea ce privește geneza și evoluția ADHD (tulburarea cu deficit de atenție și hiperkinetică) și felul în care funcționează stigma unei boli în societate. Mai apoi în Când corpul spune nu, Mate a urmărit costurile somatice ale stresului și factorilor psihologici și legătura indisolubilă (separată mai degrabă artificial de societatea occidentală) între minte și corp.

Pe măsură ce aceste cărți au ajuns la publicul larg și odată cu apariția documentarului, THE WISDOM OF TRAUMA, abordarea și perspectivele lui Gabor Mate au căpătat popularitate și au stârnit un interes tot mai mare atât din partea specialiștilor dar și a publicului larg.

În prelungirea acestei notorietăți dobândite și a analizelor deja publicate în care a propus regândirea adicției, apoi regândirea legăturii minte-corp în ceea ce privește boala și recepția stresului, mă așteptam la o carte umbrelă, o carte care să integreze într-un tot unitar concepția lui Gabor Mate asupra bolii și traumei în societatea contemporană. Volumul sinteză a apărut în toamna anului 2022 și lansarea sa a prilejuit o nouă vizită a medicului canadian în România, pe parcursul căreia Gabor Mate s-a întâlnit atât cu specialiștii în sănătate mintală, în cadrul unui curs organizat de Institutul pentru Studiul Traumei din București dar și cu cititorii care au venit cu sutele să îl vadă și să îl asculte.

Mult așteptatul volum Mitul normalității. Trauma, boala și vindecarea într-o cultură toxică e o carte cu un mesaj profund uman care pledează pentru o abordare holistică a suferinței umane într-o societate cu două fețe: aparent prosperă, confortabilă și cu respect pentru demnitatea umană și totuși generatoare de suferință pe termen lung, prin constelația de mituri care îi fundamentează cadrul pe care ajungem să îl percepem drept normal. Dar ce este normalitatea? O medie statistică a celor mai frecvente/acceptabile standarde la nivel societal? Un reper de care avem nevoie pentru a putea trăi împreună? Chiar și în societățile liberale în care nu mai există o autoritate centralizată care să ne dicteze sub sancțiunea legii felul în care ne trăim viața (atâta timp cât nu facem rău celorlalți), există însă imitație, exigențe, standarde pe care oamenii le pun în comun, pe care le folosesc ca repere în navigarea socială și instituțională.

Societatea normală a zilelor noastre este o societate centrată pe acumulare și consum, dominată de materialism, infuzată de tehnologie, densă în distracții, ecrane, oportunități. Competitivitatea, goana după experiențe, prestigiu social, ascensiune în carieră, actualizare de sine, presiunea educației și performanței cât mai de timpuriu, succesul și valoarea calculate în bani și notorietate sunt toate considerate firești. Aduc plăcere și validare socială și totuși ele vin cu un cost fizic și mintal.

Un cost prea mare pe care Gabor Mate îl sintetizează într-un singur concept: deconectarea de sine. Pretinsa normalitate care ne rafinează nevoile în cele mai imaginative feluri capitaliste nu întâmpină câteva nevoi fundamentale în viața adultă (precum nevoia de conexiune cu ceilalți) cât mai ales în copilărie, când vulnerabilitatea noastră e maximă. E vorba de nevoi precum atașamentul sigur, securitatea, experiența gratuită a jocului – nevoi care implică timp și prezență din partea părinților și care nu pot fi substituite sau umplute de vreun element tehnologic. Neglijarea acestor nevoi ne traumatizează în cele din urmă (Mate distinge între trauma minoră și trauma majoră, dar în esență ambele au un impact durabil asupra indivizilor în evoluție). Mediile aglomerate, ultradinamice, ultradistractibile ne mențin însă într-un climat de stres care ne impactează de timpuriu încă din perioada intrauterină.

Părinții stresați și absenți mental și emoțional, oricât de binevoitori ar fi, vor impacta mintea și corpul copiilor. Căci trauma dată de neglijarea nevoilor fundamentale se traduce în distorsionări psihologice în interacțiunea cu mediul și cu ceilalți dar și în reacții fizice.

Corpul și mintea pentru Gabor Mate sunt indisolubil legate, astfel că impactul stresului și al scenariilor de supraviețuire (prin care copiii caută să conserve relația cu adulții în mod natural, indiferent cât de problematică e) se vor simți mai târziu. Societățile contemporane cu normalitatea pe care o cultivă ne vulnerabilizează de mici, iar viețile pe care ni le construim ca adulți (chiar și cele încununate de succes social și material) sunt edificii fragile ale căror fisuri încep să se arate fie în dezechilibrele și disconforturile mintale fie în boli fizice. În această perspectivă, boala devine mai degrabă un element dintr-un proces, nu mai e doar un eveniment care apare și trebuie eliminat medicamentos-chirurgical, ci e mai degrabă un rezultat al unui context biografic și emoțional. Personalitatea, stilul de comunicare și de expresie emoțională (toate amprentate de traumele copilăriei) sunt elemente importante și în geneza bolilor pe care le considerăm pur fizice.

De fapt, boala, în perspectiva lui Gabor Mate devine un profesor, un mesager, un călăuzitor spre acele părți din noi care au avut de suferit. Medicul canadian ilustrează prin exemple și cercetări citate felul în care incidența diferitelor forme de cancer și de boli autoimune (patologii care au crescut în frecvență în ultimele decade) sunt legate de anumite profiluri de personalitate și stiluri de viață impregnate de dezideratele societății de consum. Pe lângă standardele interiorizate (legate de performanță, succes competitiv) la geneza bolii se adaugă stresorii sociali din inegalitățile economice, diferențele de gen, de rasă care încă generează discriminări, o cultură politică care promovează strategiile psihopatoide. Aceasta a doua idee, a faptului că boala e un prilej de reapropriere și explorare de sine este a doua idee esențială a volumului Mitul normalității.

Așadar, acceptând că probabil foarte mulți dintre noi suntem traumatizați (pe fondul vulnerabilităților din copilărie dar și pe fondul mediului social agresiv-competitive), că mintea și corpul sunt strâns legate și că boala este doar un semnal care să ne întoarcă spre acele părți din noi de care ne-am deconectat, cum putem gândi vindecarea? Ca un proces de reîntregire și recuperare de sine, ca un parcurs în care suntem invitați la un tip de autocunoaștere onestă, răbdătoare, emoțională prin ceea ce Mate numește compassionate inquiry.

E vorba de un exercițiu pe alocuri inconfortabil dar necesar pentru a ne apropia de părțile din noi rănite, sacrificate, neglijate (din rațiuni care au avut sens în perioada copilăriei, când nu aveam alternative). Dacă în copilărie, atașamentul bate autenticitatea, în viața adultă avem ocazia, prin pasul dificil al conștientizării să ne tolerăm vulnerabilitățile, să le acceptăm și să ne putem exersa libertatea pe deplin. Ultima parte a volumului oferă asemenea repere, despre cum funcționează și cum putem aplica principiile compassionate inquiry în primii pași de reîntregire a sinelui.

Un volum atât de ambițios care să livreze și o critică a societății pe toate palierele ei (politico-economico-ideologice), să integreze o teorie a traumei și a înțelegerii bolii și să livreze și repere de recuperare (fără rețete gata fabricate, e adevărat), comportă desigur și o serie de riscuri. Pe de o parte, chiar dacă sunt mai puțin cunoscute publicului larg, ideile lui Mate nu sunt pe deplin originale, iar medicina (chiar și cea de la noi) integrează măcar parțial o perspectivă holistică/bio-psiho-socială.

Măcar o parte a medicilor sunt interesați de biografia pacientului, de evenimentele cu impact emoțional, de personalitatea acestuia când evaluează anumite tulburări și orientează pacienții și către psihologi sau psihiatri. Deci medicina nu mai privește pe deplin prin ochelarii de cal biologici, neglijând zona psiho-emoțională. De asemenea, chiar dacă Mate citează numeroase studii, unele dintre concluziile sale nu derivă direct din acele date și sunt mai degrabă forțate. Am resimțit și o oarecare oscilație a atitudinii medicului canadian, între antimedicină/antipsihiatrie și prudență în afirmații care salvează rostul și sensul medicinei alopate (de exemplu pe de o parte critică politica agresivă a firmelor de medicamente și ipotezele fiziopatologice din psihiatrie, pe de altă parte recunoaște rolul și importanța medicamentelor în tratamentul bolilor).

Nu în ultimul rând, o medicină holistică așa cum își dorește Gabor Mate care ar presupune un număr mult mai mare de specialiști în terapii complementare, psihologi, centre de reabilitare psiho-emoțională ar fi o medicină extrem de costisitoare. Dacă am gândi în termeni de echitabilitate, ar fi poate un preț just pentru impactul traumatic pe care mitul normalității l-a adus în ultimele decade. În termeni practici, suntem însă departe de asemenea deziderat (medicina actuală, chiar și în perspectiva ei modestă, fizicalistă, este încă foarte costisitoare, fără serviciile potențial anexate de asistență psihologică și socială, pe care un model holist le-ar presupune).

Chiar și cu aceste vulnerabilități inevitabile ale volumului său, cartea lui Mate merită parcursă atât de specialiști, cât și de publicul larg, cu o anumită prudență. Pledoaria umană pentru reînțelegerea bolii ca mesager al unor nevoi neglijate, ca oportunitate de a ne trăi și dimensiunea vulnerabilă, pledoaria pentru cunoașterea de sine, pentru reprezentarea noastră ca ființe deschise, în continuă actualizare și interconectate le consider valoroase și importante, ba chiar necesare pentru modelul medical al viitorului (dacă medicina vrea să își păstreze umanitatea și să nu devină un act tehnic intervenționist steril).

Pe de altă parte, să nu uităm că trăim într-o societate dominată și de un spirit contestatar în care competența și experții sunt ușor de discreditat cu afirmații generale și nedovedite riguros. În acest sens există un pericol de fond în cartea lui Gabor Mate, de a da naștere unui alt tip de mitologie simplificatoare din care să aibă de câștigat alternativele obscure și periculoase care pretind că oferă abordări holistice fără evidențe științifice. Cu sau fără statut de guru al psihoterapiei care pune în atenție rolul traumei în constituirea identităților noastre, Gabor Mate ne propune nu atât o vânătoare răzbunătoare de vinovați și de incompetenți, cât mai degrabă o privire blândă și răbdătoare asupra noastră, cei care trăim încă într-o societate traumatiza(n)tă pe care încă nu o putem schimba.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.